ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3723/2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială la data de 04.06.2010, sub nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E. solicitând să se constate neîndeplinirea obligației de plată a tranșelor a patra și a cincea din Actul adițional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006 în cuantum de 496.000 euro, respectiv 528.000 euro și să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 5.927.115 RON, echivalentul a 1.424.000 euro, la cursul BNR din data de 28.05.2010, ca urmare a nerespectării prevederilor contractuale, respectiv art. 2 alin. (2) din Actul adițional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006 și art. 5 alin. (3) din contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate rezoluțiunea contractului de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006; să se constate nulitatea art. II pct. e) din contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006; să se constate nulitatea absolută a Actului adițional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006; cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 23.02.2011 reclamantul a depus cerere precizatoare prin care a învederat că renunță la primul capăt de cerere, respectiv constatarea îndeplinirii obligației de plată a tranșelor a patra și a cincea din Actul adițional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006 în cuantum de 496.000 euro, respectiv 528.000 euro și solicită obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 5.863.889,6 RON.

La același termen pârâta B. a depus precizare a cererii reconvenționale prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale în sensul de a se constata rezoluțiunea contractului de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006; nulitatea art. II pct. e) din contractul de cesiune; nulitatea absolută a Actului adițional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006; cu cheltuieli de judecată.

La data de 30.03.2011 pârâta B. a depus o altă precizare a cererii reconvenționale prin care a arătat că înțelege să se judece numai cu privire la capetele de cerere prin care a solicitat: să se constate nulitatea art. II pct. e) din contractul de cesiune nr. x/29.12.2006; să se constate nulitatea absolută a actului adițional nr. x/30.12.2006 la contractul de cesiune acțiuni; cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a VI a civilă, prin sentința civilă nr. 1351 din 01.02.2012, a admis cererea precizată formulată de reclamant, obligând pârâții, în solidar, să plătească reclamantului suma de 5.863.889,60 RON, reprezentând contravaloarea tranșelor a IV-a și a V-a de plată potrivit actului adițional la contractul de cesiune acțiuni nr. x din 29 decembrie 2006 și a clauzei penale prevăzute la art. 5 alin. (3) din contractul de cesiune acțiuni nr. x din 29 decembrie 2006.

De asemenea, a fost anulată ca netimbrată cererea formulată de pârâta-reclamantă B. în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. privind constatarea nulității art. II punct e din contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006, precum și cererea privind constatarea nulității absolute a actului adițional nr. x/30.12.2006 ca neîntemeiată, fiind obligați pârâții să plătească reclamantului suma de 63.383 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că pârâta B. a susținut că depășirea limitelor mandatului de către C. cu ocazia încheierii actului adițional era echivalentă cu lipsa consimțământului, condiție esențială de validitate a unui contract.

Instanța a apreciat că, dimpotrivă, cele două probleme de drept nu se confundă, ci trebuie făcută distincția între consimțământ (exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic civil), condiție esențială, de fond a actului juridic civil, și depășirea limitelor puterilor mandatului, împrejurare care se analizează pe tărâmul dispozițiilor care reglementează efectele contractului de mandat (1545, 1546 din C. civ. aplicabil raportului juridic dedus judecății), dispoziții care nu constituie temeiul cererii reconvenționale.

În această ordine de idei, atât timp cât pârâta a împuternicit o persoană în vederea încheierii unui contract de cesiune acțiuni la valoarea de 2.000.000 euro, plătibilă în patru tranșe, nu se poate vorbi de lipsa consimțământului la încheierea actului adițional, prin care s-a stabilit prețul de 2.224.000 euro, plătibile în cinci tranșe, ci numai de eventualul caracter excesiv al actului adițional, raportat la împuternicirea acordată, sancțiunea pentru actele excesive nefiind nulitatea.

Apreciind că încheierea unui act juridic prin mandatar cu depășirea limitelor de reprezentare nu semnifică absența consimțământului mandantului ci are efecte specifice, reglementate separat, în funcție de atitudinea subiectivă a mandatarului sau a terților contractanți, efectele ratificării mandatului potrivit art. 1546 C. civ. (aspecte cu analiza cărora instanța nu a fost învestită), cererea formulată de pârâta-reclamantă B. privind constatarea nulității absolute a actului adițional nr. x/30.12.2006 apare ca neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește cererea principală, a reținut prima instanță că pârâta B. invocă excepția de neexecutare a contractului, arătând că reclamantul nu a îndeplinit obligațiile rezultate din contract.

Se constată, din cuprinsul contractului, că pentru obligația de predare a acțiunilor nu a fost prevăzut un termen, în schimb, pentru plata prețului părțile au convenit un termen de executare în tranșe a obligației de plată.

De altfel, cu referire la predarea acțiunilor nominative, în cadrul primei precizări a cererii reconvenționale, pârâta B. a arătat că reclamantul a îndeplinit această obligație de predare, însă cu întârziere, fără să probeze acest lucru; cât despre neîndeplinirea obligațiilor de predare a ștampilei sau a documentelor contabile, aceste obligații nu au fost prevăzute în contract în sarcina reclamantului și, prin urmare, nu pot constitui temei pentru invocarea excepției de neexecutare.

În ceea ce privește apărările privind reaua credință și abuzul de drept al reclamantului, prima instanță a constatat că pârâții au solicitat reclamantului, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, să renunțe la dreptul real accesoriu de ipotecă, cu consecința stingerii pe cale principală a ipotecii; de asemenea, au solicitat acestuia să elibereze un înscris constatator în vederea radierii sarcinilor din cartea funciară. Au arătat că suma obținută din vânzarea imobilelor ipotecate în favoarea reclamantului va fi folosită în vederea achitării creanței.

Instanța a apreciat că împrejurarea că reclamantul nu a renunțat la drepturile conferite de ipoteca convențională în schimbul unei plăți eventuale, rezultate din vânzarea bunurilor care au făcut obiectul garanției nu reprezintă un abuz de drept.

Refuzul de renunțare nu dovedește abuzul de drept, respectiv deturnarea exercitării dreptului de garanție de la scopul recunoscut de lege, astfel cum dispune art. 723 C. civ. de altfel reclamantul a urmărit satisfacerea creanței prin valorificarea contractului de ipotecă, demers juridic neîncununat de succes, ca urmare a contestației la executare promovate de către pârâți, pentru lipsa titlului executoriu în privința creanței invocate.

Totodată, s-a reținut că potrivit art. 5 alin. (3) din contract, în cazul în care cesionarii nu respectă oricare dintre obligațiile asumate prin contract, implicit nu achită prețul integral și/sau întârzie plata oricărei tranșe cu mai mult de15 zile decât termenele stabilite la art. 2, cedentul are dreptul de a considera întreaga creanță scadentă la momentul încălcării contractuale și de a cere executarea silită a garanțiilor constituite în vederea acoperirii integrale a prețului și a penalităților de încălcare contractuală în cuantum de 400.000 euro (altele decât cele menționate la art. 2 punctul 3), precum și a oricăror cheltuieli care vor fi efectuate pentru recuperarea întregii creanțe.

Față de cele reținute, în lipsa dovezii plății ultimelor două rate din prețul stabilit, la scadențele convenite, în temeiul art. 5 alin. (3) din contract, art. 2 din actul adițional și art. 969 C. civ., instanța a apreciat că cererea privind contravaloarea tranșelor a IV-a și a V-a de plată potrivit actului adiționat la contractul de cesiune acțiuni nr. x din 29 decembrie 2006 este întemeiată.

Cu referire la clauza penală prevăzută în același articol din contract, din redactarea art. 5 alin. (3) rezultă că aceasta a fost prevăzută inclusiv pentru întârzierea la plată a oricărei tranșe cu mai mult de 15 zile decât termenele stabilite la art. 2, astfel că aceasta poate fi cumulată cu executarea în natură a obligației, potrivit art. 1069 C. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel B. prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea in totalitate a sentinței civile nr. 1351 din 01.02.2012, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata formulate de A. și admiterii cererii reconvenționale.

Analizând cererea de apel prin prisma motivelor invocate de apelantă, față de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile art. 294 și urm. C. proc. civ., Curtea a apreciat apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Cât privește criticile formulate de apelantă cu privire la soluția primei instanțe de respingere a petitului din cererea reconvențională privind constatarea nulității absolute a actului adițional nr. x/2006, Curtea a reținut, în primul rând, că susținerile apelantei privind depășirea de către mandatarul C. a limitelor stabilite prin procura specială nu sunt întemeiate.

Se observă că atât Contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006 cât și Actul adițional nr. x/30.12.2006 la acesta au fost încheiate de apelanta B. prin mandatar C., în baza procurii autentificate la BNP F. sub nr. x/27.12.2006.

Examinând această procură, Curtea a constatat că prin intermediul său mandanta B. nu i-a impus mandatarului o limită cu privire la prețul cesiunii, situație în care s-ar fi putut pune problema depășirii de către mandatar a împuternicirilor primite.

Se observă astfel că nicăieri în cuprinsul procurii mandanta nu a specificat că mandatarul este împuternicit să încheie contractul de cesiune acțiuni doar în limita prețului de 2.000.000 euro sau că prețul în nici un caz nu poate depăși această sumă, referirea la valoarea de 2.000.000 euro având valoarea doar a unui element de identificare a contractului de cesiune pentru care s-a dat mandatul.

Apreciază Curtea că o limitare a puterilor acordate mandatarului trebuie menționată expres, fără a lăsa loc de echivoc, și în nici un caz indicarea sumei de 2.000.000 euro ca element de referință pentru contractul de cesiune nu poate conduce la concluzia că mandatarul ar fi fost ținut să încheie contractul doar în limitele acestei sume.

Mai mult, chiar în ipoteza în care apelanta ar fi stabilit prin împuternicire un preț maxim pentru contractul de cesiune, în cauză tot nu s-ar fi putut pune problema nulității actului adițional, câtă vreme, astfel cum a observat de altfel și prima instanță, potrivit art. 1546 alin. (2) C. civ. de la 1864, actele încheiate de mandatar cu depășirea împuternicirilor primite nu obligă pe mandant decât dacă acestea le-a ratificat expres sau tacit.

Apreciază Curtea că în mod nefondat susține apelanta că în situația depășirii de către mandatar a împuternicirilor primite sancțiunea ar fi nulitatea absolută pentru lipsa consimțământului a actului încheiat cu depășirea puterilor, câtă vreme textul art. 1456 alin. (2) C. civ. de la 1864 este cât se poate de clar cu privire la efectele specifice ce se produc în această situație, în sensul că actele juridice încheiate de mandatar cu depășirea împuternicirilor primite nu obligă pe mandant, iar nu că ar interveni sancțiunea nulității absolute pentru lipsa consimțământului.

De altfel, este indubitabil faptul că în cauză problema lipsei consimțământului apelantei la încheierea actului adițional nu se poate pune. Aceasta deoarece prin încheierea procurii nr. x/27.12.2006 aceasta și-a exprimat cât se poate de clar manifestarea de voință de a încheia contractul de cesiune și pe cale de consecință și actul adițional la acesta (fiind aplicabil aici principiul accesorium sequitur principale), iar consimțământul său îndeplinește toate condițiile de valabilitate, respectiv provine de la o persoană cu discernământ, a fost exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, a fost exteriorizat și nu a fost alterat de vreun viciu de consimțământ.

Mai mult, trebuie observat că, chiar în ipoteza invocată de apelantă privind depășirea de către mandatar a limitelor împuternicirii, din materialul probator administrat în cauză reiese că ulterior încheierii actului adițional mandanta a procedat la ratificarea tacită a acestuia, astfel că față de principiul retihabitio mandatur aequiparatur consacrat de art. 1546 alin. (2) susmenționat este ținută să-și respecte obligațiile asumate prin acesta.

Se are în vedere aici că prin numeroase înscrisuri aflate la dosarul cauzei apelanta recunoaște implicit faptul că a încheiat actul adițional la contractul de cesiune și că prețul cesiunii a devenit astfel de 2.224.000 euro.

Această situație reiese, de pildă, din cele două contestații la executare formulate de apelantă și de ceilalți cesionari, în cuprinsul cărora se menționează, cât se poate de clar, că părțile de comun acord au modificat prin actul adițional nr. x/2006 prețul acțiunilor la suma de 2.224.000 euro, ceea ce semnifică o ratificare tacită de către apelantă a actului adițional.

De asemenea, în contractul de ipotecă aflat la dosar tribunal, în care apelanta de asemenea este parte, de asemenea se face referire la suma de 2.224.000 euro ca preț al cesiunii, iar prin precizarea la cererea reconvențională depusă la prima instanță apelanta menționează că a fost în imposibilitatea achitării ultimelor două rate (cele pentru lunile decembrie 2009 și decembrie 2010), or aceste rate și cuantumul lor au fost stabilite prin actul adițional, în condițiile în care contractul inițial prevedea scadența ultimei rate în decembrie 2009, iar nu 2010.

Faptul că mandanta a fost de acord cu încheierea actului adițional este confirmat de către aceasta și prin înscrisul aflat la dosar tribunal, prin care chiar apelanta recunoaște că prin actul adițional nr. x/30.12.2006 "părțile de comun acord au modificat prețul acțiunilor nominative la suma de 2.224.000 euro precum și termenele de plată ale acestuia".

În sfârșit, consimțământul apelantei la încheierea actului adițional este subliniat o dată în plus și de cele observate de intimat prin întâmpinarea depusă, în sensul că, astfel cum reiese din chiar susținerile apelantei și înscrisurile aflate la dosar, o parte dintre plăți au fost efectuate de aceasta într-unul dintre conturile intimatului reclamant care era indicat doar în actul adițional, nu și în contractul de cesiune. Concluzia firească care se poate trage de aici este că apelanta nu ar fi putut face plata într-un cont indicat doar în actul adițional în condițiile în care nu și-ar fi exprimat și consimțământul la încheierea acestuia.

De asemenea, Curtea a apreciat ca nefondate și criticile apelantei prin care se invocă netemeinicia pretențiilor intimatului-reclamant din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Referitor la excepția de neexecutare a contractului, s-a reținut că aceasta poate fi invocată de una din părțile unui contract sinalagmatic pentru a obține o suspendare a executării propriilor obligații în situația în care din partea celuilalt cocontractant există o neexecutare, fie și parțială, dar suficient de importantă.

Or, în speță, câtă vreme apelanta însăși recunoaște (încă din întâmpinarea făcută la prima instanță) că intimatul reclamant a transmis acțiunile care au făcut obiectul contractului de cesiune (deși invocă o anumită întârziere), iar pe de altă parte prin contract intimatul nu și-a asumat și obligația de a preda ștampilele și documentele contabile ale societății, reiese că în mod neîntemeiat se invocă prin motivele de apel excepția de neexecutare a contractului.

Mai consideră Curtea că în mod nefondat invocă apelanta plata în avans a sumei de 225.300 euro prin ordinele de plată emise în perioada decembrie 2005 - iunie 2006 și indicate în cuprinsul motivelor de apel.

Se reține că apelanta pârâtă, căreia potrivit art. 1169 C. civ. de la 1864 îi revenea sarcina probei, nu a fost în măsură să prezinte dovezi care să demonstreze veridicitatea celor afirmate. Aceasta în condițiile în care înscrisurile la care face referire (ordinele de plată) nu conțin elemente care să conducă la concluzia în sensul că prin intermediul lor s-a făcut plata în avans pentru acțiunile cesionate.

Se are în vedere aici că plățile la care face referire apelanta au fost efectuate în perioada decembrie 2005 - iunie 2006, respectiv cu mult înainte de încheierea contractului de cesiune (29.12.2006), că unele ordine de plată menționează că plățile reprezintă c/v majorare capital, c/v restituire creditori, că de nicăieri nu reiese că G. (semnatara multora din ordinele de plată) ar fi înțeles să efectueze plăți pentru cesionarii din contractul nr. x/2006 (mai ales în condițiile în care acesta de altfel nici nu fusese măcar încheiat).

De asemenea, față de prevederile art. 1203 C. civ. de la 1864, din faptul că nici în contractul de cesiune și nici în actul adițional la acesta nu s-a făcut nici o mențiune cu privire la pretinsele plăți efectuate în avans, Curtea a reținut prezumția simplă în sensul că aceste plăți nu au avut nicio legătură cu prețul acțiunilor cesionate.

În cazul în care s-ar adopta concluzia contrară, și anume cea susținută de apelantă, ar fi greu de înțeles de ce părțile nu au făcut în contractul de cesiune o minimă mențiune referitor la faptul că din prețul convenit o parte deja a fost achitată. Mai mult, se constată că tranșele din contractul de cesiune și respectiv actul adițional însumează exact prețul stabilit prin cele două convenții, astfel că nu se poate găsi vreun motiv logic pentru care cesionarii s-ar fi obligat să plătească la anumite termene din viitor niște sume deja achitate parțial, singura concluzie la care se poate ajunge fiind cea a netemeiniciei criticilor formulate în apel.

Nici pretinsa rea-credință a intimatului pârât și abuzul de drept din partea acestuia nu pot fi reținute de Curte, deoarece față de prevederile art. 969 C. civ. de la 1864 care consacră principiul pacta sunt servanda cesionarii aveau obligația de plată a prețului conform tranșelor și termenelor stabilite de comun acord, situația de fapt invocată de apelantă în susținerea acestui motiv de apel neputând constitui un motiv de exonerare de la obligația de plată stabilită contractual.

Nu consideră instanța că refuzul unei părți de a renunța la un drept real aflat în patrimoniul său poate fi asimilat relei-credințe sau abuzului de drept, în condițiile în care ipoteca a fost instituită tocmai pentru a garanta intimatului reclamant creanța de 2.224.000 euro pe care o avea față de cesionari iar renunțarea la ipotecă ar fi putut însemna prejudicierea intereselor intimatului prin transformarea creanței sale dintr-o creanță garantată într-una chirografară, situație în care ar fi venit în concurs cu ceilalți creditori ai cesionarilor.

Mai mult, se constată că în notificările trimise de către cesionari intimatului reclamant în ianuarie 2010 i se solicită acestuia renunțarea pură și simplă la dreptul de ipotecă, fără a se face nici cea mai mică referire la mecanismul menționat în motivele de apel (ridicarea provizorie a ipotecii și deschiderea unui cont escrow al intimatului reclamant), și aceasta în condițiile în care procedura propusă de bancă prin adresa nr. x/21.04.2011 a fost propusă ulterior acestor notificări și nici nu reiese că i-ar fi fost transmisă intimatului.

În sfârșit, observă Curtea că nici susținerile din apel privind reducerea clauzei penale nu sunt întemeiate.

Se impune observația că față de prevederile art. 5 alin. (3) din contractul de cesiune, obligația de plată a penalităților de 400.000 euro a fost stabilită atât pentru neachitarea prețului integral, cât și pentru întârzierea la plată a oricărei tranșe cu mai mult de 15 zile față de data scadentă (deci cu atât mai mult pentru neplata uneia dintre tranșe). Rezultă de aici concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile art. 1070 C. civ. de la 1864, câtă vreme în ceea ce privește obligația de plată a tranșelor nr. 4 și 5 neexecutarea este totală.

De asemenea, faptul că neplata nu s-a datorat relei credințe a cesionarilor și că aceștia ar fi depus diligențe pentru obținerea sumelor de bani necesare achitării debitului nu reprezintă un motiv de reducere a clauzei penale, față de prevederile art. 1066 și urm. C. civ. de la 1864.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București, secția aV-a Civilă prin decizia civilă nr. 487/2012 din 20 noiembrie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B., împotriva sentinței civile nr. 1351/01.02.2012, pronunțată de secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. și intimații pârâți C. și E. și D.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. prin care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, cu referire la procura specială autentificată de BNP F.

Prin procura sus menționată, pârâta a indicat în mod expres prețul cesiunii, neexistând nicio mențiune privind posibilitatea mandatarului de a contracta peste prețul stabilit în cuprinsul acesteia.

Actul adițional contestat de pârâtă a fost semnat de mandatar pentru o sumă ce excede cu 224.000 Euro valorii de 2.000.000 Euro, care reprezintă înscrisul constatator al contractului de mandat, potrivit art. 1535 C. civ.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând aplicarea dispozițiilor art. 948, art. 953, art. 1535-1537, art. 1545-1546 C. civ., ce reglementează efectele și sancțiunea ce intervine în situația depășirii limitelor mandatului.

Recurenta-pârâtă susține că efectele depășirii limitelor mandatului constituie un aspect care se situează în sfera efectelor ce intervin în situația încheierii unui act juridic în lipsa consimțământului, prin coroborarea dispozițiilor sus evocate.

Recurenta-pârâtă apreciază că aceste concluzii ale instanței de apel sunt greșite, întrucât în condițiile în care existența mandatului a fost dovedită, limitele mandatului și efectele depășirii acestor limite se apreciază în raport de conținutul procurii.

Încheierea de către mandatarul C. a actului adițional nr. 117 la contractul de cesiune de acțiuni, cu deturnarea puterilor, echivalează tocmai cu încheierea actului în lipsa consimțământului.

În consecință, actul încheiat de mandatarul C. este nul absolut, atât pe tărâmul depășirii limitelor mandatului, cât și pe acela al vicierii consimțământului.

Recurenta-pârâtă a mai invocat încălcarea art. 1020-1021 C. civ. cu privire la excepția de neexecutare a contractului.

Se susține că în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a opera excepția de neexecutare a contractului, întrucât reclamantul nu poate solicita plata tranșei a IV și V din prețul cesiunii, atâta timp cât acesta nu își executase propriile obligații de predare a acțiunilor, documentelor contabile și a stampilei societății.

În continuare, recurenta-pârâtă critică încălcarea dispozițiilor art. 1472 și 1203 C. civ. privind plata în avans a sumei de 225.300 Euro, sumă care trebuia dedusă din suma totală.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă critică încălcarea dispozițiilor art. 1066 C. civ., în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a cererii de reducere a clauzei penale, proporțional cu partea din contract ce a fost executată.

Pentru toate aceste motive, recurenta-pârâtă se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului.

În combaterea cererii de recurs intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de către recurentă.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat prin memoriul de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin completarea motivelor de recurs din 01.03.2018 recurenta a invocat presupuse motive de ordine publică încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ.

Conform precizărilor deja efectuate în cursul ședinței de judecată, Înalta Curte constată că motivele suplimentare de ordine publică se fundamentează pe aceleași argumente formulate în cuprinsul memoriului inițial. Prin urmare, nefiind vorba de critici punctuale noi, ci doar de o reîncadrare suplimentară în rândul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte se consideră deopotrivă investită să le analizeze, concluzie desprinsă din interpretarea dispozițiilor art. 304 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. evocat de recurenta-reclamantă, vizează situațiile in care judecătorii fondului procedează la interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății. În speță, recurenta invocă procura nr. x/27.12.2006, din cuprinsul acesteia, instanța de apel reținând că mandanta nu a impus mandatarului său o limită cu privire la prețul cesiunii, situație în care s-ar fi pus problema depășirii de către mandatar a împuternicirilor primite.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată, cu prioritate, că procura invocată nu constituie actul dedus judecății, acesta fiind reprezentat de contractul de cesiune acțiuni nr. x/29.12.2006 și actele adiționale semnate în legătură cu acesta.

Pe de altă parte, se observă că prin motivele de apel, pârâta a investit instanța cu analiza depășirii limitelor mandatului, invocând dispozițiile art. 1537 C. civ., potrivit cărora mandatarul nu poate face nimic afară de limitele mandatului său.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat toate motivele invocate de pârâtă, precum și ipoteza unei depășiri a limitelor mandatului, reținând însă mai multe argumente în sprijinul respingerii apelului.

Curtea a apreciat că o limitare a puterilor acordate mandatarului trebuie menționtă expres, fără a lăsa loc de echivoc și în niciun caz indicarea sumei de 2.000.000 Euro ca element de referință pentru contractul de cesiune nu poate conduce la concluzia că mandatarul ar fi fost ținut să încheie contractul doar în limitele acestei sume.

Mai mult, s-a subliniat faptul că depășirea limitelor împuternicirii de către mandatar nu ar permite invocarea nulității absolute a actului pentru lipsa consimțământului, ci ar fi urmată de efectele specifice prevăzute de art. 1546 alin. (2) C. civ. 1864, iar, în speță, s-au putut reține oricum mai multe momente și acte procesuale prin care recurenta ar fi ratificat tacit mandatul acordat și a recunoscut încheierea actului adițional.

În acest context trebuie subliniat și faptul că dreptul mandatarului de a semna actul adițional în numele recurentei și exprimarea consimțământului acesteia la încheierea actului au format obiectul dosarului nr. x/2013, care a prilejuit și suspendarea judecății recursului în cauza de față, și au fost analizate prin sentința civilă nr. 4965/2014 a Judecătoriei Sector 4, rămasă irevocabilă prin respingerea căilor de atac potrivit deciziei civile nr. 3895/2016 a Tribunalului București și deciziei civile nr. 538/2017 a Curții de Apel București, considerentele acestor instanțe impunându-se recurentei cu putere de lucru judecat și convergând cu cele ale instanței de apel din cauza de față.

În consecință, nu pot fi reținute criticile recurentei-pârâte subsumate acestui motiv de nelegalitate.

În egală măsură nu poate fi reținută nici incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 5 și 9 C. proc. civ. care au toate ca premisă pretinsa depășire a împuternicii acordate de către mandatarul care a semnat contractul de cesiune în numele și pe seama recurentei.

Pentru considerentele deja arătate se poate observa că nicio ipoteză a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se regăsește în cauza de față. Instanța de apel a analizat efectele depășirii limitelor mandatului și a reținut în mod corect că sancțiunea care intervine nu este nulitatea absolută, ci faptul că actele întocmite cu depășirea împuternicirilor primite nu obligă pe mandant, aceasta fiind o consecință directă a dispozițiilor art. 1536 și 1537 C. civ., și nu o încălcare a acestora.

De asemenea, instanța de apel a constatat că în cauză nu se pune problema lipsei consimțământului, deoarece manifestarea de voință de a încheia contractul de cesiune este cât se poate de clar exprimată, consimțământul îndeplinind toate condițiile de valabilitate.

Referitor la excepția de neexecutare, Înalta Curte reține că instanța de apel în mod corect a reținut că în cauza de față s-a realizat executarea obligației din partea cocontractantului, predarea acțiunilor nefiind contestată de către recurentă. Acțiunile au fost predate la momentul încheierii contractului de cesiune acțiuni. De asemenea, excepția de neexecutare ar fi fost inadmisibilă având în vedere lipsa de simultaneitate a obligațiilor, care rezultă din natura obligațiilor inserate în contract, având în vedere plata în rate a acțiunilor.

În ceea ce privește respingerea solicitării privind deducerea sumei de 225.300 Euro, se constată că aceasta a fost în mod corect respinsă de către instanța de apel, reținând că nu s-a făcut dovada că această sumă constituie plată în avans a acțiunilor cesionate. Instanța de apel a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 1203 C. civ. reținând prezumția simplă că aceste plăți nu au avut nicio legătură cu prețul acțiunilor cesionate.

În ceea ce privește presupusa încălcare a dispozițiilor art. 1066 C. civ., privind respingerea ca neîntemeiată a clauzei penale proporțional cu partea din contract ce a fost executată, Înalta Curte constată că acest text nu este incident în cauză în raport de modalitatea de formulare a clauzei penale în convenția părților, aspect subliniat în mod judicios de instanța de apel.

În final, Înalta Curte subliniază că motivele suplimentare invocate în temeiul art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ., dar susținute în esență de aceeași argumentare privitoare a depășirea mandatului și consecințele juridice ale acesteia, sunt afirmate de recurentă doar în mod formal, fiind vădită lipsa lor de incidență în cauza de față. Chiar și în situația în care s-ar fi putut reține un caz de depășire a limitelor mandatului acordat, această situație nu ar fi putut constitui o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de apel, sancționabilă cu nulitatea absolută a deciziei pronunțate, ci o aplicare greșită a dispozițiilor legale, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deja analizat și înlăturat.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul și îl va respinge ca atare conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimații-pârâți C., E. și D. împotriva deciziei civile nr. 487/2012 din 20 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27.09.2018.