ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2782/2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17.11.2011, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B., la plata sultei (evaluata provizoriu la suma 1.000.000 Euro), ca urmare a partajării suprafeței de 26.100 ha teren cu vegetație forestiera, teren situat in județele Neamț și Iași, prin contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/08.06.2010 de către BNP C., precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

La data de 03.12.2012, F. a formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (3) C. proc. civ., cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului G.

Prin încheierea de ședință din data de 22.01.2013, Tribunalul București a admis în principiu cererea de intervenție în interesul pârâtului.

Prin încheierea de ședință din data de 15.05.2012, s-a stabilit că Tribunalul București este competent să judece cauza, având în vedere art. 17 din Actul de dezmembrare și Contract de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/8.06.2010 de BNPA D. și E. Prin acest articol, părțile au convenit ca litigiile apărute în legătură cu încheierea, interpretarea sau executarea acestui contract să fie supuse spre soluționare instanțelor române competente din București. Cum obiectul prezentei cereri îl reprezintă obligarea pârâtului la plata sultei ce s-ar cuveni reclamantului în baza contractului sus-menționat, s-a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 17 din contract. Aceste considerente s-au menținut și ulterior, chiar în ipoteza în care pârâtul a comunicat prin întâmpinare că are domiciliul în jud. Neamț, deoarece clauza atributivă de competență nu era prevăzută sub condiția aflării domiciliului uneia dintre părți într-un anumit stat sau într-o anumită localitate. Pentru aceste motive, având în vedere soluția dată de Tribunal prin încheierea din 15.05.2012, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale invocate de pârât, prin încheierea de ședință din data de 18.09.2012.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1938/6.11.2013, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. și intervenientul F.; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul F. în favoarea pârâtului G., în contradictoriu cu reclamantul A.; a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității invocate de pârât la ultimul termen de judecată este neîntemeiată, deoarece nu s-a invocat nici o împrejurare care să ducă la blocarea ab initio a dreptului material la acțiune al reclamantului, pentru a solicita plata unei sume de bani cu titlu de sultă de la pârât, în condițiile în care părțile nu contestă că au dobândit anumite bunuri în coproprietate, iar prin act de partaj, au procedat la stabilirea și atribuirea de loturi în proprietate exclusivă.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut, în esență, că din interpretarea clauzelor contractuale conținute de Actul de dezmembrare și Contractul de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/8.06.2010 de BNPA D. și E., potrivit prevederilor art. 977-985 C. civ., nu se poate reține că reclamantul are dreptul de a primi de la pârât suma de 1.000.000 de euro, cu titlu de sultă.

Deși reclamantul a pretins că nu a renunțat niciodată la dreptul la sultă, Tribunalul a apreciat că nu se pune în discuție voința reclamantului de a renunța la un eventual drept la sultă din partea pârâtului, ci de faptul că o astfel de obligație a pârâtului trebuia prevăzută expres, legea reglementând doar vocația copartajanților de a primi sultă.

Astfel, prin interpretarea clauzelor contractului de partaj, instanța de fond a reținut că voința reală a părților a fost în sensul stabilirii unui drept la sultă în ceea ce-l privește pe reclamant doar de la copartajanții H. și I., nu și de la pârât. De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada, nici printr-un alt înscris, a asumării de către pârât a obligației de plată a unei sume determinate de bani, cu titlu de sultă.

Apelul formulat de reclamantul A. împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 16 A din 13 ianuarie 2015.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel, după o prezentare detaliată a situației de fapt, a reținut, în esență, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1704 și art. 1711 C. civ. de la 1864, având în vedere că acțiunea în pretenții promovată de către apelantul-reclamant se întemeiază pe actul de partaj încheiat între părți, împrejurare recunoscută în fața instanței de apel. Apelantul-reclamant trebuia să aibă și reprezentarea consecințelor încheierii unui acord între părți cu privire la partajarea bunurilor moștenite.

Instanța de apel a constatat că actul de dezmembrare și contractul de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/8.06.2010 de BNPA D. și E., reprezintă voința părților cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor succesorale, prin stabilirea și atribuirea loturilor către moștenitori, precum și obligația copartajanților H. și I. de a plăti către reclamant suma de 1.862.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de sultă.

Astfel, instanța de apel a constatat că prin tranzacția intervenită între părți s-a stabilit și obligația de plată a unei sulte, dar de către ceilalți moștenitori, aspect ce ilustrează împrejurarea că părțile au avut, în mod obiectiv, posibilitatea de a stabili sultă, dacă ar fi dorit acest lucru, însă opțiunea reclamantului, la data întocmirii contractului de partaj, a fost de a nu pretinde nicio sumă da bani cu titlu de sultă, de la pârât chiar dacă lotul său era mai mic din punct de vedere valoric.

Instanța de apel a apreciat că opțiunea reclamantului de a încheia contractul de partaj, în lipsa obligării pârâtului la plata unei sulte, se circumscrie principiului disponibilității care guvernează relațiile dintre părți, precum și drepturile tranzacționate.

În acest sens, instanța de apel a învederat că, chiar dacă apelantul-reclamant ar fi beneficiat de un drept succesoral mai mare, din punct de vedere valoric, acesta, în virtutea acordului său de voință, poate accepta, în calitatea sa de moștenitor, un drept valoric mai mic decât cel prevăzut de legiuitor.

Prin încheierea actului de partaj, apelantul-reclamant, în virtutea principiului disponibilități, a acceptat să i se atribuie un lot de o valoarea inferioară față de celălalt moștenitor, fără a pretinde o sultă pentru egalizarea loturilor, aspect ce rezultă din conținutul actului de partaj, respectiv dispozițiile art. 13 din contract, în cuprinsul cărora se stipulează că "părțile, de comun acord, definitiv și irevocabil declară că înțeleg să stingă, începând cu data semnării contractului, toate înțelegerile anterioare privitoare exclusiv la împărțirea J.".

Totodată, s-a reținut că prin inserarea acestei clauze în cuprinsul actului de tranzacție, rezultă intenția părților de a pune capăt stării de indiviziune cu privire la împărțirea J., prin lotizarea realizată și sultele stabilite.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de apel a înlăturat susținerile apelantului-reclamant în sensul că prin actul de partaj nu s-a realizat o împărțire definitivă și finală între părți, reținând că această afirmație nu este susținută de nicio mențiune din cuprinsul actului de tranzacție, care prevede în mod expres că drepturile privind J. au fost stabilite în mod definitiv și irevocabil, fiind îndeplinite toate obligațiile asumate prin înțelegerile verbale sau scrise anterioare.

De asemenea, instanța de apel a constatat că apelantul-reclamant invocă în susținerea pretențiilor sale antecontractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/22.03.2010, care este anterior contractului de partaj și ale cărui efecte au fost considerate ca fiind încetate prin încheierea contractului de partaj, în conformitate cu art. 13 din contract.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurentul-reclamant a susținut,în esență, că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu nesocotirea prevederilor C. civ. de la 1864, respectiv ar. 970 alin. (2), art. 977, art. 984 și art. 742.

După o prezentare detaliată a situației de fapt a cauzei și a soluțiilor pronunțate de instanțele anterioare, recurentul - reclamant a susținut că hotărârea primei instanțe cuprinde motive străine de natura pricinii, iar instanța de fond a analizat efectele contractului de partaj, prin prisma reglementărilor aplicabile unei tranzacții, deși acesta nu a fost încheiat în vederea stingerii ori preîntâmpinării unor litigii.

Recurentul-reclamant arată că, contrar celor reținute de instanța de apel, nu a susținut faptul că acțiunea în pretenții își are izvorul în contractul de partaj și nici nu au intenționat ca prin semnarea acestui contract să stingă/preîntâmpine eventuale litigii, această împrejurare nefiind menționată în contract și nici susținută de vreuna dintre părți.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant consideră că, o astfel de informație apare pentru prima dată în motivarea instanței de apel, fără a fi pusă în discuția părților și fără a da acestora posibilitatea de a se apăra în mod efectiv fiind încălcat principiul contradictorialității.

În opinia recurentului-reclamant instanța de apel a aplicat în mod greșit, actului de dezmembrare și contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/08.06.2010 de către BNP Asociați - D. și E., regimul aplicabil unei tranzacții, deoarece această instituție prezintă particularități față de o convenție obișnuită și este reglementată prin dispoziții speciale care nu pot fi aplicate în alte situații.

Recurentul-reclamant consideră că instanța de apel a schimbat înțelesul vădit lămurit și neîndoielnic al art. 13 din contractul de partaj, atribuind contractului efecte excluse în mod expres de părți.

Astfel, susține recurentul-reclamant, deși părțile nu au menționat nicăieri ca înțeleg "să stingă" înțelegerile anterioare, instanța de apel a reținut că în contract ar fi inserată și o astfel de mențiune.

Recurentul-reclamant consideră că, prin raportare la art. 969 C. civ., instanța de apel nu avea nicicum posibilitatea legală să intervină în contract, să extindă limitele clare ale voinței părților și să considere că prin această clauză părțile și-ar fi recunoscut reciproc îndeplinirea tuturor obligațiilor și cu privire la alte terenuri decât cele din comuna K.

În opinia recurentului-reclamant instanța de apel a reținut în mod greșit că izvorul pretențiilor invocate prin cererea de chemare în judecată l-ar reprezenta contractul de partaj.

După o prezentare a susținerilor din cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant arată că, contrar celor reținute de instanța de apel, motivul pentru care părțile nu au prevăzut nimic referitor la egalizarea sultelor, a fost unul obiectiv, respectiv imposibilitatea stabilirii valorii loturilor atribuite, respectiv a sultelor datorate.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 984 C. civ., atunci când a considerat că, deși prin contractul de partaj părțile nu au dispus nimic cu privire la sultele datorate potrivit legii, reclamantul ar fi renunțat implicit la acest drept.

Totodată, susține recurentul-reclamant, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 977 C. civ. atunci când a ignorat faptul că părțile au continuat evaluarea loturilor inclusiv după încheierea acestui contract de partaj, întocmit cum au convenit prin actele anterioare acestuia.

Pentru aceste considerente, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel formulate de reclamant cu consecința schimbării în tot a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost precizată.

Prin întâmpinările depuse la dosar intimatul - pârât G. și intimatul-intervenient F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Precizare prealabilă: Criticile ce vizează considerentele sentinței instanței de fond nu vor face obiectul analizei având în vedere că în recurs se analizează hotărârea pronunțată de instanța de apel, iar sentința instanței de fond a făcut deja obiectul unui control de legalitate, nefiind admisibil a se invoca direct în recurs critici de nelegalitate ce nu au fost invocate în apel.

Potrivit art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care reglementează obligația de motivare a hotărârii.

În acest context, se reține că exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind totodată o garanție împotriva arbitrariului.

Este de menționat că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului de lege anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanța a aplicat contractului de partaj regimul juridic al unei tranzacții, fără ca părțile să fi avut în vedere stingerea vreunui litigiu și să fie menționat în contract, vor fi înlăturate.

În literatura de specialitate tranzacția a fost definită ca fiind contractul prin care părțile sting un proces început sau preîntâmpină nașterea unui proces, prin concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la pretenții ori în prestații noi săvârșite sau promise de o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul ce este litigios sau îndoielnic.

Astfel, instanța de apel a apreciat în mod corect ca fiind incidente dispozițiile art. 1704 și art. 1711 C. civ. de la 1864, constatând că acțiunea în pretenții promovată de către reclamant se întemeiază pe actul de partaj încheiat între părți, împrejurare ce a fost recunoscută în fața instanței de apel, așa cum rezultă din preambulul deciziei recurate (pag. 2).

Reclamantul prin apărător la solicitarea instanței și cu respectarea principiului contradictorialității, a arătat că acțiunea se întemeiază pe actul de partaj și pe dispozițiile art. 742 C. civ.

Contrar susținerilor reclamantului, contractul de partaj are regimul juridic al unei tranzacții, iar prin încheierea acestui contract nu este necesar ca părțile să stipuleze expres stingerea ori preîntâmpinarea unui litigiu. Acest lucru rezidă din însăși caracterul contractului de partaj. Contractul de partaj este o tranzacție extrajudiciară și reprezintă voința părților de a pune capăt stării de indiviziune.

Încheierea contractului de partaj a preîntâmpinat un litigiu ce ar fi vizat ieșirea din indiviziune a bunurilor partajabile, ce nu ar fi fost posibilă decât în cele două variante, contract de partaj sau litigiu.

Din considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentului-reclamant, reiese că instanța de apel a stabilit în concret starea de fapt și a procedat la analizarea fondului cauzei, hotărârea recurată fiind astfel la adăpost de orice critică.

În speță, criticile recurentului vizează aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dar argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, decizia instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În cauză nu poate fi reținută nici incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Și aceasta, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pornind de la natura contractului existent între părți, reținând în mod legal că actul de dezmembrare și contractul de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/8.06.2010 de BNPA D. și E. reprezintă voința părților cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor succesorale, prin stabilirea și atribuirea loturilor către moștenitori, precum și obligația copartajanților H. și I. de a plăti către reclamant suma de 1.862.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de sultă.

Dispozițiile legale menționate anterior sancționează denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, or, sub acest aspect soluția instanței de apel este dată cu respectarea cadrului și limitelor procesuale din perspectiva examinării clauzelor contractuale și a voinței părților exprimate prin acestea.

În acest context, în mod judicios, instanța de apel a interpretat clauzele contractului de partaj încheiat între părți, cu referire la obligațiile privind plata sultei și a atribuirii bunurilor.

Astfel, cu respectarea dispozițiilor art. 969 C. civ., ce consacră principiul forței obligatorii a convențiilor legal făcute, instanța de apel a constatat că prin tranzacția intervenită între părți s-a stabilit și obligația de plată a unei sulte, dar de către ceilalți moștenitori, iar opțiunea reclamantului de a încheia contractul de partaj, în lipsa obligării pârâtului la plata unei sulte se circumscrie principiului disponibilității care guvernează relațiile dintre părți, precum și drepturile tranzacționate.

Va fi înlăturată întreaga alegație a recurentului-reclamant privind schimbarea înțelesului vădit lămurit și neîndoielnic al art. 13 din contractul de partaj și că, deși părțile nu au menționat nicăieri că înțeleg "să stingă" înțelegerile anterioare, instanța de apel a reținut că în contract ar fi inserată și o astfel de mențiune.

Art. 13 din contract este neclar. Dar, el a fost interpretat conform voinței reale a părților, de a stinge orice pretenții ulterioare ce rezultă din convenții anterioare cu privire la J.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel nu a acordat un înțeles diferit art. 13 din contractul de partaj, ci a reținut în mod corect că prin inserarea acestei clauze în cuprinsul actului de tranzacție, rezultă intenția părților de a pune capăt stării de indiviziune cu privire la împărțirea J., prin lotizarea realizată și sultele stabilite.

Astfel, se apreciază că instanța de apel nu a extins limitele clare ale voinței părților, ci a constatat că prin această clauză părțile și-au recunoscut reciproc îndeplinirea tuturor obligațiilor cu privire la terenurile din J.

Simplul fapt al utilizării ghilimelelor de către instanța de apel nu dă fundament criticilor recurentului și nu înlătură justețea analizei instanței de apel, corect dedusă din interpretarea clauzelor contractului cu respectarea dispozițiile art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, susținerea recurentului-reclamant vizând pretinsa adăugare, nu are semnificația invocată de autorul recursului și nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei recurate.

Pretențiile reclamantului se întemeiază pe faptul că ulterior încheierii actului de partaj a constatat, în baza expertizei, că valoarea loturilor nu este egală și a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 742 C. civ., adică egalizarea loturilor prin stabilirea în sarcina copartajantului B., a unei sulte care să egalizeze aceste loturi. Dispozițiile art. 742 C. civ. sunt aplicabile partajului judiciar.

Or, părțile au încheiat un act de partaj extrajudiciar, o tranzacție prin care s-au învoit asupra ieșirii din indiviziune. Chiar dacă în actul de partaj nu s-a stabilit expres că încetează orice pretenție ulterioară, cu privire la întreaga masă partajabilă (nu doar cu privire la J.), este de natura tranzacției că părțile au convenit asupra tuturor aspectelor. Numai dacă ar fi prevăzut expres că lasă nesoluționate anumite aspecte acestea s-ar fi rezolvat ulterior fie printr-o altă tranzacție, fie în instanță.

Este neîndoielnic, astfel cum rezultă din actul de partaj, voința reală a părților de a pune definitiv capăt stării de indiviziune.

În aceste context, instanța de apel a interpretat corect actul juridic dedus judecății și înțelesul neîndoielnic al acestuia de a pune capăt stării de indiviziune în mod definitiv, potrivit principiului disponibilității părților, prin atribuirea unor loturi, chiar nelegale valoric.

Faptul că ulterior încheierii contractului de partaj reclamantul a solicitat valorizarea loturilor, nu poate înfrânge voința lor stabilită prin convenția de tranzacție care are putere de lege potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârea recurată a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, instanța de apel respectând, aplicând și interpretând corect normele legale incidente în cauză, precum și voința părților exprimată în actul de partaj, astfel că nu se poate reține nici prezența motivului de nelegalitate statuat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., ce vizează interpretarea sau aplicarea greșită a legii.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale, drept pentru care criticile ce vizează situația de fapt, nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțată în apel.

Așa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, se constată că instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelantă, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, dar și de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentului-reclamant, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea deciziei recurate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant A. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimatul-pârât B., urmează a se aplica dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și a obliga recurentul-reclamant la plata sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 16 A din 13 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13.06.2018.