ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5692/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5692/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Dâmbovița la data de 20 ianuarie 2007, reclamanții G.D., G.C.M., D.G., D.N. și D.E.

au chemat în judecată pe pârâții Primarul orașului P., Secretarul Primăriei

orașului P., Prefectul jud. Dâmbovița și A.N.R.P., solicitând:

anularea dispozițiilor din 28 decembrie 2006;

lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenurilor

de 450 m.p. și respectiv 500 m.p., situate în P., str. F., jud. Dâmbovița;

obligarea A.N.R.P. de a aplica dispozițiile art. 45 și

art. 45

1

din Legea nr. 10/2001 Primarului orașului P. și Prefectului

jud. Dâmbovița;

obligarea A.N.R.P. de a se justifica cu privire la anumite

„indicații";

obligarea primarului orașului P. la plata de daune cominatorii

de 300.000 RON.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilele

au aparținut autorului comun, D.I.I., suprafața de 500 m.p.(350 m.p. curți-construcții

și 150 m.p. teren de sub casă) fiind cedată statului printr-un înscris, cu obligarea

acestuia de a-i acorda un apartament cu 3 camere la etajul II în blocul ce urma

să se construiască, obligație care nu a mai fost executată deoarece nu s-a mai construit

niciun bloc, iar suprafața de 450 m.p. a fost restituită prin decizia din 9

iunie 1995 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care s-a înlăturat pedeapsa

complementară a confiscării totale a averii aplicată autorului comun.

Urmare a notificărilor, prin care s-a solicitat restituirea

în natură a terenurilor, au fost emise dispozițiile contestate.

La data de 26 martie 2007, reclamanții au precizat că

au chemat în judecată U.A.T. orașul P. ca unitate emitentă a celor două dispoziții

contestate, iar în ședința publică din data de 21 mai 2007 a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P.

La data de 31 iulie 2007, a decedat reclamanta D.E., moștenitorul

acesteia fiind D.N., în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor

din 10 martie 2008.

Prin cererea depusă în ședința publică din data de 8

august 2008, primarul și secretarul orașului P. au invocat excepția lipsei calității

lor procesuale pasive, arătând că nu au atribuții în domeniul Legii nr. 10/2001.

După punerea în discuție a celor trei excepții invocate,

în ședința publică din 21 ianuarie 2009, au fost respinse excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a Primarului orașului P. și a Prefectului județului Dâmbovița

și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a secretarului Primăriei

orașului P.

Printr-o cerere formulată la data de 27 mai 2009, reclamanții

au solicitat ca Primăria orașului P. să demoleze toate construcțiile ridicate ilegal

pe terenurile revendicate, neavând autorizația de construire conform dispozițiilor

Legii nr. 50/1991.

În ședința publică din data de 11 februarie 2009, s-a

pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii formulată de U.A.T. oraș P.,

excepție care nefiind motivată în acest sens, a fost apreciată ca o veritabilă apărare

la toate capetele de cerere.

În cauză s-a efectuat și o expertiză topografică de identificare

a terenurilor revendicate.

Prin sentința civilă nr. 1309 din 10 iunie 2009, Tribunalul

Dâmbovița,

a admis în parte acțiunea reclamanților;

a anulat dispozițiile din 28 decembrie 2006 ale orașului P., prin primar; a dispus

restituirea în natură a terenurilor de 450 m.p. și respectiv, 500 m.p., situate

în P., str. F., jud. Dâmbovița, așa cum au fost identificate prin raportul de expertiză

întocmit de expert E.A.; a respins cererea de obligare a Primarului oraș P. și a

Prefectului jud. Dâmbovița la plata de daune cominatorii; a respins cererea de a

se constata că Parcul S. este construit ilegal, precum și parcarea alăturată și

cererea de demolare a acestor construcții.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut

că, prin dispozițiile din 28 decembrie 2006 ale Primarului orașului P. au fost soluționate

notificările, s-a constatat că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite

conform art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât au făcut dovada dreptului de proprietate

asupra terenurilor revendicate cu actul de vânzare-cumpărare din 22 iunie 1935 și

certificatul din 27 martie 2000 al Direcției Județene a Arhivelor Naționale, precum

și a preluării celor două terenuri revendicate prin „minuta" din 4

octombrie 1972 și respectiv, procesul-verbal din 6 septembrie 1960, însă s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii fără a se motiva această măsură.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, U.A.T. oraș P., prin

primar a arătat că s-a propus această măsură deoarece terenurile revendicate, de

450 m.p. și respectiv 500 m.p., care fac corp comun potrivit raportului de expertiză

întocmit în cauză, sunt afectate de amenajări de utilitate publică, respectiv Parcul

S.

Ulterior, prin notele scrise, aceeași pârâtă a precizat

că ar mai fi și alte utilități, respectiv: rețele de apă potabilă, canalizare și

instalații electrice subterane, fără însă a dovedi aceste afirmații prin înscrisurile

corespunzătoare în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 modificată, în

situația imobilelor preluate abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea

au fost demolate total sau parțial, ca și în cauza de față, se restituie în natură

terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii, precum

și construcții ușoare sau demontabile.

Așa cum rezultă din anexa nr. 4 la inventarul bunurilor

care aparțin domeniului public al orașului P., Parcul S. a fost edificat în anul

1998 când erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării

lucrărilor în construcții și care prevede obligarea obținerii autorizației de construire

pentru parcuri, la art. 3 lit. d), autorizație care nu există.

Ca atare, instanța de fond a reținut că această construcție

nu a fost edificată în condițiile legii, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 din

Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, nu se poate admite cererea reclamanților

de a se constata că parcul a fost construit ilegal, ca și parcarea alăturată, deoarece

executarea fără autorizație a parcului și parcării se constată și se sancționează

de către Inspectoratul de Stat în Construcții, conform art. 29 din aceeași lege.

Reclamanții au mai solicitat și obligarea Primarului orașului

P. și a Prefectului județului Dâmbovița la daune cominatorii, pentru tergiversarea

soluționării notificării și nerespectarea prev.art. 29 din Legea nr. 10/2001, cerere

ce a fost respinsă deoarece, potrivit art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 10/2001

constituie contravenție tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei

îndreptățite și se constată de corpul de control din cadrul A.N.R.P. sau prefectului

județului.

În ceea ce-l privește pe prefect, activitatea acestuia

este supusă controlului A.N.R.P., prin corpul de control al acestuia.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Dâmbovița,

au declarat apel reclamanții și pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Oraș

P., prin primar.

La termenul de judecată din 25 noiembrie 2009, Curtea

de Apel, a pus în discuția apelanților o nulitate de ordine publică, respectiv faptul

că la instanța de fond, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta A.N.R.P. a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale, pentru primele două capete de cerere.

Instanța a admis această excepție, dar din eroare a scos-o

din cauză și sentința nu s-a mai pronunțat în contradictoriu și cu această pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 223 din 2 decembrie 2009, Curtea

de Apel Ploiești,

a admis apelurile formulate

de reclamanți și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială oraș P.,prin primar,

a desființat sentința civilă sus menționată și a trimis cauza spre rejudecare la

Tribunalul Dâmbovița.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că,

potrivit art. 137 C. proc. civ. instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor

de fond și de procedură, care fac de prisos cercetarea fondului.

Întrucât excepția invocată se referea doar la primele

două capete de cerere din acțiune, în condițiile în care acțiunea avea mai multe

capete de cerere, având în vedere că A.N.R.P. nu a mai fost citată după ședința

din 21 mai 2007, Curtea de Apel, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art.

297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv faptul că judecata s-a făcut în lipsa părții

care nu a fost legal citată, motiv pentru care a dispus admiterea apelurilor, desființarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel, a dat îndrumarea

de a se avea în vedere și criticile formulate în apel, respectiv, de a se verifica

dacă se impune demolarea construcțiilor în litigiu și dacă sunt incidente dispozițiile

art. 29 din Legea nr. 50/1991.

De asemenea, s-a dispus să se verifice dacă se pot restitui

în natură cele două terenuri în discuție, având în vedere dispozițiile Legii

nr. 10 /2001, care este regimul juridic al acestor terenuri, dacă apelanții contestatori

au dreptul la măsuri reparatorii și care este natura acestora.

Cu privire la raportul de expertiză topografică efectuat

la instanța de fond, s-a dat îndrumarea ca instanța de trimitere să analizeze dacă

această expertiză a fost pusă în discuția părților, dacă s-au formulat obiecțiuni,

în funcție de care urmează a dispune măsurile care se impun.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții,

iar prin decizia civilă nr. 3941 din 22 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție,

a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că,

aspectul pus în discuție de instanța de apel nu reprezintă o nulitate de ordine

publică a hotărârii, ci o nulitate relativă, vizând interesul părții considerată

prejudiciată prin măsura dispusă de instanță.

S-a motivat că, fiind o nulitate relativă, sancțiunea

procedurală poate interveni numai după cererea părții care are interes să o invoce,

iar pârâta A.N.R.P. nici nu ar fi avut interes să invoce acest aspect, deoarece

prin sentință nu s-a dispus în sarcina acestei pârâte nicio obligație, fiind admise

primele două capete de cerere, care nu erau însă formulate împotriva sa și pentru

care s-a admis de altfel excepția lipsei calității procesuale pasive.

De asemenea, s-a arătat că prin apelurile formulate nu

s-au formulat critici care să vizeze modul de soluționare a acțiunii față de pârâta

A.N.R.P.

Ca atare, nefiind o nulitate absolută, nu putea fi invocată

de instanță, astfel cum prevăd de altfel și disp. art. 108 alin. (1) C. proc.

civ.

S-a motivat că, procedând în această manieră, instanța

de apel, nu a mai intrat în cercetarea fondului, aspect ce atrage incidența disp.

art. 304 pct. 5 și art. 312 pct. 5 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei

și a trimiterii pricinii spre rejudecare aceleiași Curți de Apel.

În rejudecare, prin cererea formulată la data de 13.

mai 2011, reclamanții au solicitat, sub un prim aspect, să se ia act că renunță

la acțiune, în baza art. 246 C. proc. civ. în privința capetelor de cerere pentru

care a fost declarat apelul, urmând să se judece separat în legătură cu aceste aspecte,

referitoare la demolarea construcțiilor realizate ilegal și fără autorizație de

către apelanta U.A.T. oraș P., prin primar.

Sub un al doilea aspect, s-a solicitat respingerea apelului

declarat de U.A.T. oraș P.,prin primar.

Prin decizia civilă nr. 148 din 12 septembrie 2011,

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a luat act de renunțarea la judecata apelului declarat

de reclamanți și a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Unitatea Administrativ

Teritorială oraș P., prin primar.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, a reținut cu

privire la apelul pârâtei că susținerea acesteia în sensul că cele două suprafețe

de teren ce fac obiectul dispozițiilor Primarului orașului P. din

decembrie

2006

sunt afectate de următoarele amenajări de utilități publice: parcul S., rețele de

apă potabilă, canalizare și instalații electrice subterane, conducta de apă sulfuroasă

ce deservește baza de tratament, este nefondată, întrucât prin sentința nr. 949/2010

a Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ, s-a admis cererea formulată

de apelanți, prin care au solicitat anularea punctului inventarului care se referă

la terenul situat în str. F., în suprafață de 950 m.p., constituit din 2 parcele,

respectiv 500 și 450 m.p.

Prin aceeași sentință s-a anulat în parte hotărârea Consiliul

Local P. din 11 august 2009 privitor la pct. din inventar, sentință rămasă irevocabilă

prin respingerea recursului declarat de C.L. P., prin decizia din 9 decembrie 2010

a Curții de Apel Ploiești.

Mai mult, în art. 1 cap. 1 lit. f) din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, astfel cum a fost

modificată prin H.G. nr. 293/2010, se prevede că indisponibilizările generate de

calificarea regimului de proprietate prin acte subsidiare emise în temeiul Legii

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nu prezintă

relevanță în cursul procedurii administrative de soluționare a notificărilor.

Ca atare, nu are importanță dacă terenul este calificat

ca domeniu public sau privat pentru soluționarea unei notificări.

Critica apelantei că s-a efectuat o expertiză topografică

de identificare a terenurilor revendicate, însă nu a fost pusă în discuția părților,

cu privire la care ei au formulat obiecțiuni și cu privire la care instanța nu s-a

pronunțat, urmează a fi respinsă, întrucât aceste obiecțiuni nu au fost depuse la

primul termen de judecată după depunerea lucrării, conform art. 212 alin. (2) C.

proc. civ.

În cauza de față, lucrarea de expertiză întocmită de ing.

E.A. a fost depusă la instanță la data de 10 iunie 2008, însă apelanta nu a depus

până la următorul termen de judecată cu procedura completă, respectiv până la data

de 22.10.2008, obiecțiuni la raportul de expertiză, situație în care, neinvocarea

nulității raportului de expertiză la prima zi de înfățișare după depunerea lui și

înainte de a se fi pus concluzii în fond, atrage sancțiunea decăderii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta unitatea

administrativ-teritorială a orașului P., prin primar,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ. și solicitând modificarea în parte a deciziei atacate și, pe cale

de consecință, admiterea apelul declarat împotriva sentinței Tribunalului Dâmbovița

din 10 iunie 2009, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta

a arătat că nu poate fi nefondată susținerea sa referitoare la faptul că cele două

suprafețe de teren care interesează prezenta cauză sunt afectate de amenajări publice

(Parcul „S.", rețele de apă potabilă și altele), așa cum greșit a reținut instanța

de apel, întrucât aceste terenuri fac parte din proprietatea publică a U.A.T. Orașul

P., potrivit O.U.G. nr. 1350/2001 privind atestarea domeniului Public al județului

Dâmbovița, precum și al municipiului Târgoviște, al orașelor și comunelor din judelui

Dâmbovița. Anexa 4, poziția 240. Iar poziția 240 din Anexa 4 a O.U.G. nr. 1350/2001

nu a fost anulată.

Totodată, recurenta-pârâtă a invocat art. 11 din Legea

nr. 213/1998 și art. 136 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora cele

două terenuri în cauză afectate de amenajări de utilități publice (proprietatea

publică a U.A.T. orașul P.), nu pot fi restituite în natură reclamanților, de vreme

ce astfel de imobile aparțin în mod exclusiv stalului sau unităților administrativ

teritoriale.

O astfel de abordare juridică conduce ulterior la exproprierea

reclamanților de către U.A.T. orașul P., pentru cauză de utilitate publică, potrivit

art. 44 alin. (3) din Constituție și în condițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică.

Instanța de apel nu a observat că, urmare a celor expuse

anterior, reclamanților li s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, potrivit

dispozițiilor legale, întrucât ne aflăm în imposibilitatea restituirii în natură

a celor două imobile.

În mod greșit instanța de apel face referire la prevederile

art. 1 lit. f) din Anexa 1 a H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, câtă vreme

regimul proprietății publice este reglementat atât prin Constituție, cât și prin

Legea nr. 213/1998.

Mai mult decât atât, prin aplicarea prevederilor H.G.

nr. 250/2007 în speța de față, Curtea de Apel Ploiești, a încălcat principiul neretroactivității

legii, întrucât cele două dispoziții ale Primarului U.A.T. Orașul P., au fost emise

în 28 decembrie 2006, cauza ce face obiectul litigiului de față, nr. 617/120/2007,

a fost înregistrată la Tribunalul Dâmbovița la 25 ianuarie 2007, iar H.G. nr. 250/2007

a fost publicată abia în 03 aprilie 2007 (fără să mai facem referire la data intrării

în vigoare), în M. Of. nr. 227/03.04.2007.

Așa fiind, cele două dispoziții prin care le-au fost soluționate

reclamanților notificările, au fost emise în temeiul principiului tempus regit actum,

(H.G. nr. 250/2007 nefiind nici măcar publicată, așa cum am arătat deja), deci cu

respectarea prevederilor legale incidente așa cum erau în vigoare la acea dată.

Și acest principiu a fost, de asemenea. încălcat de către instanța de control.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele

ce succed:

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, terenul în litigiu

nu aparține domeniului public al statului, deoarece prin sentința nr. 949 din 23

septembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ,

s-a dispus anularea în parte a H.C.L. nr. 66/1999 privitor la pct. 10 din inventar.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că, una

din suprafețele ce a aparținut autorului reclamanților (450 m.p.) a intrat în domeniul

public prin confiscare, în baza sentinței penale nr. 365/1960 a Tribunalului Militar

București, iar această măsură a confiscării a fost înlăturată prin decizia nr. 1682/1995

a Curții Supreme de Justiție, secția penală; cea de-a doua suprafață (500 m.p.)

nu a intrat niciodată în domeniul public al statului, deoarece nu a fost îndeplinită

condiția suspensivă prevăzută în actul încheiat în anul 1947 între autoritatea administrativă

și autorul reclamanților (repartizarea în proprietate a unui apartament în blocul

ce urma a fi construit pe teren și care nu a mai fost edificat), caz în care părțile

au fost repuse în situația anterioară încheierii actului juridic civil.

Instanța de contencios administrativ a constatat și faptul

că din cuprinsul hotărârii atacate și din cuprinsul notei de fundamentare a acestui

act administrativ nu rezultă împrejurările care au determinat calificarea terenului

de 950 m.p. ca fiind de uz sau de interes public.

Ca urmare, s-a reținut că reclamanții sunt vătămați în

dreptul și interesele lor legitime de a obține reconstituirea dreptului de proprietate

de pe urma autorului lor I.D. din inventar al H.C.L. nr. 66/1999, care se referă

la declararea terenului situat în str. F., în suprafață de 950 m.p., ca fiind domeniu

public, motiv pentru care se impune anularea în parte a respectivei hotărâri.

Recursul declarat de pârâtul Consiliul Local P. împotriva

acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia din 9 decembrie 2010

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, hotărâre

irevocabilă.

Și raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de

expert E.A. în dosarul de fond, al Tribunalului Dâmbovița concluzionează în sensul

că terenul nu poate face parte din domeniul public, întrucât nu este afectat de

rețele de utilități, iar cu privire la amenajarea zonei numită Parcul S. s-a constatat

că primăria nu deține acte de înființare a numitului parc și a parcării, neexistând

proiect de construcție, autorizație de construcție, plan de buget, proces-verbal

de recepție.

Ca urmare, expertul a reținut că nu există nicio bază

legală specială stabilită de primărie sau un alt organism privind folosirea suprafeței

în vreun fel anume, așa încât aceste terenuri pot fi restituite în natură.

Împotriva concluziilor raportului de expertiză, pârâta

Unitatea Administrativ Teritorială orașul P. prin Primar nu a formulat obiecțiuni

în termenul procedural, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel.

Având în vedere situația de fapt a imobilului și regimul

juridic al acestuia, se constată că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii

nr. 10/2001 care instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor

preluate abuziv în perioada de referință a legii speciale, respectiv art. 1,

art. 7, art. 9 și art. 10 alin. (3) și alin. (4).

Așa fiind, pârâta-recurentă consideră în mod nefondat

că a emis dispozițiile atacate privind terenurile în litigiu cu respectarea prevederilor

legale aplicabile la acea dată (anul 2006).

Nu poate fi primită nici critica recurentei privind încălcarea

principiului neretroactivității legii de către Curtea de Apel Ploiești, care a reținut

incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 lit. f) din Anexa 1 a H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

prevederi legale ce nu erau în vigoare la data emiterii dispozițiilor și la data

înregistrării contestației.

Astfel, este de reținut că art. 1 lit. f) din Anexa 1

a H.G. nr. 250/2007 a preluat dispoziția legală prevăzută de art. 1 lit. f) din

Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobată prin H.G.

nr. 498/2003, publicată în M. Of. nr. 324/14.05.2003, în vigoare la data emiterii

dispozițiilor contestate și la data promovării prezentei acțiuni în justiție. H.G.

nr. 498/2003 a fost abrogată la data intrării în vigoare a H.G. nr. 250/2007.

Textul legal menționat prevede că indisponibilizările

generate de calificarea regimului de proprietate prin actele subsidiare emise în

temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

se mențin numai în măsura în care acestea fac obiectul procedurii prevăzute de

art. 16 din lege.

Or, în speță, imobilele în discuție nu fac parte din categoria

celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001.

În susținerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat

și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă pârâta a menționat doar formal

acest text legal, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul

de recurs menționat.

Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte, constată

că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate

și că astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmând a fi respins, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială orașul

P. prin Primar împotriva deciziei nr. 148 din data de 12 septembrie 2011 a Curții

de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2012.