ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1067/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 noiembrie 2003, sub nr. 4340/2003, reclamanții C.C. și A.E. au chemat în judecată pe pârâta SC H. SA, solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1.300 mp, situat în comuna Rucăr, județul Argeș. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că terenul revendicat a aparținut în proprietate autorului lor, defunctul A.Z., și că după apariția Legii nr. 10/2001 au solicitat restituirea terenului, depunând toate actele doveditoare cerute de lege, dar societatea pârâtă, prin Decizia nr. 385 din 31 octombrie 2003, a respins notificarea.

Consideră că această decizie este nelegală, deoarece terenul proprietatea autorului lor, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 8 martie 1933, a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, neexistând nici un fel de act care să facă dovada preluării de către stat. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 54 din 21 ianuarie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă să facă reclamanților ofertă de restituire a terenului în suprafață de 1.300 mp, situat în comuna Rucăr, județul Argeș, în echivalent, potrivit valorii ce se va stabili prin expertiză.

Prin Decizia civilă nr. 1442 din 20 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței sus-menționate și a admis apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: A admis contestația formulată de reclamanți împotriva deciziei nr. 385/31 octombrie 2003 emisă de pârâtă. A obligat pe pârâtă la restituirea în natură a suprafeței de 332 mp, conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, iar pentru diferența de teren la măsuri reparatorii în echivalent bănesc în condițiile Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 8120 din 13 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de ambele părți împotriva deciziei sus-menționate, a casat această decizie, precum și sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, pentru lămurirea calității în care au stat în proces Sucursala Hidroelectrica Curtea de Argeș și SC H. SA. După casare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 9601/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 398 din 25 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis contestația; a anulat Decizia nr. 385 din 31 septembrie 2003 emisă de pârâtă; a obligat-o pe pârâtă să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață de 332 mp, situat în comuna Rucăr, județul Argeș, în limitele fixate de raportul de expertiză topo; a obligat-o pe pârâtă la măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru diferența de 897 mp, conform Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, care a aparținut în proprietate autorului lor, defunctul A.Z.

Acest teren a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, printr-o deposedare în fapt și fără nici un titlu legal. El a fost transmis de la fostul Consiliu Popular al comunei Rucăr, prin Decretul de expropriere nr. 299/1985, în administrarea Î.E. Curtea de Argeș, pentru realizarea obiectivului de investiții - amenajarea Hidroenergetica Dâmbovița pe sectorul Sătic Dragoslavele - blocul de intervenție. Pe acest teren, ulterior s-a edificat o construcție - blocul de intervenție Rucăr, finalizată după anul 1990. Tribunalul a omologat raportul de expertiză topometrică, întocmit în cursul primei judecăți de expertul O.I., care a concluzionat că se poate restitui în natură suprafața de 332 mp, teren liber, fără a fi afectată folosința construcțiilor existente pe teren, iar pentru diferență, tribunalul a făcut în cauză aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia civilă nr. 373 din 03 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 398 din 25 februarie 2008. Prin Decizia nr. 2964 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții A.E. și C.C., continuat de moștenitoarea Ș.V., și recursul declarat de pârâta SC H. SA împotriva Deciziei civile nr. 373 din 03 iunie 2009, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că instanțele anterioare nu au lămurit pe deplin situația juridică a terenului în litigiu, deși au fost efectuate două lucrări de specialitate.

Concluziile primei expertize efectuate, omologată de instanțe, sunt în sensul că este posibilă restituirea în natură a suprafeței de 332 mp, conform Anexei nr. 3 S 2-3-5-6, numai dacă instanța decide schimbarea traseelor utilitare. În a doua expertiză efectuată în cauză se retine că terenul solicitat a fi revendicat este bine delimitat, fiind înconjurat de un gard de beton cu lățime de 0,55 m și are o suprafață de 1.217,54 mp și că pe acest teren a fost edificată o construcție P+3. Se mai retine, de asemenea, că există o platformă betonată de 312,76 mp, o fosă septică cu trei guri, un cămin de vizitare, precum și un cablu subteran de alimentare cu energie electrică. La acest raport de expertiză s-au formulat obiecțiuni din partea pârâtei, dar prin răspunsul formulat nu s-a clarificat pe deplin care este suprafața de teren liber, în sensul Legii nr. 10/2001, care poate fi restituită.

Instanța, fără a se preocupa de acest aspect, care era esențial în soluționarea cauzei, a omologat primul raport de expertiză ce condiționa restituirea suprafeței de 332 mp de schimbarea traseelor utilitare. Or, în situația în care s-a împărtășit punctul de vedere din prima lucrare de specialitate, instanța trebuia în considerentele deciziei să indice motivele pentru care a fost înlăturată cea de-a doua expertiză și cum pot fi schimbate traseele utilitare aflate pe terenul în litigiu sau cum poate funcționa o construcție fără conductele subterane de alimentare cu apă și cabluri electrice. Ca atare, în rejudecare, pentru clarificarea situației de fapt, se va ordona efectuarea unei noi expertize care să clarifice cert dacă terenul în litigiu este liber în sensul Legii nr. 10/2001 modificată, ocazie cu care se va ține seama și de celelalte susțineri ale părților.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 432/A din 04 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 398 din 25 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 1.230 mp, situat în Rucăr, județul Argeș, care vor fi acordate în condițiile legii speciale. A respins cererea reclamanților de restituire în natură a terenului. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele: În ce privește critica reclamanților referitoare la faptul că pârâtă în cauză este SC H. SA București și nu SC H. SA - Sucursala Hidrocentrale Curtea de Argeș, care nu are personalitate juridică și nu a emis dispoziția atacată, astfel că sentința pronunțată nu este în contradictoriu cu emitentul dispoziției și nu poate avea nici un efect, aceasta a fost tranșată prin Decizia de casare nr. 2964/2001 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin aceasta arătându-se că, urmare a încheierii de îndreptare eroare materială pronunțată la data de 22 decembrie 2008, prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în sentința nr. 398/2008, în sensul că are calitatea de pârâtă SC H. SA, cadrul procesual a fost stabilit corect.

În ce privește criticile părților referitoare la restituirea în natură sau echivalent a terenului, curtea a constatat următoarele: Toate cele trei expertize efectuate în cauză, expertiza efectuată de expertul O.I., care a stat la baza sentinței civile nr. 398/2008 (fila 105 și urm. și completare fila 140 dosar fond primul ciclu procesual), expertiza efectuată de expertul B.S. în apel în primul ciclu procesual (fila 27 și urm. dosar apel și completare fila 42 ), precum și expertiza efectuată de expertul D.M.

în acest ultim ciclu procesual (fila 51 dosar, completare filele 155 și 184 dosar prezent) identifică o suprafață de 332,95 mp care, susțin experții, poate fi restituită în natură către reclamanți, reprezentată de un spațiu verde (conturul 1 2 3 4 9-10-11-1 pe schița anexă întocmită de expertul D. - fila 185 dosar prezent și suprafața delimitată între pct. 2-3-5-6-2 de 332 mp pe schița anexă 3 la raportul de expertiză întocmit de expertul O. - fila 145 dosar fond primul ciclu procesual, care a fost avută în vedere la pronunțarea sentinței nr. 398/2008). Din cuprinsul expertizei întocmită de expertul B. - fila 30 dosar apel al doilea ciclu procesual, rezultă că terenul de 332 mp astfel delimitat cuprinde o parte din drumul de acces la incinta în care este situat și blocul de locuințe, precum și că este traversat de cablurile de energie electrică care pleacă de la un post trafo aflat în afara acestei suprafețe de 332 mp.

În ce privește edificarea blocului de locuințe, curtea a reținut că edificarea acestuia a început înainte de 1990, însă a fost finalizată după această dată.

Aspectul de fapt referitor la finalizarea construcției rezultă din procesul-verbal de recepție finală din 07 august 2008 depus la fila 28 dosar apel al doilea ciclu procesual, în care se consemnează că procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost încheiat la data de 28 septembrie 2005 și că lucrările au fost complet terminate la data de 28 septembrie 2005. În privința începerii lucrărilor de execuție anterior anului 1990, curtea a constatat că s-au depus următoarele înscrisuri: procesul-verbal de trasare a lucrărilor din 02 august 1988 (fila 104 prezentul dosar), proces-verbal din data de 30 august 1988 care constată executarea fundației și consemnează că se poate trece la betonarea fundației (fila 108 dosar prezent), adresa din 03 octombrie 1988 (fila 110 dosar prezent), care face referire la blocul care se construiește și prin care se solicită refacerea anumitor proiecte legate de alimentarea cu apă a blocului de locuințe, adresa din 11 septembrie 1988 (fila 111 dosar prezent) care menționează iar că lucrările de execuție sunt începute, în același fel sunt adresele depuse la filele 112 -118 dosar prezent.

S-a mai constatat și că prin adresa depusă la fila 46 dosar apel al doilea ciclu procesual, datată 02 august 1989, se consemnează că lucrările la blocul de locuințe de intervenție de la Rucăr au fost abandonate și se impune reluarea lor de urgență. S-a depus și un deviz privind situația lucrărilor executate până la 31 decembrie 1989 (filele 122-123 dosar prezent), care menționează și blocul de locuințe căruia îi corespunde o anumită valoare a lucrărilor executate. S-au depus și anumite adrese emise de Consiliul Local Rucăr către pârâtă (filele 124-125), prin care se solicita finalizarea construcției bloc de locuințe sau dărâmarea acesteia, având în vedere că este în stare de degradare și dăunează aspectului zonei, adrese datate 1992-1995.

În privința autorizării construirii acestui imobil, curtea a constatat că s-au depus la dosar autorizația din 28 ianuarie 1988 (fila 43 dosar apel al doilea ciclu procesual), care vizează exclusiv autorizarea lucrărilor de studii geo necesare executării blocului de locuințe de serviciu, precum și autorizația de construire din 26 decembrie 1984 (fila 91 prezentul dosar) care se dă pentru „lucrările de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”.

Curtea a constatat că potrivit art. 5 din Decretul nr. 144/1958, în vigoare la momentul deschiderii investiției de amenajare a râului Dâmbovița în discuție și în vigoare până la abrogarea sa prin Legea nr. 50/1991, „Autorizația privind lucrările ce aparțin sectorului socialist, inclusiv cele executate prin contribuție obștească, precum și cele realizate din credite acordate de stat, se va elibera pe baza documentației prevăzute de actele normative pentru începerea lucrărilor privind întreaga investiție.” Așa fiind, curtea a considerat că, în cauză, atâta timp cât s-a depus autorizația de construire din 26 decembrie 1984, care vizează „lucrările de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, blocul de locuințe în discuție fiind inclus în ansamblul acestor lucrări așa cum rezultă și din planul amenajării depus la fila 90 dosar prezent, rezultă că blocul a fost edificat cu autorizarea legală necesară.

S-a reținut, de asemenea, conform celor menționate mai sus, că lucrările de execuție a blocului au început în mod cert anterior anului 1990, fiind finalizate într-adevăr ulterior, în anul 2005, punându-se problema valabilității autorizației de construire emisă în anul 1984. În această privință a valabilității autorizației de construire emisă în anul 1984, curtea a constatat că art. 15 alin. (2), (3) și (4) din Decretul nr. 144/1958 prevedeau: „Autorizațiile prevăzute la art. 2 și articolul 8 își pierd valabilitatea, dacă în termen de 1 an de la eliberarea lor operațiunea pentru care au fost solicitate nu a fost începută. Autorizația prevăzută la articolul 11 este valabilă timp de 6 luni de la eliberarea ei.

În cazul în care titularii autorizațiilor au fost împiedicați, din motive de forță majoră, de a-și valorifica, în termenele de mai sus, autorizațiile obținute și dacă toate condițiile inițial considerate nu au suferit nici o schimbare, organele care au eliberat respectivele autorizații pot acorda o prelungire a valabilității acestora, curgând de la data la care a încetat împiedicarea, pe o durată cel mult egală cu a termenelor prevăzute în prezentul articol.” Or, în cauză, era vorba de o autorizație pentru edificarea unor construcții, vizată de art. 2 din decret, ceea ce semnifică faptul că pierderea valabilității opera numai dacă în termen de un an de la eliberarea sa nu era începută investiția pentru care a fost eliberată.

Această dispoziție legală trebuie coroborată cu mențiunea din autorizația de construire din 1984, care prevede expres că „execuția lucrărilor se va face eșalonat”. Coroborând, așadar, faptul că autorizația se emitea legal pentru întreaga investiție, precum și faptul că autorizația s-a dat pentru un ansamblu de amploare și a menționat că execuția se va face eșalonat, rezultă că valabilitatea acesteia se păstra sub condiția ca în termenul de 1 an de la emiterea sa să se înceapă lucrările de execuție ale amenajării în sine, deci ale unor părți ale amenajării, iar nu ale componentei acestui ansamblu reprezentată de blocul de locuințe în sine. Se observă și că Decretul nr. 144/1958 nu condiționa terminarea lucrării într-un anumit termen prevăzut în autorizație (așa cum avea să reglementeze Legea nr. 50/1991).

În privința efectelor pe care le produce abrogarea Decretului nr. 144/1950 prin art. 41 din Legea nr. 50/1991, curtea a apreciat că obiectivul început anterior apariției acestei legi și autorizat ca atare nu poate fi supus prevederilor acestei noi legi pentru a se impune obligația obținerii unei noi autorizații de construire, chiar dacă finalizarea construcției se face sub imperiul noii legi. Aceasta este o aplicare firească a principiului aplicării legii noi pentru situații născute după intrarea ei în vigoare, fără să poată afecta drepturi și situații juridice create sub vechea reglementare.

Anume, dacă autorizația de construire emisă anterior legii noi, în baza Decretului nr. 144/1950, își păstrase valabilitatea prin începerea lucrărilor într-un an de la emiterea ei și nu își pierdea această valabilitate prin neexecutarea construcției într-un anumit termen de la data emiterii ei, acestea sunt situații juridice pe deplin dobândite în favoarea pârâtei beneficiară a acestei autorizații de construire și care nu pot fi înfrânte prin considerarea că Legea nouă nr. 50/1991 ar impune acestei situații obținerea unei noi autorizații de construire. De altfel, în mod esențial Legea nr. 50/1991 nu prevede vreo obligativitate de obținere a unei autorizații de construire sub imperiul său pentru construcții începute și nefinalizate la data intrării ei în vigoare.

În concluzia celor expuse, curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu se restituie în natură terenurile pe care s-au edificat construcții autorizate. Nu se regăsește în cauză situația prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, când poate fi dispusă restituirea în natură, în cauză nefiind vorba de o construcție edificată după ianuarie 1990 fără autorizație de construire. În privința posibilității de restituire parțială a terenului, anume pentru partea de teren neocupată de blocul de locuințe, suprafața delimitată prin expertizele efectuate în cauză, conform celor menționate mai sus, de 332 mp (respectiv 332,95 mp), curtea a constatat următoarele: Prin raportul de expertiză întocmit de expertul B.S.

(filele 30 și 44 Dosar nr. 9601/2/2007 al Tribunalului București - dosar fond al doilea ciclu procesual) se evidențiază cablul subteran de alimentare cu energie electrică care traversează această suprafață de teren de 332 mp liberă de construcții supraterane până la un post trafo aflat în afara acestei suprafețe, în partea vestică. Din planul topo cadastral al imobilului depus la fila 39 Dosar nr. 959/2005 al Curții de Apel București (dosar apel primul ciclu procesual) rezultă că pe această suprafață de 332 mp se află amplasată rețeaua de canalizare și pluvială care deservește blocul de locuințe, reieșind cu claritate că traseul acestor rețele traversează suprafața de teren de 332 mp, de la un colț al blocului de locuințe înspre Str. D., pe sub calea de acces existentă în prezent și mai departe de aceasta; adâncimea acestor rețele este de aprox.

80 cm, așa cum se face mențiune expresă pe acest plan cadastral. În același sens, anume în sensul că suprafața de teren în discuție de 332 mp poate fi restituită în natură numai dacă instanța decide schimbarea traseelor utilitare este și expertiza efectuată de expertul O.I. (fila 143 Dosar nr. 4340/2003 al Tribunalului București - dosar fond primul ciclu procesual). În ce privește expertiza efectuată în acest ultim ciclu procesual de expertul D.M., aceasta arată, de asemenea, că această suprafață de 332,95 mp poate fi restituită în natură dacă se mută cablurile electrice și conductele subterane (fila 155 dosar prezent).

Așadar, din aceste probe rezultă că pe suprafața de teren de 332 mp, delimitată de experți în vederea restituirii în natură, există cabluri subterane de energie electrică care o traversează până dincolo de limita vestică până la postul trafo, precum și rețeaua de canalizare și pluvială, aceste rețele de utilități fiind cele care deservesc blocul de locuințe despre care s-a reținut mai sus că reprezintă o clădire edificată cu autorizarea legală. Așa fiind, curtea a apreciat că nici această soluție de restituire parțială în natură a suprafeței de 332 mp teren nu este posibilă legal, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Curtea a considerat că acest text are în vedere imposibilitatea restituirii în natură a terenului ocupat de construcții noi (autorizate) în ansamblul lor, cu luarea în considerare și a utilităților necesare și care deservesc aceste construcții.

Construcția la care face referire textul trebuie privită în ansamblul său, ceea ce poate semnifica, după caz, nu numai construcția propriu-zisă, dar și ceea ce reprezintă lucrări aferente și care sunt necesare funcționării și asigurării utilității construcției propriu-zise. Curtea a considerat că nu poate fi interpretat în sens restrictiv acest text, în sensul că vizează numai ceea ce reprezintă teren ocupat de construcția propriu-zisă, sensul reglementarii fiind acela că, în situația în care terenul a suferit între timp anumite modificări, respectiv a fost afectat de anumite lucrări de construcții, în mod direct sau funcțional, măsurile de restituire în condițiile Legii nr. 10/2001 să nu intervină asupra acestor lucrări și să nu atragă consecințe de modificare a stării de fapt create legal în intervalul de timp de la preluarea imobilului de către stat până în prezent.

Așadar, ori de câte ori au intervenit anumite lucrări edificate legal, reglementarea adoptată prin Legea nr. 10/2001 a fost în sensul păstrării stării de fapt astfel create și acordării măsurilor reparatorii în echivalent. Acest sens rezultă din mai multe texte ale Legii nr. 10/2001, anume art. 10 alin. (2), art. 11, art. 18 și art. 19. Or, în cauză, datorită existenței pe terenul de 332 mp a rețelelor de utilități menționate, necesare și care deservesc construcției bloc de locuințe, practic această suprafață este afectată funcțional blocului de locuințe, nefiind posibilă restituirea ei în natură către reclamanți.

Curtea nu a primit ideea că această suprafață ar putea fi restituită în natură, întrucât rețelele de utilități ar putea fi mutate în afara acestui perimetru, considerând că în mod cert nu acesta este sensul reglementarii în discuție, anume de a crea situații în care restituirea în natură să fie condiționată de astfel de intervenții asupra stării de lucruri actuale. Dimpotrivă, textul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 relevă cu claritate că intenția legiuitorului a fost aceea de a lăsa neschimbată situația de fapt existentă la momentul actual, acolo unde această situație de fapt a fost creată legal, fiind avută în vedere nu numai suprafața efectiv și direct ocupată de construcții, ci și suprafața afectată funcțional de lucrări de construcții edificate legal.

Pentru aceste motive, curtea a constatat că reclamanților li se cuvin măsuri reparatorii în echivalent pentru întreaga suprafață de teren, în mod nelegal, anume cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind stabilită, prin sentința apelată nr. 398/2008, restituirea în natură pentru suprafața de 332 mp teren. Curtea a constatat, de asemenea, fondată critica pârâtei în sensul că greșit prima instanță a obligat pe pârâtă la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru teren, aceasta soluție fiind dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/ 2001 și ale Legii nr. 247/2005, în vigoare la momentul pronunțării sentinței apelate.

Astfel, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 (ca și conform Legii nr. 247/2005 în vigoare la data pronunțării sentinței nr. 398/2008), niciodată unitatea deținătoare nu era obligată să acorde ea însăși măsuri reparatorii în echivalent persoanei îndreptățite, obligația unității deținătoare având cu totul alt conținut decât a dispus prima instanță, anume aceea de a propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, acordarea propriu-zisă a acestora făcându-se în condițiile legii speciale de stabilire și acordare a despăgubirilor (în numerar în limita sumei de 500.000 lei sau titluri de despăgubire sub imperiul Legii nr. 247/2005 sau prin compensare prin puncte sub imperiul Legii nr. 165/2013 la momentul actual).

Or, prin sentința apelată nr. 398/2008 prima instanță a obligat pârâta la măsuri reparatorii în echivalent bănesc, măsura nelegală în raport de dispozițiile legale menționate. De aceea, se impune admiterea apelului pârâtei și sub acest aspect. În concluzie, a fost respins apelul reclamanților, ca nefondat, și admis apelul pârâtei, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul constatării dreptului reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru întreg terenul solicitat, în suprafață de 1.230 mp, care vor fi acordate în condițiile legii speciale, cererea reclamanților de restituire în natură a terenului urmând a fi respinsă. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, invocând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurenții-reclamanți au arătat următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile. În motivarea dată respingerii acțiunii, curtea de apel a luat în considerare dispozițiile art. 15 din Decretul nr. 144/1958, reținând că, din moment de pârâta a făcut dovada existenței autorizației din 1984 și a unui deviz parțial de lucrări datat 31 decembrie 1989 în care figurează și blocul de locuințe de intervenție edificat pe terenul în litigiu, devin aplicabile prevederile art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, considerând lucrările ca fiind autorizate.

Raționamentul instanței de apel nu poate fi primit, conducând la concluzia aplicării greșite a legii (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în loc de art. 10 alin. (3) din același act normativ). Astfel, în cuprinsul Autorizației pentru executare lucrări din 26 decembrie 1984, eliberată pentru „amenajarea râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, se arată expres faptul că „execuția lucrărilor se va efectua eșalonat numai pe terenuri proprietatea beneficiarului de investiție, scoase din circuitul agricol și forestier”. Nu există în dosarul cauzei niciun fel de dovadă privind existența în patrimoniul beneficiarului a terenului în litigiu.

Dimpotrivă, reclamanții au demonstrat că terenul proprietatea autorului lor, A.Z., nu a fost trecut niciodată în proprietatea statului, acesta nefigurând în anexa Decretului nr. 299/1985, lucru recunoscut și de Primăria Rucăr, care menționează expres în adresa din 22 decembrie 2004 faptul că „nu avem cunoștință asupra titlului în baza căruia terenul de 1.300 mp a trecut în proprietatea statului. Primăria nu a avut niciun act asupra acestui teren”. De altfel, această stare de fapt a fost recunoscută cu putere de lucru judecat și de instanțele care au dispus restituirea celorlalte proprietăți ale aceluiași autor. Instanța de apel menționează ca dovadă a faptului că lucrările au fost autorizate faptul că la pagina 90 din dosarul fondului există schița presupus anexă a Autorizației din 26 decembrie 1984, în care figurează și imobilul edificat pe terenul în litigiu.

În analiza acestei probe, instanța însă nu ia în considerare faptul că acea schiță face parte din noul proiect întocmit la nivelul anului 1995, așa cum se precizează cu claritate în cuprinsul său, nefăcând, prin urmare, parte din autorizarea inițială de lucrări. Toți cei trei experți care au efectuat lucrări de specialitate în cauză au remarcat faptul că imobilul a fost edificat fără autorizație de construcție. Oricât de larg s-ar interpreta titulatura celor două autorizații exhibate de pârâtă, respectiv cea din anul 1984 - din 26 decembrie 1984 și cea din anul 1988 - din 28 ianuarie 1988, nu se poate încadra edificarea unui bloc de locuințe nici în categoria „amenajarea râului Dâmbovița” și nici în cea de „executare studii geo”.

Faptul că nu există autorizație de construire pentru blocul edificat pe terenul în litigiu este arătat expres de Consiliul Județean Argeș - D.U.A.T. în adresa din 07 noiembrie 2011, în care se arată „pentru Blocul de locuințe de serviciu a fost emisă autorizația pentru executare lucrări din 1988 care se referă la studii geo și nu la construcția blocului”. Același punct de vedere este menținut și în adresa din 26 septembrie 2014. De asemenea, instanța de apel a considerat că nu se impunea obținerea unei noi autorizații de construcție pentru imobil după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/1991, menținându-se valabilitatea autorizației eliberate anterior anului 1990. Trecând peste argumentele mai sus expuse în privința inexistentei acestei autorizații, trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu documentele depuse în probatoriu, la nivelul lunii august 1989 lucrările erau abandonate.

De asemenea, la nivelul anului 1995 construcția era abandonată și într-o gravă stare de degradare. Având în vedere această situație de fapt s-a impus refacerea proiectului și schimbarea soluțiilor tehnice adoptate, lucru care, evident, impunea autorizarea conform Legii nr. 50/1991. În adoptarea soluției despăgubirii prin echivalent și a respingerii solicitării de restituire în natură, instanța a considerat că, având în vedere că pe sub terenul liber de construcții se află amplasată rețeaua de canalizare ce deservește imobilul, este imposibilă restituirea în natură chiar și a terenului liber de construcții, neputându-se impune pârâtei sarcina mutării acestor rețele. Acest mod de interpretare a legii este greșit.

Nu acesta este sensul și nici spiritul prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Faptul că subsolul unui teren liber de construcții este afectat de rețele edilitare nu poate genera imposibilitatea retrocedării în natură a acestuia, ci, eventual, poate cauza unele limitări urbanistice sau, eventual, imposibilitatea obținerii unei autorizații de construcție pentru un anumit tip de imobil. Însă nicăieri în dosarul cauzei nu se regăsește vreo autorizație de construcție pentru acea rețea de canalizare sau orice alte utilități ce ar trebui să deservească imobilul. În concluzie, recurenții au solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Decizia atacată este criticată sub aspectul soluției de respingere a cererii de restituire în natură a terenului în litigiu, imputându-se instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În opinia recurenților, terenul în litigiu trebuia restituit în natură în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece este ocupat de o construcție neautorizată, sens în care au susținut că, în raport de probele administrate, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că blocul de locuințe de intervenție de pe terenul în litigiu este autorizat.

Susținerile recurenților referitoare la lipsa autorizației de construire pentru blocul de locuințe de intervenție de pe terenul în litigiu repun în discuție probele administrate în scopul schimbării situației de fapt stabilite de instanța de apel, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului. Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000. Prin urmare, criticile care vizează exclusiv aspecte de fapt, legate de interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt, nu pot fi încadrate în cazul de modificare indicat prin cererea de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nici în celelalte cazuri de modificare sau casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs. În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt astfel cum a fost reținută de către instanța de apel.

Așa fiind, instanța de recurs urmează a verifica doar dacă, în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, au fost corect aplicate dispozițiile legale incidente. În speță, curtea de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că autorizația din 26 decembrie 1984, emisă sub imperiul Decretului nr. 144/1958, vizează „lucrările de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele” și că blocul de locuințe de intervenție edificat pe terenul în litigiu este „inclus în ansamblul acestor lucrări, așa cum rezultă și din planul amenajării depus la fila 90 dosar prezent”. Raportând această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc.

civ., la dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 144/1958, care prevedeau că autorizația privind lucrările ce aparțin sectorului socialist se va elibera pentru începerea lucrărilor privind întreaga investiție, în mod corect instanța de apel a reținut că blocul de locuințe de intervenție de pe terenul în litigiu a fost edificat cu autorizarea legală și, pe cale de consecință, că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, față de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”, iar potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege, „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare și demontabile.” Rezultă că art. 10 alin. (2) exceptează de la regula restituirii în natură terenurile ocupate de construcții edificate după preluare în baza unor autorizații legale.

Per a contrario, regula restituirii în natură se aplică terenurilor ocupate de construcții noi neautorizate, indiferent dacă data edificării acestora se situează înainte sau după 1 ianuarie 1990, deoarece textul nu face o asemenea distincție, iar acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face. Dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac decât să reglementeze cazuri particulare de aplicare a regulii restituirii în natură, și anume pentru terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate după data de 1 ianuarie 1990 și pentru terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile.

În speță, însă, contrar susținerilor recurenților, nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3), deoarece construcția bloc de locuințe edificată pe terenul litigios după preluare nu este o construcție neautorizată, ci una autorizată, fiind inclusă în ansamblul lucrărilor de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele, pentru care s-a acordat autorizația din 26 decembrie 1984, conform situației de fapt definitiv stabilite de instanța de apel. Ca atare, raportat la această situație de fapt, incidente sunt dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care pentru terenurile ocupate de construcții noi, autorizate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, sens în care corect a dispus curtea de apel.

Pe de altă parte, recurenții au susținut lipsa autorizației de construire pentru blocul de locuințe de intervenție de pe terenul în litigiu și pe considerentul că era necesară obținerea unei noi autorizații conform Legii nr. 50/1991, cât timp finalizarea construcției s-a realizat după intrarea în vigoare a acestei legi, la nivelul anului 1995 construcția fiind abandonată și în stare avansată de degradare, ceea ce a impus refacerea proiectului și schimbarea soluțiilor tehnice adoptate.

Critica este neîntemeiată, deoarece pentru construcția în discuție (a cărei execuție a început anterior anului 1990 și a fost finalizată în anul 2005, conform situației de fapt definitiv stabilite de instanța de apel), și-a păstrat valabilitatea autorizația emisă în anul 1984, finalizarea construcției după intrarea în vigoare a noii legi privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, Legea nr. 50/1991, neimpunând obținerea unei noi autorizații potrivit legii noi, după cum corect a apreciat și curtea de apel.

Astfel, conform art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 144/1958, „autorizația privind lucrările ce aparțin sectorului socialist, inclusiv cele executate prin contribuție obștească, precum și cele realizate din credite acordate de stat, se va elibera pe baza documentației prevăzute de actele normative pentru începerea lucrărilor privind întreaga investiție”, iar conform art. 15 alin. (2) din același act normativ, „autorizațiile prevăzute la art. 2 și art. 8 își pierd valabilitatea, dacă în termen de 1 an de la eliberarea lor operațiunea pentru care au fost solicitate nu a fost începută”.

Raportat la aceste dispoziții legale, întrucât a vizat lucrări ce aparțineau sectorului socialist, autorizația din 26 decembrie 1984 acoperă întreaga investiție reprezentată de „lucrările de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, iar în aprecierea valabilității ei prezintă relevanță dacă în termen de un an de la data când a fost eliberată au început lucrările de execuție a amenajării în sine, deci a unor părți ale amenajării, iar nu a componentei acestui ansamblu constând în blocul de locuințe de intervenție în discuție.

Prin urmare, nefiind contestată începerea lucrărilor de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele, în termen de un an de la eliberarea autorizației din 26 decembrie 1984, această autorizație și-a păstrat valabilitatea pentru investiția în ansamblu, care include și blocul de locuințe de intervenție, data finalizării acestei componente a ansamblului investiției neavând nicio relevanță pe aspectul în discuție, cu atât mai mult cu cât Decretul nr. 144/1958 nu condiționa terminarea lucrării într-un anumit termen prevăzut în autorizație.

Așa fiind, corect curtea de apel a concluzionat că investiția autorizată în baza Decretului nr. 144/1958 și a cărei execuție a început anterior intrării în vigoare a noii legi privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, Legea nr. 50/1991, nu poate fi supusă prevederilor acestei noi legi pentru a se impune obținerea unei noi autorizații de construire, chiar dacă finalizarea construcției s-a făcut sub imperiul noii legi. Aceasta deoarece, potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi, deîndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, fără să poată afecta drepturi și situații juridice create sub vechea reglementare, regulă de la care Legea nr. 50/1991 nu prevede nicio excepție, necuprinzând vreo dispoziție în sensul obligativității obținerii unei autorizații de construire sub imperiul său pentru construcții începute și nefinalizate la data intrării ei în vigoare.

Ca atare, construcția nouă de pe terenul în litigiu fiind autorizată legal, în mod corect curtea de apel a reținut ca incidente cauzei dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care exceptează de la restituirea în natură terenurile ocupate de construcții noi, autorizate, iar nu dispozițiile art. 10 alin. (3) din aceeași lege, acestea din urmă prevăzând soluția restituirii în natură pentru terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, ipoteză care nu se regăsește în speță. Criticile referitoare la posibilitatea restituirii parțiale a terenului litigios, pentru suprafața neocupată de blocul de locuințe, sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci când a apreciat că nici suprafața de teren care excede celei ocupate de blocul de locuințe nu poate fi restituită în natură, datorită existenței în subteranul acesteia a unor rețele de utilități ce deservesc blocul de locuințe. Astfel, pe baza probelor administrate, curtea de apel a reținut că suprafața de 332 mp, care excede celei ocupate de blocul de locuințe, este traversată în subteran de cabluri de energie electrică și de rețeaua de canalizare și pluvială, utilități ce deservesc blocul de locuințe. Or, raportat la această situație de fapt, imposibil de reevaluat în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc.

civ., soluția de restituire prin echivalent, iar nu în natură, a suprafeței de 332 mp se întemeiază pe o corectă interpretare și aplicare a dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Potrivit tezei finale a acestor dispoziții legale, „(…) pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”. Art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explicitează conținutul sintagmei „amenajări de utilitate publică”.

Acestea vizează „ acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele”. Rezultă că, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură nu doar terenurile ocupate de construcții noi, autorizate, ci și cele afectate de amenajări de utilitate publică, categorie în care se încadrează și dotările tehnico-edilitare subterane ce deservesc nevoile comunității.

În speță, suprafața de 332 mp este traversată în subteran de rețele de utilități ce deservesc blocul de locuințe, astfel că raportat la dispozițiile legale sus-menționate, această suprafață este afectată de amenajări de utilitate publică, întrucât rețelele tehnico-edilitare din subteranul său deservesc nevoile comunității, asigurând funcționalitatea blocului de locuințe, și, ca atare, respectiva suprafață nu poate fi restituită în natură. Cât privește faptul că rețelele tehnico-edilitare subterane în discuție nu ar fi realizate în baza unei autorizații de construire, acesta nu face posibilă restituirea în natură a terenului pe care îl afectează, cum greșit susțin recurenții, deoarece autorizația de construire nu este cerută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru amenajările de utilitate publică, care, prin natura lor, fac imposibilă restituirea în natură a terenurilor pe care le afectează.

De altfel, în speță fiind stabilit că autorizația din 26 decembrie 1984 acoperă întreaga investiție reprezentată de „lucrările de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, care include și blocul de locuințe de intervenție, nu s-ar putea reține inexistența autorizației pentru rețelele tehnico-edilitare subterane ce deservesc blocul de locuințe de intervenție, întrucât acestea sunt un accesoriu al construcției supraterane. În concluzie, în mod legal instanța de apel nu a dispus restituirea în natură nici a suprafeței de teren în subteranul căreia se găsesc rețele de utilități ce asigură funcționalitatea blocului de locuințe, fiind vorba despre un teren afectat de o amenajare de utilitate publică, exceptat de la restituirea în natură, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.E. și Ș.V.M. împotriva Deciziei nr. 432/A din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2015.