ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1067/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1067/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 noiembrie 2003,

sub nr. 4340/2003, reclamanții C.C. și A.E. au chemat în judecată pe pârâta SC

H. SA, solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate și

posesie terenul în suprafață de 1.300 mp, situat în comuna Rucăr, județul

Argeș.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că terenul revendicat a aparținut în

proprietate autorului lor, defunctul A.Z., și că după apariția Legii nr. 10/2001

au solicitat restituirea terenului, depunând toate actele doveditoare cerute de

lege, dar societatea pârâtă, prin Decizia nr. 385 din 31 octombrie 2003, a

respins notificarea. Consideră că această decizie este nelegală, deoarece

terenul proprietatea autorului lor, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 8 martie 1933, a trecut în mod abuziv în proprietatea

statului, neexistând nici un fel de act care să facă dovada preluării de către

stat.

În drept,

au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința

civilă nr. 54 din 21 ianuarie 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă să facă reclamanților ofertă

de restituire a terenului în suprafață de 1.300 mp, situat în comuna Rucăr,

județul Argeș, în echivalent, potrivit valorii ce se va stabili prin expertiză.

Prin Decizia

civilă nr. 1442 din 20 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței sus-menționate și a admis apelul

declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în

tot, în sensul că:

A admis contestația

formulată de reclamanți împotriva deciziei nr. 385/31 octombrie 2003 emisă de

pârâtă.

A obligat

pe pârâtă la restituirea în natură a suprafeței de 332 mp, conform raportului

de expertiză tehnică întocmit în cauză, iar pentru diferența de teren la măsuri

reparatorii în echivalent bănesc în condițiile Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia

nr. 8120 din 13 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de ambele părți

împotriva deciziei sus-menționate, a casat această decizie, precum și sentința tribunalului

și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, pentru lămurirea calității

în care au stat în proces Sucursala Hidroelectrica Curtea de Argeș și SC H. SA.

După

casare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă,

sub nr. 9601/3/2007.

Prin

sentința civilă nr. 398 din 25 februarie 2008, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a admis contestația; a anulat Decizia nr. 385 din 31 septembrie 2003

emisă de pârâtă; a obligat-o pe pârâtă să restituie în natură reclamanților terenul

în suprafață de 332 mp, situat în comuna Rucăr, județul Argeș, în limitele

fixate de raportul de expertiză topo; a obligat-o pe pârâtă la măsuri

reparatorii în echivalent bănesc pentru diferența de 897 mp, conform Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada dreptului de

proprietate asupra terenului revendicat, care a aparținut în proprietate

autorului lor, defunctul A.Z. Acest teren a trecut în mod abuziv în

proprietatea statului, printr-o deposedare în fapt și fără nici un titlu legal.

El a fost transmis de la fostul Consiliu Popular al comunei Rucăr, prin

Decretul de expropriere nr. 299/1985, în administrarea Î.E. Curtea de Argeș,

pentru realizarea obiectivului de investiții - amenajarea Hidroenergetica

Dâmbovița pe sectorul Sătic Dragoslavele - blocul de intervenție. Pe acest

teren, ulterior s-a edificat o construcție - blocul de intervenție Rucăr,

finalizată după anul 1990.

Tribunalul

a omologat raportul de expertiză topometrică, întocmit în cursul primei judecăți

de expertul O.I., care a concluzionat că se poate restitui în natură suprafața

de 332 mp, teren liber, fără a fi afectată folosința construcțiilor existente

pe teren, iar pentru diferență, tribunalul a făcut în cauză aplicarea

prevederilor Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia

civilă nr. 373 din 03 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă

împotriva sentinței civile nr. 398 din 25 februarie 2008.

Prin Decizia

nr. 2964 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții A.E.

și C.C., continuat de moștenitoarea Ș.V., și recursul declarat de pârâta SC H.

SA împotriva Deciziei civile nr. 373 din 03 iunie 2009, a casat decizia atacată

și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Pentru a

decide astfel, Înalta Curte a reținut că instanțele anterioare nu au lămurit pe

deplin situația juridică a terenului în litigiu, deși au fost efectuate două lucrări

de specialitate.

Concluziile

primei expertize efectuate, omologată de instanțe, sunt în sensul că este

posibilă restituirea în natură a suprafeței de 332 mp, conform Anexei nr. 3 S 2-3-5-6,

numai dacă instanța decide schimbarea traseelor utilitare.

În a doua

expertiză efectuată în cauză se retine că terenul solicitat a fi revendicat

este bine delimitat, fiind înconjurat de un gard de beton cu lățime de 0,55 m

și are o suprafață de 1.217,54 mp și că pe acest teren a fost edificată o

construcție P+3. Se mai retine, de asemenea, că există o platformă betonată de

312,76 mp, o fosă septică cu trei guri, un cămin de vizitare, precum și un

cablu subteran de alimentare cu energie electrică.

La acest

raport de expertiză s-au formulat obiecțiuni din partea pârâtei, dar prin

răspunsul formulat nu s-a clarificat pe deplin care este suprafața de teren

liber, în sensul Legii nr. 10/2001, care poate fi restituită.

Instanța,

fără a se preocupa de acest aspect, care era esențial în soluționarea cauzei, a

omologat primul raport de expertiză ce condiționa restituirea suprafeței de 332

mp de schimbarea traseelor utilitare.

Or, în

situația în care s-a împărtășit punctul de vedere din prima lucrare de specialitate,

instanța trebuia în considerentele deciziei să indice motivele pentru care a

fost înlăturată cea de-a doua expertiză și cum pot fi schimbate traseele

utilitare aflate pe terenul în litigiu sau cum poate funcționa o construcție

fără conductele subterane de alimentare cu apă și cabluri electrice.

Ca atare,

în rejudecare, pentru clarificarea situației de fapt, se va ordona efectuarea

unei noi expertize care să clarifice cert dacă terenul în litigiu este liber în

sensul Legii nr. 10/2001 modificată, ocazie cu care se va ține seama și de

celelalte susțineri ale părților.

În

rejudecare, prin Decizia civilă nr. 432/A din 04 noiembrie 2014, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 398 din 25 februarie 2008 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A admis

apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe.

A

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A

constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru

terenul în suprafață de 1.230 mp, situat în Rucăr, județul Argeș, care vor fi

acordate în condițiile legii speciale.

A respins

cererea reclamanților de restituire în natură a terenului.

A păstrat

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a

decide astfel, curtea a reținut următoarele:

În ce privește

critica reclamanților referitoare la faptul că pârâtă în cauză este SC H. SA

București și nu SC H. SA - Sucursala Hidrocentrale Curtea de Argeș, care nu are

personalitate juridică și nu a emis dispoziția atacată, astfel că sentința pronunțată

nu este în contradictoriu cu emitentul dispoziției și nu poate avea nici un

efect, aceasta a fost tranșată prin Decizia de casare nr. 2964/2001 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin aceasta arătându-se

că, urmare a încheierii de îndreptare eroare materială pronunțată la data de 22

decembrie 2008, prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în sentința

nr. 398/2008, în sensul că are calitatea de pârâtă SC H. SA, cadrul procesual a

fost stabilit corect.

În ce

privește criticile părților referitoare la restituirea în natură sau echivalent

a terenului, curtea a constatat următoarele:

Toate

cele trei expertize efectuate în cauză, expertiza efectuată de expertul O.I.,

care a stat la baza sentinței civile nr. 398/2008 (fila 105 și urm. și

completare fila 140 dosar fond primul ciclu procesual), expertiza efectuată de

expertul B.S. în apel în primul ciclu procesual (fila 27 și urm. dosar apel și

completare fila 42 ), precum și expertiza efectuată de expertul D.M. în acest

ultim ciclu procesual (fila 51 dosar, completare filele 155 și 184 dosar

prezent) identifică o suprafață de 332,95 mp care, susțin experții, poate fi

restituită în natură către reclamanți, reprezentată de un spațiu verde

(conturul 1 2 3 4 9-10-11-1 pe schița anexă întocmită de expertul D. - fila 185

dosar prezent și suprafața delimitată între pct. 2-3-5-6-2 de 332 mp pe schița

anexă 3 la raportul de expertiză întocmit de expertul O. - fila 145 dosar fond

primul ciclu procesual, care a fost avută în vedere la pronunțarea sentinței nr.

398/2008).

Din

cuprinsul expertizei întocmită de expertul B. - fila 30 dosar apel al doilea

ciclu procesual, rezultă că terenul de 332 mp astfel delimitat cuprinde o parte

din drumul de acces la incinta în care este situat și blocul de locuințe,

precum și că este traversat de cablurile de energie electrică care pleacă de la

un post trafo aflat în afara acestei suprafețe de 332 mp.

În ce privește

edificarea blocului de locuințe, curtea a reținut că edificarea acestuia a început

înainte de 1990, însă a fost finalizată după această dată.

Aspectul

de fapt referitor la finalizarea construcției rezultă din procesul-verbal de recepție

finală din 07 august 2008 depus la fila 28 dosar apel al doilea ciclu

procesual, în care se consemnează că procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor

a fost încheiat la data de 28 septembrie 2005 și că lucrările au fost complet

terminate la data de 28 septembrie 2005.

În privința

începerii lucrărilor de execuție anterior anului 1990, curtea a constatat că

s-au depus următoarele înscrisuri: procesul-verbal de trasare a lucrărilor din

02 august 1988 (fila 104 prezentul dosar), proces-verbal din data de 30 august 1988

care constată executarea fundației și consemnează că se poate trece la betonarea

fundației (fila 108 dosar prezent), adresa din 03 octombrie 1988 (fila 110

dosar prezent), care face referire la blocul care se construiește și prin care

se solicită refacerea anumitor proiecte legate de alimentarea cu apă a blocului

de locuințe, adresa din 11 septembrie 1988 (fila 111 dosar prezent) care menționează

iar că lucrările de execuție sunt începute, în același fel sunt adresele depuse

la filele 112 -118 dosar prezent.

S-a mai constatat

și că prin adresa depusă la fila 46 dosar apel al doilea ciclu procesual, datată

02 august 1989, se consemnează că lucrările la blocul de locuințe de intervenție

de la Rucăr au fost abandonate și se impune reluarea lor de urgență.

S-a depus

și un deviz privind situația lucrărilor executate până la 31 decembrie 1989

(filele 122-123 dosar prezent), care menționează și blocul de locuințe căruia îi

corespunde o anumită valoare a lucrărilor executate.

S-au

depus și anumite adrese emise de Consiliul Local Rucăr către pârâtă (filele

124-125), prin care se solicita finalizarea construcției bloc de locuințe sau dărâmarea

acesteia, având în vedere că este în stare de degradare și dăunează aspectului zonei,

adrese datate 1992-1995.

În privința

autorizării construirii acestui imobil, curtea a constatat că s-au depus la

dosar autorizația din 28 ianuarie 1988 (fila 43 dosar apel al doilea ciclu

procesual), care vizează exclusiv autorizarea lucrărilor de studii geo necesare

executării blocului de locuințe de serviciu, precum și autorizația de

construire din 26 decembrie 1984 (fila 91 prezentul dosar) care se dă pentru „lucrările

de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”.

Curtea a

constatat că potrivit art. 5 din Decretul nr. 144/1958, în vigoare la momentul

deschiderii investiției de amenajare a râului Dâmbovița în discuție și în

vigoare până la abrogarea sa prin Legea nr. 50/1991, „Autorizația privind

lucrările ce aparțin sectorului socialist, inclusiv cele executate prin

contribuție obștească, precum și cele realizate din credite acordate de stat,

se va elibera pe baza documentației prevăzute de actele normative pentru

începerea lucrărilor privind întreaga investiție.”

Așa fiind, curtea a considerat că, în cauză, atâta timp cât s-a

depus autorizația de construire din 26 decembrie 1984, care vizează „lucrările

de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, blocul de locuințe

în discuție fiind inclus în ansamblul acestor lucrări așa cum rezultă și din

planul amenajării depus la fila 90 dosar prezent, rezultă că blocul a fost

edificat cu autorizarea legală necesară.

S-a reținut, de asemenea, conform celor menționate mai sus, că lucrările

de execuție a blocului au început în mod cert anterior anului 1990, fiind

finalizate într-adevăr ulterior, în anul 2005, punându-se problema valabilității

autorizației de construire emisă în anul 1984.

În această privință a valabilității autorizației de construire

emisă în anul 1984, curtea a constatat că art. 15 alin. (2), (3) și (4) din

Decretul nr. 144/1958 prevedeau: „Autorizațiile prevăzute la art. 2 și

articolul 8 își pierd valabilitatea, dacă în termen de 1 an de la eliberarea

lor operațiunea pentru care au fost solicitate nu a fost începută. Autorizația

prevăzută la articolul 11 este valabilă timp de 6 luni de la eliberarea ei. În

cazul în care titularii autorizațiilor au fost împiedicați, din motive de forță

majoră, de a-și valorifica, în termenele de mai sus, autorizațiile obținute și

dacă toate condițiile inițial considerate nu au suferit nici o schimbare,

organele care au eliberat respectivele autorizații pot acorda o prelungire a

valabilității acestora, curgând de la data la care a încetat împiedicarea, pe o

durată cel mult egală cu a termenelor prevăzute în prezentul articol.”

Or, în cauză, era vorba de o autorizație pentru edificarea unor construcții,

vizată de art. 2 din decret, ceea ce semnifică faptul că pierderea valabilității

opera numai dacă în termen de un an de la eliberarea sa nu era începută investiția

pentru care a fost eliberată.

Această dispoziție legală trebuie coroborată cu mențiunea din autorizația

de construire din 1984, care prevede expres că „execuția lucrărilor se va face eșalonat”.

Coroborând, așadar, faptul că autorizația se emitea legal pentru întreaga

investiție, precum și faptul că autorizația s-a dat pentru un ansamblu de

amploare și a menționat că execuția se va face eșalonat, rezultă că

valabilitatea acesteia se păstra sub condiția ca în termenul de 1 an de la

emiterea sa să se înceapă lucrările de execuție ale amenajării în sine, deci

ale unor părți ale amenajării, iar nu ale componentei acestui ansamblu

reprezentată de blocul de locuințe în sine.

Se observă și că Decretul nr. 144/1958 nu condiționa terminarea lucrării

într-un anumit termen prevăzut în autorizație (așa cum avea să reglementeze

Legea nr. 50/1991).

În privința efectelor pe care le produce abrogarea Decretului nr. 144/1950

prin art. 41 din Legea nr. 50/1991, curtea a apreciat că obiectivul început

anterior apariției acestei legi și autorizat ca atare nu poate fi supus

prevederilor acestei noi legi pentru a se impune obligația obținerii unei noi autorizații

de construire, chiar dacă finalizarea construcției se face sub imperiul noii

legi.

Aceasta este o aplicare firească a principiului aplicării legii

noi pentru situații născute după intrarea ei în vigoare, fără să poată afecta

drepturi și situații juridice create sub vechea reglementare.

Anume, dacă autorizația de construire emisă anterior legii noi, în

baza Decretului nr. 144/1950, își păstrase valabilitatea prin începerea lucrărilor

într-un an de la emiterea ei și nu își pierdea această valabilitate prin

neexecutarea construcției într-un anumit termen de la data emiterii ei, acestea

sunt situații juridice pe deplin dobândite în favoarea pârâtei beneficiară a

acestei autorizații de construire și care nu pot fi înfrânte prin considerarea

că Legea nouă nr. 50/1991 ar impune acestei situații obținerea unei noi autorizații

de construire. De altfel, în mod esențial Legea nr. 50/1991 nu prevede vreo

obligativitate de obținere a unei autorizații de construire sub imperiul său

pentru construcții începute și nefinalizate la data intrării ei în vigoare.

În concluzia celor expuse, curtea a constatat că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora

nu se restituie în natură terenurile pe care s-au edificat construcții

autorizate. Nu se regăsește în cauză situația prevăzută de art. 10 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, când poate fi dispusă restituirea în natură, în cauză

nefiind vorba de o construcție edificată după ianuarie 1990 fără autorizație de

construire.

În privința posibilității de restituire parțială a terenului,

anume pentru partea de teren neocupată de blocul de locuințe, suprafața

delimitată prin expertizele efectuate în cauză, conform celor menționate mai

sus, de 332 mp (respectiv 332,95 mp), curtea a constatat următoarele:

Prin raportul de expertiză întocmit de expertul B.S. (filele 30 și

44 Dosar nr. 9601/2/2007 al Tribunalului București - dosar fond al doilea

ciclu procesual) se evidențiază cablul subteran de alimentare cu energie electrică

care traversează această suprafață de teren de 332 mp liberă de construcții

supraterane până la un post trafo aflat în afara acestei suprafețe, în partea

vestică.

Din planul topo cadastral al imobilului depus la fila 39 Dosar nr.

959/2005 al Curții de Apel București (dosar apel primul ciclu

procesual) rezultă că pe această suprafață de 332 mp se află amplasată rețeaua

de canalizare și pluvială care deservește blocul de locuințe, reieșind cu

claritate că traseul acestor rețele traversează suprafața de teren de 332 mp,

de la un colț al blocului de locuințe înspre Str. D., pe sub calea de acces

existentă în prezent și mai departe de aceasta; adâncimea acestor rețele este

de aprox. 80 cm, așa cum se face mențiune expresă pe acest plan cadastral.

În același sens, anume în sensul că suprafața de teren în discuție

de 332 mp poate fi restituită în natură numai dacă instanța decide schimbarea

traseelor utilitare este și expertiza efectuată de expertul O.I. (fila 143 Dosar

nr. 4340/2003 al Tribunalului București - dosar fond primul ciclu

procesual).

În ce privește expertiza efectuată în acest ultim ciclu procesual

de expertul D.M., aceasta arată, de asemenea, că această suprafață de 332,95 mp

poate fi restituită în natură dacă se mută cablurile electrice și conductele subterane

(fila 155 dosar prezent).

Așadar, din aceste probe rezultă că pe suprafața de teren de 332

mp, delimitată de experți în vederea restituirii în natură, există cabluri

subterane de energie electrică care o traversează până dincolo de limita vestică

până la postul trafo, precum și rețeaua de canalizare și pluvială, aceste rețele

de utilități fiind cele care deservesc blocul de locuințe despre care s-a reținut

mai sus că reprezintă o clădire edificată cu autorizarea legală.

Așa fiind, curtea a apreciat că nici această soluție de restituire

parțială în natură a suprafeței de 332 mp teren nu este posibilă legal, în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Curtea a considerat că acest text are în vedere imposibilitatea

restituirii în natură a terenului ocupat de construcții noi (autorizate) în

ansamblul lor, cu luarea în considerare și a utilităților necesare și care

deservesc aceste construcții. Construcția la care face referire textul trebuie

privită în ansamblul său, ceea ce poate semnifica, după caz, nu numai construcția

propriu-zisă, dar și ceea ce reprezintă lucrări aferente și care sunt necesare funcționării

și asigurării utilității construcției propriu-zise.

Curtea a considerat că nu poate fi interpretat în sens restrictiv

acest text, în sensul că vizează numai ceea ce reprezintă teren ocupat de construcția

propriu-zisă, sensul reglementarii fiind acela că, în situația în care terenul

a suferit între timp anumite modificări, respectiv a fost afectat de anumite lucrări

de construcții, în mod direct sau funcțional, măsurile de restituire în condițiile

Legii nr. 10/2001 să nu intervină asupra acestor lucrări și să nu atragă consecințe

de modificare a stării de fapt create legal în intervalul de timp de la

preluarea imobilului de către stat până în prezent.

Așadar, ori de câte ori au intervenit anumite lucrări edificate

legal, reglementarea adoptată prin Legea nr. 10/2001 a fost în sensul păstrării

stării de fapt astfel create și acordării măsurilor reparatorii în echivalent.

Acest sens rezultă din mai multe texte ale Legii nr. 10/2001,

anume art. 10 alin. (2), art. 11, art. 18 și art. 19.

Or, în cauză, datorită existenței pe terenul de 332 mp a rețelelor

de utilități menționate, necesare și care deservesc construcției bloc de locuințe,

practic această suprafață este afectată funcțional blocului de locuințe,

nefiind posibilă restituirea ei în natură către reclamanți.

Curtea nu a primit ideea că această suprafață ar putea fi

restituită în natură, întrucât rețelele de utilități ar putea fi mutate în

afara acestui perimetru, considerând că în mod cert nu acesta este sensul

reglementarii în discuție, anume de a crea situații în care restituirea în

natură să fie condiționată de astfel de intervenții asupra stării de lucruri

actuale. Dimpotrivă, textul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 relevă cu

claritate că intenția legiuitorului a fost aceea de a lăsa neschimbată situația

de fapt existentă la momentul actual, acolo unde această situație de fapt a

fost creată legal, fiind avută în vedere nu numai suprafața efectiv și direct

ocupată de construcții, ci și suprafața afectată funcțional de lucrări de construcții

edificate legal.

Pentru aceste motive, curtea a constatat că reclamanților li se

cuvin măsuri reparatorii în echivalent pentru întreaga suprafață de teren, în

mod nelegal, anume cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind

stabilită, prin sentința apelată nr. 398/2008, restituirea în natură pentru suprafața

de 332 mp teren.

Curtea a constatat, de asemenea, fondată critica pârâtei în sensul

că greșit prima instanță a obligat pe pârâtă la măsuri reparatorii prin

echivalent bănesc pentru teren, aceasta soluție fiind dată cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 10/ 2001 și ale Legii nr. 247/2005, în vigoare la momentul pronunțării

sentinței apelate.

Astfel, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 (ca și conform Legii

nr. 247/2005 în vigoare la data pronunțării sentinței nr. 398/2008), niciodată

unitatea deținătoare nu era obligată să acorde ea însăși măsuri reparatorii în

echivalent persoanei îndreptățite, obligația unității deținătoare având cu

totul alt conținut decât a dispus prima instanță, anume aceea de a propune

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, acordarea propriu-zisă a

acestora făcându-se în condițiile legii speciale de stabilire și acordare a despăgubirilor

(în numerar în limita sumei de 500.000 lei sau titluri de despăgubire sub

imperiul Legii nr. 247/2005 sau prin compensare prin puncte sub imperiul Legii nr.

165/2013 la momentul actual).

Or, prin sentința apelată nr. 398/2008 prima instanță a obligat pârâta

la măsuri reparatorii în echivalent bănesc, măsura nelegală în raport de dispozițiile

legale menționate.

De aceea, se impune admiterea apelului pârâtei și sub acest

aspect.

În concluzie, a fost respins apelul reclamanților, ca nefondat, și

admis apelul pârâtei, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în

sensul constatării dreptului reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent

pentru întreg terenul solicitat, în suprafață de 1.230 mp, care vor fi acordate

în condițiile legii speciale, cererea reclamanților de restituire în natură a

terenului urmând a fi respinsă.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs, în termen

legal, reclamanții, invocând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.).

În

dezvoltarea acestui motiv, recurenții-reclamanți au arătat următoarele:

În

conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, se restituie în natură

terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii

după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile.

În

motivarea dată respingerii acțiunii, curtea de apel a luat în considerare

dispozițiile art. 15 din Decretul nr. 144/1958, reținând că, din moment de pârâta

a făcut dovada existenței autorizației din 1984 și a unui deviz parțial de

lucrări datat 31 decembrie 1989 în care figurează și blocul de locuințe de intervenție

edificat pe terenul în litigiu, devin aplicabile prevederile art. 15 alin. (2)

din Decretul nr. 144/1958, considerând lucrările ca fiind autorizate.

Raționamentul

instanței de apel nu poate fi primit, conducând la concluzia aplicării greșite

a legii (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în loc de art. 10 alin. (3)

din același act normativ).

Astfel,

în cuprinsul Autorizației pentru executare lucrări din 26 decembrie 1984,

eliberată pentru „amenajarea râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”,

se arată expres faptul că „execuția lucrărilor se va efectua eșalonat numai pe

terenuri proprietatea beneficiarului de investiție, scoase din circuitul

agricol și forestier”.

Nu există în dosarul

cauzei niciun fel de dovadă privind existența în patrimoniul beneficiarului a

terenului în litigiu. Dimpotrivă, reclamanții au demonstrat că terenul

proprietatea autorului lor, A.Z., nu a fost trecut niciodată în proprietatea

statului, acesta nefigurând în anexa Decretului nr. 299/1985, lucru recunoscut

și de Primăria Rucăr, care menționează expres în adresa din 22 decembrie 2004

faptul că „nu avem cunoștință asupra titlului în baza căruia terenul de 1.300

mp a trecut în proprietatea statului. Primăria nu a avut niciun act asupra

acestui teren”. De altfel, această stare de fapt a fost recunoscută cu putere

de lucru judecat și de instanțele care au dispus restituirea celorlalte proprietăți

ale aceluiași autor.

Instanța

de apel menționează ca dovadă a faptului că lucrările au fost autorizate faptul

că la pagina 90 din dosarul fondului există schița presupus anexă a

Autorizației din 26 decembrie 1984, în care figurează și imobilul edificat pe

terenul în litigiu. În analiza acestei probe, instanța însă nu ia în

considerare faptul că acea schiță face parte din noul proiect întocmit la

nivelul anului 1995, așa cum se precizează cu claritate în cuprinsul său,

nefăcând, prin urmare, parte din autorizarea inițială de lucrări.

Toți

cei trei experți care au efectuat lucrări de specialitate în cauză au remarcat

faptul că imobilul a fost edificat fără autorizație de construcție. Oricât de

larg s-ar interpreta titulatura celor două autorizații exhibate de pârâtă, respectiv

cea din anul 1984 - din 26 decembrie 1984 și cea din anul 1988 - din 28

ianuarie 1988, nu se poate încadra edificarea unui bloc de locuințe nici în

categoria „amenajarea râului Dâmbovița” și nici în cea de „executare studii

geo”.

Faptul

că nu există autorizație de construire pentru blocul edificat pe terenul în

litigiu este arătat expres de Consiliul Județean Argeș - D.U.A.T. în adresa din

07 noiembrie 2011, în care se arată „pentru Blocul de locuințe de serviciu a

fost emisă autorizația pentru executare lucrări din 1988 care se referă la

studii geo și nu la construcția blocului”. Același punct de vedere este menținut

și în adresa din 26 septembrie 2014.

De

asemenea, instanța de apel a considerat că nu se impunea obținerea unei noi

autorizații de construcție pentru imobil după intrarea în vigoare a Legii nr.

50/1991, menținându-se valabilitatea autorizației eliberate anterior anului

1990.

Trecând

peste argumentele mai sus expuse în privința inexistentei acestei autorizații,

trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu documentele depuse în

probatoriu, la nivelul lunii august 1989 lucrările erau abandonate. De

asemenea, la nivelul anului 1995 construcția era abandonată și într-o gravă

stare de degradare. Având în vedere această situație de fapt s-a impus

refacerea proiectului și schimbarea soluțiilor tehnice adoptate, lucru care,

evident, impunea autorizarea conform Legii nr. 50/1991.

În

adoptarea soluției despăgubirii prin echivalent și a respingerii solicitării de

restituire în natură, instanța a considerat că, având în vedere că pe sub

terenul liber de construcții se află amplasată rețeaua de canalizare ce deservește

imobilul, este imposibilă restituirea în natură chiar și a terenului liber de

construcții, neputându-se impune pârâtei sarcina mutării acestor rețele.

Acest

mod de interpretare a legii este greșit. Nu acesta este sensul și nici spiritul

prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Faptul că subsolul unui

teren liber de construcții este afectat de rețele edilitare nu poate genera

imposibilitatea retrocedării în natură a acestuia, ci, eventual, poate cauza

unele limitări urbanistice sau, eventual, imposibilitatea obținerii unei

autorizații de construcție pentru un anumit tip de imobil. Însă nicăieri în dosarul

cauzei nu se regăsește vreo autorizație de construcție pentru acea rețea de

canalizare sau orice alte utilități ce ar trebui să deservească imobilul.

În concluzie,

recurenții au solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei admiterea

acțiunii așa cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Decizia atacată este

criticată sub aspectul soluției de respingere a cererii de restituire în natură

a terenului în litigiu, imputându-se instanței de apel aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În opinia recurenților,

terenul în litigiu trebuia restituit în natură în temeiul art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, deoarece este ocupat de o construcție neautorizată, sens în

care au susținut că, în raport de probele administrate, instanța de apel a reținut,

în mod greșit, că blocul de locuințe de intervenție de pe terenul în litigiu este

autorizat.

Susținerile recurenților

referitoare la lipsa autorizației de construire pentru blocul de locuințe de intervenție

de pe terenul în litigiu repun în discuție probele administrate în scopul

schimbării situației de fapt stabilite de instanța de apel, ceea ce nu este

posibil în calea extraordinară de atac a recursului.

Modul în care

instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a

probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000.

Prin urmare,

criticile care vizează exclusiv aspecte de fapt, legate de interpretarea

probelor și stabilirea situației de fapt, nu pot fi încadrate în cazul de

modificare indicat prin cererea de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și

nici în celelalte cazuri de modificare sau casare dintre cele expres și

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului

judiciar în recurs.

În actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța

de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în

realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin

raportare la situația de fapt astfel cum a fost reținută de către instanța de

apel.

Așa fiind, instanța

de recurs urmează a verifica doar dacă, în raport de situația de fapt reținută

de instanța de apel, au fost corect aplicate dispozițiile legale incidente.

În speță, curtea de

apel a reținut, pe baza probelor administrate, că autorizația din 26 decembrie 1984,

emisă sub imperiul Decretului nr. 144/1958, vizează „lucrările de amenajare a

râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele” și că blocul de locuințe de

intervenție edificat pe terenul în litigiu este „inclus în ansamblul acestor

lucrări, așa cum rezultă și din planul amenajării depus la fila 90 dosar

prezent”.

Raportând această situație

de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304

C. proc. civ., la dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 144/1958, care prevedeau

că autorizația privind lucrările ce aparțin sectorului socialist se va elibera

pentru începerea lucrărilor privind întreaga investiție, în mod corect instanța

de apel a reținut că blocul de locuințe de intervenție de pe terenul în litigiu

a fost edificat cu autorizarea legală și, pe cale de consecință, că terenul în

litigiu nu poate fi restituit în natură, față de dispozițiile art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „În cazul în care pe terenurile pe care

s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții,

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de

teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea

afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent”, iar potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege, „Se restituie în

natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile

legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare și

demontabile.”

Rezultă că art. 10 alin.

(2) exceptează de la regula restituirii în natură terenurile ocupate de

construcții edificate după preluare în baza unor autorizații legale.

Per a contrario,

regula restituirii în natură se aplică terenurilor ocupate de construcții noi neautorizate,

indiferent dacă data edificării acestora se situează înainte sau după 1

ianuarie 1990, deoarece textul nu face o asemenea distincție, iar acolo unde

legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.

Dispozițiile art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 nu fac decât să reglementeze cazuri particulare de

aplicare a regulii restituirii în natură, și anume pentru terenurile pe care

s-au ridicat construcții neautorizate după data de 1 ianuarie 1990 și pentru

terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile.

În speță, însă,

contrar susținerilor recurenților, nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin.

(3), deoarece construcția bloc de locuințe edificată pe terenul litigios după

preluare nu este o construcție neautorizată, ci una autorizată, fiind inclusă

în ansamblul lucrărilor de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele,

pentru care s-a acordat autorizația din 26 decembrie 1984, conform situației de

fapt definitiv stabilite de instanța de apel. Ca atare, raportat la această

situație de fapt, incidente sunt dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în conformitate cu care pentru terenurile ocupate de construcții noi,

autorizate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, sens în care

corect a dispus curtea de apel.

Pe de altă parte,

recurenții au susținut lipsa autorizației de construire pentru blocul de locuințe

de intervenție de pe terenul în litigiu și pe considerentul că era necesară

obținerea unei noi autorizații conform Legii nr. 50/1991, cât timp finalizarea

construcției s-a realizat după intrarea în vigoare a acestei legi, la nivelul anului

1995 construcția fiind abandonată și în stare avansată de degradare, ceea ce a

impus refacerea proiectului și schimbarea soluțiilor tehnice adoptate.

Critica este

neîntemeiată, deoarece pentru construcția în discuție (a cărei execuție a

început anterior anului 1990 și a fost finalizată în anul 2005, conform

situației de fapt definitiv stabilite de instanța de apel), și-a păstrat

valabilitatea autorizația emisă în anul 1984, finalizarea construcției după

intrarea în vigoare a noii legi privind autorizarea executării lucrărilor de

construcții, Legea nr. 50/1991, neimpunând obținerea unei noi autorizații potrivit

legii noi, după cum corect a apreciat și curtea de apel.

Astfel, conform art. 5

alin. (1) din Decretul nr. 144/1958, „autorizația privind lucrările ce aparțin

sectorului socialist, inclusiv cele executate prin contribuție obștească,

precum și cele realizate din credite acordate de stat, se va elibera pe baza

documentației prevăzute de actele normative pentru începerea lucrărilor privind

întreaga investiție”, iar conform art. 15 alin. (2) din același act normativ,

„autorizațiile prevăzute la art. 2 și art. 8 își pierd valabilitatea, dacă în

termen de 1 an de la eliberarea lor operațiunea pentru care au fost solicitate

nu a fost începută”.

Raportat la aceste

dispoziții legale, întrucât a vizat lucrări ce aparțineau sectorului socialist,

autorizația din 26 decembrie 1984 acoperă întreaga investiție reprezentată de

„lucrările de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”,

iar în aprecierea valabilității ei prezintă relevanță dacă în termen de un an

de la data când a fost eliberată au început lucrările de execuție a amenajării în

sine, deci a unor părți ale amenajării, iar nu a componentei acestui ansamblu

constând în blocul de locuințe de intervenție în discuție.

Prin urmare, nefiind

contestată începerea lucrărilor de amenajare a râului Dâmbovița, pe sectorul Sătic

- Dragoslavele, în termen de un an de la eliberarea autorizației din 26

decembrie 1984, această autorizație și-a păstrat valabilitatea pentru

investiția în ansamblu, care include și blocul de locuințe de intervenție, data

finalizării acestei componente a ansamblului investiției neavând nicio

relevanță pe aspectul în discuție, cu atât mai mult cu cât Decretul nr. 144/1958

nu condiționa terminarea lucrării într-un anumit termen prevăzut în

autorizație.

Așa fiind, corect

curtea de apel a concluzionat că investiția autorizată în baza Decretului nr. 144/1958

și a cărei execuție a început anterior intrării în vigoare a noii legi privind

autorizarea executării lucrărilor de construcții, Legea nr. 50/1991, nu poate

fi supusă prevederilor acestei noi legi pentru a se impune obținerea unei noi

autorizații de construire, chiar dacă finalizarea construcției s-a făcut sub

imperiul noii legi. Aceasta deoarece, potrivit principiului aplicării imediate

a legii civile noi, deîndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situațiilor

ivite după intrarea ei în vigoare, fără să poată afecta drepturi și situații

juridice create sub vechea reglementare, regulă de la care Legea nr. 50/1991 nu

prevede nicio excepție, necuprinzând vreo dispoziție în sensul obligativității obținerii

unei autorizații de construire sub imperiul său pentru construcții începute și

nefinalizate la data intrării ei în vigoare.

Ca atare, construcția

nouă de pe terenul în litigiu fiind autorizată legal, în mod corect curtea de

apel a reținut ca incidente cauzei dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, care exceptează de la restituirea în natură terenurile ocupate de

construcții noi, autorizate, iar nu dispozițiile art. 10 alin. (3) din aceeași

lege, acestea din urmă prevăzând soluția restituirii în natură pentru

terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii

după data de 1 ianuarie 1990, ipoteză care nu se regăsește în speță.

Criticile referitoare

la posibilitatea restituirii parțiale a terenului litigios, pentru suprafața neocupată

de blocul de locuințe, sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Contrar susținerilor

recurentei, curtea de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci când a apreciat că nici suprafața de teren

care excede celei ocupate de blocul de locuințe nu poate fi restituită în

natură, datorită existenței în subteranul acesteia a unor rețele de utilități ce

deservesc blocul de locuințe.

Astfel, pe baza

probelor administrate, curtea de apel a reținut că suprafața de 332 mp, care

excede celei ocupate de blocul de locuințe, este traversată în subteran de

cabluri de energie electrică și de rețeaua de canalizare și pluvială, utilități

ce deservesc blocul de locuințe.

Or, raportat la

această situație de fapt, imposibil de reevaluat în recurs față de actuala

structură a art. 304 C. proc. civ., soluția de restituire prin echivalent, iar

nu în natură, a suprafeței de 332 mp se întemeiază pe o corectă interpretare și

aplicare a dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit tezei

finale a acestor dispoziții legale, „(…) pentru suprafața ocupată de

construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc

în echivalent”.

Art. 10.3. din H.G. nr.

250/2007 privind

Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explicitează conținutul

sintagmei „amenajări de utilitate publică”.

Acestea vizează „

acele suprafețe de

teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse

unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de

comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări

de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice,

piețe pietonale și altele”.

Rezultă că, dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură nu

doar terenurile ocupate de construcții noi, autorizate, ci și cele afectate de

amenajări de utilitate publică, categorie în care se încadrează și dotările

tehnico-edilitare subterane ce deservesc nevoile comunității.

În speță, suprafața

de 332 mp este traversată în subteran de rețele de utilități ce deservesc blocul

de locuințe, astfel că raportat la dispozițiile legale sus-menționate, această

suprafață este afectată de amenajări de utilitate publică, întrucât rețelele

tehnico-edilitare din subteranul său deservesc nevoile comunității, asigurând

funcționalitatea blocului de locuințe, și, ca atare, respectiva suprafață nu

poate fi restituită în natură.

Cât

privește faptul că rețelele tehnico-edilitare subterane în discuție nu ar fi

realizate în baza unei autorizații de construire, acesta nu face posibilă

restituirea în natură a terenului pe care îl afectează, cum greșit susțin

recurenții, deoarece autorizația de construire nu este cerută de art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 pentru amenajările de utilitate publică, care, prin

natura lor, fac imposibilă restituirea în natură a terenurilor pe care le

afectează. De altfel, în speță fiind stabilit că autorizația din 26 decembrie 1984

acoperă întreaga investiție reprezentată de „lucrările de amenajare a râului

Dâmbovița, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, care include și blocul de

locuințe de intervenție, nu s-ar putea reține inexistența autorizației pentru

rețelele tehnico-edilitare subterane ce deservesc blocul de locuințe de

intervenție, întrucât acestea sunt un accesoriu al construcției supraterane.

În

concluzie, în mod legal instanța de apel nu a dispus restituirea în natură nici

a suprafeței de teren în subteranul căreia se găsesc rețele de utilități ce

asigură funcționalitatea blocului de locuințe, fiind vorba despre un teren

afectat de o amenajare de utilitate publică, exceptat de la restituirea în

natură, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3

din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Față

de considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul reclamanților, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A.E. și Ș.V.M. împotriva Deciziei

nr. 432/A din 4 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 aprilie 2015.