ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2485/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la data de 13.08.2012, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la exproprierea totală a imobilului proprietatea reclamantei, reprezentat de terenul intravilan în suprafață de 12.399 mp, situat în jud. Ilfov, înregistrată în CF x și pentru diferența de 7332 mp, în privința căreia nu s-a dispus exproprierea, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.108.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri calculate la nivelul valorii reale a imobilului, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.900.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând prejudiciul cauzat societății în calitate de proprietar al imobilului, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14.01.2014, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară depus la termenul din data de 26.11.2013, în sensul că, în ce privește primul capăt de cerere, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1.239.900 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri calculate la nivelul valorii reale a imobilului, iar în ce privește al treilea capăt de cerere al acțiunii, solicită "obligarea pârâtei la plata sumei de 2.913.632 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând prejudiciul cauzat în calitate de proprietar al imobilului (lucrum cessans)".

Prin sentința civilă nr. 2606/21.10.2015 Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins ca neîntemeiată excepția de netimbrare a capetelor 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active; a respins ca neîntemeiată cererea de majorare a onorariului pentru efectuarea expertizei; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 152.010 euro, în echivalent în RON, la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat; a obligat pe pârât la exproprierea restului de proprietate în suprafață de 7332 mp, identificată prin raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit de către expertul C. și a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 263.952 euro, în echivalent RON, la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru acest teren; a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată; a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În motivarea soluției sale, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, s-a reținut că sunt neîntemeiate susținerile în sensul că persoana juridică care apare menționată în contractul de vânzare-cumpărare depus la dosarul cauzei și cea menționată în hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 20/26.08.2008 nu este una și aceeași, întrucât din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei reieșe identitatea dintre persoanele menționate.

Pe fond, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/30.06.1999, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață totală de 1,35 ha, situat în județul Ilfov.

Prin Hotărârea nr. 20/26.08.2008 emisă de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România au fost acordate despăgubiri în cuantum de 175.630 de euro pentru exproprierea imobilului situat pe teritoriul administrativ al localității Voluntari, județul Ilfov, având număr cadastral x, în suprafață de 1.351 mp, întrucât nu a fost depusă nici o cerere de acordare a despăgubirilor în temeiul H.G. nr. 667/2008.

În drept, potrivit prevederilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii.

În cauză, a fost întocmit un raport de expertiză în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, în conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 33/1994, iar din cuprinsul acestuia reiese faptul că valoarea de circulație a imobilului la data exproprierii acestuia, respectiv 28.11.2011, este de 152.010 euro.

Modul de calcul prezentat în expertiza efectuată a rezultat din aplicarea metodei comparației vânzărilor, fiind în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare valabile și în România.

În baza art. 21 și urm. din Legea nr. 33/1994, tribunalul a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, constatând îndeplinite formalitățile legale, și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 152.010 euro, în echivalent RON, la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru expropriere.

Referitor la cererea reclamantei pentru stabilirea prejudiciului, care rezultă din imposibilitatea utilizării terenului potrivit intenției reclamanților și încasarea profitului ce urma să se realizeze prin demararea proiectului de investiții, tribunalul a reținut că acesta nu este un prejudiciu cert, care să poată fi reparat prin obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în acest sens. Astfel, un prejudiciu viitor devine cert numai dacă este sigur că se va produce în viitor, el fiind astfel susceptibil de evaluare, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. În aprecierea tribunalului, prejudiciul invocat de către reclamanți cu privire la demararea planului de investiții este numai unul eventual, care este lipsit de certitudine și deci nu justifică acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a mai reținut că potrivit prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală, instanța a apreciat, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală. În cauză, tribunalul a constatat că potrivit raportului de expertiză în specialitatea topografie, terenul proprietatea reclamantei a fost secționat de autostradă în două loturi, iar cel neexpropriat are lățimea prea mică pentru a putea fi utilizat potrivit scopurilor avute în vedere de către societatea reclamantă. Având în vedere considerentele expuse mai sus, s-a impus obligarea pârâtei la exproprierea restului de proprietate în suprafață de 7.332 mp, identificată prin raportul de expertiză întocmit de către expertul C. și obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 263.952 de euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru acest teren.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanta A. S.R.L. și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

Prin decizia nr. 419/A/11.04.2018 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins apelurile declarate în cauză.

În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că valoarea suprafeței expropriate de 5067 mp calculată la data exproprierii, 21.11.2011, este de 194.725 euro, în timp ce valoarea suprafeței totale de 7332 mp de teren rămasă neexpropriată, dar a cărei expropriere a fost dispusă de către prima instanță, întrucât a devenit inutilizabilă conform scopului avut în vedere, era, la data constatărilor la fața locului în vederea efectuării expertizei, 05.08.2016, în cuantum total de 220.180 euro (110.510 euro pentru lotul S1 de 3680 mp, 94.655 euro pentru lotul S2 de 3152 mp și 15.015 euro pentru lotul S3 din 500 mp).

În final, se reține un total al despăgubirilor pentru întreaga suprafață de teren (expropriată și neexpropriată de pârâtă) în cuantum de 414.905 euro.

Pe de altă parte, s-a reținut că prima instanță a acordat reclamantei despăgubiri în cuantum de 152.010 euro pentru terenul de 5067 mp expropriat inițial, precum și de 263.952 euro pentru terenul de 7332 mp a cărui expropriere suplimentară a fost dispusă de instanță, în conformitate cu evaluările stabilite de comisia de experți din fața primei instanțe.

În total, cuantumul despăgubirilor pentru întreaga suprafață expropriată și neexpropriată este de 415.962 euro în viziunea primei instanțe și a primei comisii de experți.

În aceste condiții, având în vedere că nu pot fi combinate părțile convenabile reclamantei din fiecare dintre cele două rapoarte de expertiză, respectiv valoarea suprafeței de 7332 mp stabilită de prima comisie de experți și valoarea suprafeței de 5067 mp stabilită de comisia de experți din apel, Curtea a apreciat că, dat fiind că, per ansamblu, despăgubirile calculate în apel pentru ambele părți de teren (cea expropriată de la început și cea de expropriată prin prezenta decizie) sunt într-un cuantum mai mic decât cel acordat de prima instanță, soluția care se impune este respingerea apelului reclamantei, pentru a nu agrava situația acesteia în propria cale de atac.

Cu privire la raportul de expertiză întocmit în apel, Curtea a reținut că, contrar susținerilor apelantei, care a evocat constant utilizarea de către experți a unor comparabile nepotrivite și neadecvate în raport cu situația terenului său, considerând că era mai judicioasă utilizarea unor comparabile situate tot la șoseaua de centură pe raza sectorului 1 București, Curtea a considerat că dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, care impun alegerea unor comparabile din aceeași unitate administrativ-teritorială (comuna Ștefănești, județul Ilfov) și nu de pe raza unei alte unități administrative, nu pot fi încălcate.

Experții nu pot avea în vedere decât acele tranzacții identificate și existente, întrucât nu există garanția absolută că va putea fi identificată și că ar putea exista oricând la îndemâna părții o tranzacție care să aibă ca obiect un teren perfect identic cu cel al acesteia; experții, de altfel, au posibilitatea de a aplica corecții și ajustări în plus sau în minus cu comparabilele concrete găsite.

În fine, cu privire la raportul de expertiză s-a reținut faptul că nu toate terenurile cu deschidere aflată la Centura Nord a Bucureștiului au aceeași valoare comercială și același potențial economic; este foarte importantă și poziționarea de o parte sau de alta a centurii, localizarea concretă, alte caracteristici (situarea în curbă etc.), aspecte care generează un anume grad de fluctuație a prețurilor atât în spațiu cât și în timp, în funcție de maturizarea pieței imobiliare, aspecte pe care experții le-au avut în vedere.

Cu privire la cea de a doua critică adusă în apel, Curtea a considerat justă soluția tribunalului de a respinge pentru caracterul incert și eventual al prejudiciului acele pretenții ale reclamantei pentru un așa numit beneficiu nerealizat constând în profitul ce urma să se realizeze timp de 32 de ani prin demararea proiectului de investiții constând într-un sistem de hale și depozite.

Instanța de apel a reținut că nimic nu garantează că partea urma să realizeze pe acel teren un profit de natura celui invocat, ci doar că exista un potențial pentru o investiție; numai terenul în sine nu garanta profitabilitatea investiției, câștigul depinzând și de numeroase alte variabile, precum calitatea obiectivului investiției, atractivitatea acestuia, buna lui realizare, un marketing eficient, publicitatea, calitatea serviciilor, etc, adică aspecte ce țin de efortul și talentul investitorului.

Or, reclamanta dorește, practic, să obțină sub titlul de despăgubire pentru beneficiul nerealizat, tot acel profit de care ar fi avut parte în condițiile unui efort susținut pentru nașterea, dezvoltarea și menținerea unui nivel optim al afacerii, adică să-și realizeze câștigul fără tot efortul pe care acesta l-ar fi implicat.

Despăgubirile pentru expropriere nu vin să garanteze un profit incert, ci doar să asigure că, din punctul de vedere al valorii patrimoniului expropriatului nu există o scădere, iar suma încasată este echivalentul bunului pierdut și cu care se poate dobândi un bun asemănător, în vederea dezvoltării unei afaceri similare, dacă partea încă o mai dorește. În orice caz, suma de bani însăși generează fructe civile (dobânzi) ce cuantifică beneficiul de realizat, iar în cazul în care se evocă posibilitatea unui beneficiu economic mai mare prin dezvoltarea unui anume comerț, echivalentul bănesc lasă deschisă posibilitatea desfășurării unui comerț similar.

În ceea ce privește apelul pârâtei, Curtea a considerat că nu este inadmisibilă exproprierea părții de teren care nu a fost expropriată și nu a fost declarată de utilitate publică anterior, întrucât însăși legea-cadru a exproprierii, respectiv Legea nr. 33/1994, prevede la art. 24 alin. (4) că "În cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală."

Singura condiție care trebuie îndeplinită pentru a se dispune exproprierea diferenței neexpropriate este aceea ca terenul rămas neexpropriat să fie inutilizabil conform destinației avute în vedere.

Este nerelevant că terenul rămas neexpropriat ar fi putut fi eventual utilizat în scop agricol, în condițiile în care reclamanta nu este o societate având ca obiect de activitate agricultura, iar din obținerea certificatului de urbanism și notificarea începerii execuției proiectului la Apele Române rezultă că intenția părții era cea afirmată (ridicarea unor depozite). Mai mult, doar o porțiune de 3152 mp ar fi putut fi utilizată ca teren agricol, iar nu și diferența, iar raportul de expertiză confirmă faptul că suprafața neexpropriată nu mai poate fi utilizată conform scopului afirmat.

În aceste condiții, față de dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 și de faptul că terenul rămas neexpropriat este inutilizabil în raport de scopul inițial, critica a fost respinsă.

Și a doua critică formulată de pârâtă a fost respinsă, apreciindu-se că în mod just prima instanță a acordat valori diferite ale despăgubirilor calculate pentru fiecare din cele două suprafețe (cea expropriată, respectiv cea care urmează să fie expropriată), întrucât, în raport de dispozițiile deciziei nr. 380/2015 a Curții Constituționale a României, calculul se face în raport de valoarea de la momentul exproprierii, care se situează la nivelul anului 2011 pentru suprafața de 5067 mp, respectiv la zi pentru suprafața de 7332 mp, ce se va expropria în urma prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. care invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta invocă excepția nulității deciziei pronunțate de curtea de apel, în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 33/1994, față de împrejurarea că instanța de apel a soluționat apelurile fără prezența procurorului.

Pentru acest motiv, recurenta solicită constatarea nulității deciziei recurate.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât s-a dispus exproprierea suplimentară a suprafeței de 7332 mp, care nu era menționată în hotărârea de expropriere.

În aceste sens, recurenta susține că exproprierea se poate dispune numai pentru cauză de utilitate publică, potrivit dispozițiilor din Constituția României, care prevăd că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și celor ale art. 481 C. civ., potrivit cărora, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În cauză, statul nu a declanșat procedura de expropriere și nu a declarat utilitate publică pentru suprafața de 7332 mp, iar CNAIR nu poate solicita Guvernului să dispună exproprierea unor suprafețe de teren care nu sunt incluse în proiectul tehnic al autostrăzii.

Singurul care are abilitatea de a declara utilitatea publică este Statul Român, legiuitorul neprevăzând posibilitatea exproprierii la cerere, atâta vreme cât nu este declarată prin lege utilitatea publică.

Ca atare, atâta timp cât pentru suprafața de 7332 mp nu s-a declarat utilitate publică, în cauză nu se poate declara de către instanță exproprierea, statul neputând deveni proprietar, neavând un titlu în acest sens, deoarece nu a operat transferul dreptului de proprietate.

Reclamanta nu era îndreptățită să ceară declanșarea procedurii de expropriere a suprafeței de 7332 mp, o astfel de posibilitate fiind recunoscută doar statului, potrivit dispozițiilor art. 4 și 5 din Legea nr. 198/2004 și celor ale art. 2 din Legea nr. 255/2010.

Examinând recursul cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul cu care a învestit Înalta Curte, recurenta a formulat două motive de recurs.

Primul motiv de recurs, prin care recurenta invocă nulitatea hotărârii recurate, față de împrejurarea că procurorul nu a participat la dezbateri în fața instanței de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 23 din Legea nr. 33/1994, nu poate fi primit, având în vedere că din încheierea de dezbateri de la termenul la care s-au soluționat apelurile - 21 martie 2018, rezultă că a fost prezent procuror B., care a pus concluzii cu privire la apeluri.

Ca atare, primul motiv de recurs este nefondat.

În ce privește al doilea motiv de recurs, care vizează nelegala obligare a Statului Român la exproprierea unei suprafețe de teren suplimentare celei stabilite prin hotărârea de expropriere, acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, aplicabilă prezentului litigiu, stabilește care sunt lucrările de utilitate publică, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că:

"Expropriator este statul român pentru obiectivele de interes național, județele pentru obiectivele de interes județean, iar municipiile, orașele și comunele pentru obiectivele de interes local".

În ceea ce privește procedura de expropriere, Legea prevede că aceasta cuprinde patru etape, pe care le enumeră în cuprinsul art. 4, și anume:

a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean sau local;

b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor;

c) transferul dreptului de proprietate;

d) finalizarea formalităților aferente procedurii de expropriere.

În capitolele următoare, actul normativ menționat, atunci când reglementează norme specifice fiecăreia dintre etapele exproprierii, prevede care sunt sarcinile care revin expropriatorului pentru fiecare etapă în parte (art. 5 - obligația expropriatorului de a aproba prin hotărâre a Guvernului sau a autorității administrației publice locale sau județene indicatorii tehnico-economici ai lucrărilor de interes național, județean și local; art. 7 - obligația expropriatorului de a consemna sumele individuale reprezentând plata despăgubirii la dispoziția proprietarilor de imobile; art. 9 alin. (1) - obligația expropriatorului de a emite decizia de expropriere; art. 9 alin. (5) - obligația expropriatorului de a solicita intabularea dreptului de proprietate asupra culoarului de expropriere; art. 9 alin. (6) - obligația expropriatorului de a întocmi documentațiile cadastrale; art. 18 - obligația expropriatorului de a numi comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real; art. 21 - obligația expropriatorului de a efectua plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate).

Sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 22 alin. (1) din Lege:

"Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente (…), fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate".

Prin urmare, nici o dispoziție a Legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior citate.

În această materie, competențele instanței de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparține.

Este adevărat că, potrivit art. 22 alin. (3) din Lege:

"Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii (...)", însă această trimitere a legii speciale la prevederile legii generale aplicabilă în materia exproprierii - Legea nr. 33/1995 - vizează exclusiv, astfel cum în mod expres rezultă din conținutul său, stabilirea despăgubirilor. De altfel, legea specială prevede, prin art. 34, că dispozițiile sale se completează în mod corespunzător cu cele ale legii generale în materie - Legea nr. 33/1994 - numai "în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi".

În primul rând, solicitarea unei exproprieri suplimentare nu poate avea decât valoarea contestării transferului dreptului de proprietate dispus inițial prin expropriere sub aspectul întinderii obiectului asupra căruia acest transfer poartă; or, legea interzice contestarea transferului dreptului de proprietate către expropriator, fără să distingă între motivele pentru care persoana expropriată ar putea contesta respectivul transfer.

În al doilea rând, rațiunea pentru care legiuitorul a înțeles să excludă posibilitatea persoanei expropriate de a contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator este aceea de a nu se ajunge la expropriere prin eludarea etapelor și a procedurii reglementate de lege, procedură în care alte organe ale statului, iar nu instanțele judecătorești, au competența și obligația de a lua anumite măsuri specifice.

Nu în ultimul rând, din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 rezultă că numai expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanțelor judecătorești. Per a contrario, orice altă posibilă nemulțumire a persoanei expropriate, alta decât cea legată de cuantumul despăgubirilor - deci, inclusiv cea prin care s-ar contesta întinderea obiectului asupra căruia poartă transferul dreptului de proprietate către expropriator - excede competențelor instanțelor judecătorești.

Nici dispozițiile din Constituția României, care în art. 44 alin. (3) prevăd că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire" nu permit instanțelor de judecată să dispună exproprierea, împotriva prevederilor din legile speciale, întrucât "dreapta despăgubire" la care acestea se referă nu poate avea semnificația obținerii unor despăgubiri suplimentare, câștigate prin încălcarea unor legi speciale, ci a unor despăgubiri care să fie juste în raport cu prejudiciul produs persoanei expropriate prin transferul dreptului de proprietate către expropriator. Articolul menționat impune o evaluare corectă a acestui prejudiciu în raport cu dreptul de proprietate transferat în procedura exproprierii.

În consecință, constatând că prin hotărârea recurată, în mod nelegal instanța de apel a validat soluția primei instanțe privind exproprierea suplimentară a suprafeței de 7332 mp, pentru care Statul Român nu a declarat utilitatea publică și care nu era menționată în Hotărârea de expropriere emisă de Guvernul României, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă și va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere din România S.A. împotriva sentinței civile nr. 2606 din 21 octombrie 2015 a Tribunalului Ilfov, secția civilă și va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge capătul de cerere privind exproprierea diferenței de teren de 7332 mp; va menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Menținerea deciziei și sentinței nu va viza obligarea pârâtului la despăgubiri pentru terenul de 7332 mp, consecința respingerii capătului de cerere privind exproprierea suprafaței de 7332 mp fiind aceea că pârâtul nu datorează despăgubiri pentru această suprafață de teren.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere din România S.A. împotriva deciziei nr. 419/A din 11 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere din România S.A. împotriva sentinței civile nr. 2606 din 21 octombrie 2015 a Tribunalului Ilfov, secția civilă.

Schimbă în parte sentința în sensul că respinge capătul de cerere privind exproprierea diferenței de teren de 7332 mp.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14.06.2018.