ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1980/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07 aprilie 1998, pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, reclamanții A., B., C., D., D., E., F. și G. au chemat în judecată pe pârâții H. S.A., DGAA Mehedinți, I. Drobeta Turnu Severin, S.C. J. S.R.L., K. și Statul Român, prin DGFPCFS Mehedinți, solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Drobeta Turnu Severin și parterul imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, inclusiv dependințele acestuia și spațiul comercial în suprafață de 27 mp.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt moștenitorii defuncților L. și LL., cărora, prin Decretul nr. 92/1950, le-au fost naționalizate 5 apartamente situate în Dr. Tr. Severin Str. x nr. 26, Str. x nr. 27 și Str. x nr. 44.

S-a mai arătat că, pe lângă cele 5 apartamente care, în momentul naționalizării, aveau destinația de locuință, le-au fost preluate de către stat, în mod abuziv, și alte spații din imobilele respective, care aveau altă destinație decât aceea de locuință, respectiv aceea de spații comerciale.

Reclamanții au chemat în judecată și ORSA Mehedinți, deoarece, prin cererea de transmitere nr. x/08.06.1998, aceasta a preluat imobilul situat în Str. x nr. 26.

SC J. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. M. S.A.

Judecătoria Drobeta Turnu Severin, prin sentința civilă nr. 3551 din 15 aprilie 1999, a declinat competența de soluționare a acțiunii în revendicare în favoarea Tribunalului Mehedinți, în baza art. 2 pct. b C. proc. civ.

La Tribunalul Mehedinți, cauza a fost înregistrată sub nr. 3756/24.05.1999 și, la primul termen de judecată, 17 iunie 1999, la cererea reprezentantului I. Drobeta Turnu Severin, pentru opozabilitate au fost introduși în cauză, în calitate de pârâți, N., O., P., Q., R., S. și T., precizându-se că aceștia, au avut implicit, calitate de chiriași iar, ulterior, conform contractelor de vânzare-cumpărare aflate la filele 124-127, au devenit proprietari, fiind cumpărători de bună credință.

La 27 septembrie 1999, pârâta OJRSA Mehedinți a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamanților la plata sumei de 632.651.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse la imobilul revendicat din Dr. Tr. Severin, Str. x nr. 26 și, totodată, instituirea unui drept de retenție în favoare OJRSA până la concurența sumei pretinse.

Prin sentința civilă nr. 223 din 11 oct. 1999, pronunțată în dosar nr. x/1999, Tribunalul Mehedinți a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților H. S.A. București, DGAA S.A. București, I. RA Turnu Severin, S.C. J. S.R.L., K., ORSA Mehedinți, Statul Român prin DGFPCFS Mehedinți, Ministerul U. București, O., P., Q., N., R., S. și T.

S-au respins cererile de chemare în garanție formulate de H. S.A. București, împotriva S.C. M. S.A. Drobeta Turnu Severin, împotriva S.C. V. S.A. și Fondul Proprietății de Stat București și cererea reconvențională formulată de ORSA Mehedinți.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 92/1950, s-a procedat la naționalizarea imobilelor revendicate de reclamanți, imobile care, pe parcurs, au căpătat diferite destinații, majoritatea dintre ele devenind obiective de utilitate publică, astfel că ele au fost înstrăinate, motiv pentru care acțiunea în revendicare a fost apreciată ca nefondată .

Imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, Str. x nr. 26 a intrat în mod legal în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, face parte din domeniul public al statului, fiind transmis legal Oficiului pentru reproducția și selecția animalelor Mehedinți.

Acest bun s-a considerat că face parte din domeniul public, este inalienabil, conform art. 23 și 11 din Legea domeniului public, care prevăd, în mod expres, că terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile și instituțiile publice aparțin domeniului public, astfel că nu poate fi revendicat, conform art. 480 C. civ.

În ceea ce privește imobilul situat în Str. x nr. 44, s-a reținut că la data de 01.04.1996, a fost dobândit cu titlu oneros de către fosta ICSMI Drobeta Turnu Severin, actualmente S.C. M. S.A., de la MM. iar, ulterior, S.C. M. S.A. Mehedinți, prin contractul nr. x/02.08.1995, încheiat cu FPS București, a devenit societate comercială cu capital integral privat, obținând drept de proprietate asupra parterului imobilului din Str. x nr. 44.

Cum, la data apariției Legii nr. 112/1995, imobilul nu se afla în posesia reclamanților și era proprietatea S.C. M. S.A., contractele de vânzare-cumpărare încheiate de M. cu H. și S.C. J. S.R.L. au fost considerate valabile și legale.

Spațiile de locuit deținute în imobilul din Str. x nr. 44, de către pârâții O., Q., N., P., R., S., T., au fost trecute legal în proprietatea statului și au fost vândute, în baza dispozițiilor Legii nr. 4/1973 și HCM nr. 756/1974, acestor pârâți, care au fost considerați cumpărători de bună - credință.

De altfel, în ceea ce privește aceste spații de locuit deținute de pârâți, reclamanții nu au înțeles să le revendice prin acțiune, pârâții fiind introduși în cauză numai pentru opozabilitate.

Imobilul deținut de către K. s-a reținut că este ocupat conform contractului de închiriere a cărei valabilitate expiră în anul 2001, situație în care nu poate fi revendicat.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel G., în nume propriu și în calitate de mandatar al celorlalți reclamanți, și anume A., B., C., D., D., E., F.

În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, deoarece imobilele revendicate au fost preluate de stat fără titlu valabil și nu pot face parte din domeniul public, situație în care prevederile Legii nr. 112/1995 nu își găsesc aplicarea. S-a arătat că instanța trebuia să stabilească existența sau inexistența titlului statului, aspect asupra căruia nu s-a pronunțat.

S-a arătat că instanța nu a analizat pe fond acțiunea privind revendicarea imobilului din Str. x nr. 44, că, în mod greșit, titlurile invocate de reclamanți și pârâți nu au fost comparate, iar concluzia la care ajunge instanța este contrazisă de actele emise de comisia județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995.

La data de 24 martie 2000, a fost formulată cerere de intervenție accesorie în interesul OJRSA Mehedinți de către Direcția Județeană pentru Ameliorarea și Reproducție în Zootehnie Mehedinți, în administrarea căreia se află în prezent imobilul din Str. x.

La data de 22 septembrie 2000, s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în baza art. 244 C. proc. civ., la cererea pârâtei intimate H. S.A., motivat de faptul că, împotriva acesteia, s-a pornit procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995. După repunerea pe rol, aceasta a fost citată prin lichidator S.C. W.

Întrucât apelantul reclamant C. a decedat la 20 iulie 2000, au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, X. și Y.

La data de 29 noiembrie 2002, s-a dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea dosarului nr. 7493/2004 al Curții de Apel Craiova.

La data de 30 octombrie 2003, a decedat reclamantul G., fiind citat în cauză moștenitoarele sale, Z. și AA.

La dosar a fost depusă decizia civilă nr. 606 din 27 septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosar x/2004, prin care s-a soluționat cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului din Str. x nr. 26, solicitat prin notificarea din 21 mai 2001, instanța dispunând restituirea în natură către reclamanți a acestui imobil. Decizia a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 6634/15 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin respingerea recursului declarat de pârâți.

La data de 19 iunie 2008 a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de către BB., care a învederat că este moștenitorul intimaților pârâți S. și T., decedați. Cererea sa a fost calificată de instanță drept cerere de introducere în cauză a moștenitorului acestor intimați.

La data de 28 mai 2008, reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au precizat acțiunea, arătând că imobilul din Str. x nr. 26 le-a fost restituit în natură și că din imobilul situat în Str. x nr. 44 s-a dispus restituirea în natură a apartamentului în suprafață de 56 m.p., situat la etajul 1, fiind emisă în acest sens dispoziția nr. 31/1.03.2004 a I., pentru restul din imobil fiind acordate despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

La data de 23 mai 2008 a decedat reclamanta B., având ca moștenitor pe X.

Prin decizia nr. 360 din 14 noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanții A., D., E., CC., DD., reclamanții moștenitori X., Y., EE., împotriva sentinței civile nr. 233 din 11 octombrie 1999, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/1999 și a cererii de intervenție accesorie formulată de Direcția Județeană pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie Mehedinți, în contradictoriu cu intimații pârâți I. DR. TR. Severin, H. S.A. București prin Lichidator S.C. W., Direcția Generală pentru Agricultură și Industrie Alimentară Mehedinți, P., Q., R., K., N., intimatul pârât moștenitor BB., intimații pârâți S.C. J. S.R.L., Direcția Generală a U. Publice Mehedinți, Statul Român prin Ministerul Economiei și U. București, D.J.R.S.A. Mehedinți, S.C. M. S.A. Mehedinți, S.C. V. S.A. Mehedinți, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București.

A fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de Direcția Județeană pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie Mehedinți.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 606 din 27 septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Craiova și din dispoziția 31/1.03.2004 a I., reclamanților li s-a restituit, în procedura Legii nr. 10/2001, imobilul situat în Str. x nr. 26 și apartamentul nr. 1 din imobilul din Str. x nr. 44, ocupat de chiriașul K., așa încât, cu privire la revendicarea acestor imobile, reclamanții nu mai au interes în susținerea cererii lor, care a rămas fără obiect.

În raport de această situație, este lipsită de interes și va fi respinsă și cererea de intervenție în interesul OJRSA Mehedinți, formulată în apel de către Direcția Județeană pentru Ameliorarea și Reproducție în Zootehnie Mehedinți, imobilul ocupat de acestea fiind restituit reclamanților.

Instanța urmează să analizeze temeinicia cererii în revendicare, formulată de reclamanți, privind imobilul din Str. x nr. 4, mai puțin apartamentul nr. 1.

În situația de față, ambele părți ale litigiului invocă existența unor titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, care nu provin de la același autor, situație în care aceste titluri vor fi comparate pentru a se da preferință celui mai bine caracterizat.

Reclamanții invocă în favoarea lor principiul potrivit căruia statul nu putea transmite mai multe drepturi decât avea și faptul că ei, ca adevărați proprietari, nu au consimțit la înstrăinarea imobilului, în timp ce pârâții invocă principiul erorii comune și invincibile care naște drept, iar principiul echității și al securității raporturilor juridice impune înclinarea balanței în favoarea pârâților.

Reclamanții au fost proprietarii inițiali ai imobilului, dobândit de autorii lor, L. și LL., în anul 1932, iar preluarea de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, a fost abuzivă, fiind încălcate prevederile Constituției în vigoare la data preluării, care prevedeau că lipsirea de proprietate nu se poate face cu titlu gratuit.

Posesia exercitată de stat asupra imobilului fiind fondată pe acte de violență nu este o posesie utilă și nu a dus la ștergerea dreptului de proprietate al reclamanților.

Pe de altă parte, pârâții persoane fizice sunt titularii unui drept de proprietate, dobândit prin cumpărarea de la stat, în anii 1975,1976, 1983, a apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriași. Deși statul nu era adevărat proprietar și nu putea transmite mai multe drepturi decât avea în patrimoniu, incidența principiului aparenței în drept duce la concluzia că reclamanții nu își pot valorifica dreptul împotriva acestor pârâți .

Denumit și "principiul validității aparenței în drept"; acest principiu înlătură nulitatea unui act încheiat intr-o situație de eroare comună, și este consacrat doar în materia actelor de stare civilă, prin art. 7 din Legea nr. 119/1996, însă aplicabilitatea sa este recunoscută în jurisprudență și doctrină și în cazul drepturilor reale principale, în considerarea faptului că este posibilă inducerea din normele de drept cu aplicare restrânsă a unor principii cu aplicare generală.

Principiul error communis facit jus presupune că, între drept și aparența sa, apare o contradicție, însă, în conștiința publică, nu există această contradicție, terții având convingerea că titularul dreptului este una și aceeași persoană cu cel care creează aparența, adică se comportă ca un proprietar, deși, în realitate, el nu are această calitate.

Deși ideea de aparență nu se confundă cu ideea de bună credință, numai dobânditorul de bună credință și cu titlu oneros poate cere să fie ignorat dreptul adevăratului proprietar și să i se recunoască lui acest drept pentru viitor, atunci când aparența întrunește elementele unei erori comune și invincibile, justificarea unei asemenea preferințe la nivelul dreptului aflându-se în principiul echității.

Pârâții au încheiat cu statul un contract translativ de proprietate, care are valoarea juridică a unui just titlu, statul având în perioada anilor 1970-1980 calitatea de proprietar aparent, iar, în temeiul acestui contract, ei nu au dobândit un drept de proprietate, pentru că dreptul asupra căruia s-a contractat nu aparținea vânzătorului. Dreptul de proprietate a fost, totuși, dobândit de terții cumpărători de bună-credință pe temeiul unor elemente de fapt care, împreună cu justul titlu, alcătuiesc un fapt juridic, și anume proprietatea aparentă, căreia i se acordă atât un efect achizitiv, cât și unul extinctiv de proprietate.

La data contractării cu pârâții, statul exercita asupra imobilului o posesie care cuprindea atât elementul subiectiv, credința că posedă ca adevărat proprietar, cât și elementul obiectiv, adică ansamblul actelor materiale și juridice în care se obiectivează dreptul de proprietate, el deținea un titlu de proprietate creat de Decretul nr. 92/1950, a cărui valabilitate nu era pusă la îndoială, și cadrul normativ creat de Legea nr. 4/1973 îi dădea posibilitatea să dispună de bun. Persistența în timp a elementelor materiale ale aparenței au determinat eroarea comună și invincibilă asupra calității sale de proprietar, astfel că pârâții cumpărători au avut încredințarea că dobândesc imobilul în mod valabil, cât timp mijloacele celui mai exigent membru al comunității de a cerceta originea dreptului nu ar fi putut duce la o altă concluzie.

Situația este diferită în cazul vânzărilor având ca obiect imobile preluate de stat, încheiate după anul 1989, deoarece, după căderea regimului comunist și redefinirea proprietății de stat, terții cumpărători puteau să cerceteze modul în care pretinsa proprietate de stat a fost dobândită, eroarea comună și invincibilă nemaifiind operabilă.

Cum pârâții au cumpărat în perioada în care statul era proprietar aparent, ei au dobândit un drept de proprietate în temeiul principiului enunțat și nu mai pot fi evinși de adevăratul proprietar. Dreptul lor de proprietate este în mod egal protejat de normele comune de drept civil, de normele constituționale și de cele ale legislației europene, ca și dreptul reclamanților, de la care statul a preluat imobilul, astfel că instanța, aplicând normele de echitate, va da preferință dreptului pârâților. Din acest motiv, reclamanții nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate, așa cum este el reflectat în art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, ei având posibilitatea de a-și valorifica dreptul pe calea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora au obținut recunoașterea dreptului la despăgubiri, fiind emisă în acest sens dispoziția nr. 31/2004.

Practica reliefată în ultimii ani de hotărârile instanței europene de la Strasbourg, în care s-a constatat încălcarea prevederilor Protocolului nr. 1, a vizat, în general, vânzări ale imobilelor preluate de stat, intervenite în temeiul Legii nr. 112/1995, nu și cele încheiate în baza Legii nr. 4/1973. Atunci când asemenea vânzări se regăseau în datele speței, chestiunea de drept adusă în discuție era fie a încălcării dreptului la un proces echitabil, fie a nesocotirii dreptului de proprietate prin lipsirea reclamanților de bun, după ce dreptul lor de proprietate fusese reafirmat printr-o hotărâre judecătorească (vezi cauza Brumărescu).

Aplicarea principiului aparenței și preferința acordată subdobânditorului au fost afirmate și de Curtea Constituțională în mai multe decizii (decizia nr. 344/28 iunie 2005, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 69 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 3 aprilie 2003, decizia nr. 314 din 14 septembrie 2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. d) și ale) art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).

Curtea Constituțională a constatat că buna-credință a fost consacrată de legiuitor ca o cauză de "asanare a nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil", astfel încât, în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al imobilului, a fost preferat cel din urmă, din rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice. Ne aflăm în prezența unei erori comune a dobânditorilor cu privire la calitatea de proprietar a statului, eroare ce justifică o largă prezumție de bună-credință a acestora, întrucât această eroare comună a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ, astfel că nu poate fi decât de bună-credință cel ce se întemeiază pe o dispoziție a legii.

Ca urmare, acțiunea în revendicarea apartamentelor din imobil ce au fost vândute în anii 1976, 1975, 1983 pârâților FF., N. și GG. a fost corect respinsă de tribunal.

Situația de fapt și motivarea soluției este identică pentru partea din imobil ocupată de societatea comercială (parterul), cu mențiunea că dreptul de proprietate s-a dobândit de persoana juridică în temeiul Legii nr. 15/1990, care constituie un mod originar de dobândire a proprietății și poate fi opus reclamanților.

Cât privește terenul aferent construcției, care nu a făcut obiectul vânzărilor, se constată că, din actele de proprietate ale reclamanților, nu rezultă că, în afara terenului construit, s-ar fi inclus în proprietatea autorilor și alte suprafețe de teren din Str. x. Pentru terenul de sub clădire nu se poate admite acțiunea în revendicare, cât timp construcția aparține altor persoane, reclamanții având posibilitatea de a obține reparația prejudiciului suferit prin preluarea imobilului de către stat pe calea normelor cu caracter special din legile reparatorii.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții E., A., D., DD., CC., ulterior decedată, continuat de moștenitorul HH., EE., Z., AA., II. și X., ulterior decedată, continuat de moștenitorul Y. reprezentat de mandatar JJ., solicitând, în principal, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mehedinți.

În susținerea recursului, recurenții au argumentat că Tribunalul Mehedinți nu a analizat cererea lor, prin prisma textelor și criteriilor specifice instituției revendicării, și nu a făcut în niciun fel o comparare a titlului lor de proprietate cu titlurile invocate de pârâți.

Deși Curtea de Apel Craiova a reținut, în considerente, că instanța de fond și-a motivat respingerea acțiunii pe ideea că "în ceea ce privește aceste spații de locuit deținute de pârâți, reclamanții nu au înțeles să le revendice prin acțiune, pârâții fiind introduși în cauză numai pentru opozabilitate", totuși, în mod greșit, nu face aplicarea art. 312 C. proc. civ., fiind evident că instanța de fond nu cercetase practic fondul pricinii.

Dacă se va aprecia că cele două instanțe au cercetat fondul pricinii, recurenții au solicitat a se constata că sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., cu următoarele argumente:

În acest dosar, au mai rămas de discutat drepturile invocate cu privire la imobilul din Str. x nr. 44, mai puțin apartamentul nr. 1, care le-a fost restituit în natură.

Astfel, titlul lor de proprietate îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30.06.1937, transcris la data de 07.07.1937, prin care autorul lor a dobândit dreptul de proprietate cu privire la teren și autorizația de construcție nr. x/1937. Pârâții persoane fizice au invocat acte prin care au dobândit de la stat apartamentele - spații de locuit, situate în imobil, invocând prevederile Legii nr. 4/1973.

Instanța de apel se substituie pârâților intimați și le creează o apărare care însă nu subzistă. Astfel, pornind de la principiul că, în materia revendicării, atunci când toate părțile invocă titluri de proprietate, trebuie să se compare titlurile, dacă acestea provin de la autori diferiți, instanța de apel ajunge la concluzia că trebuie să se rezolve situația prin a se da preferință "celui mai bine caracterizat".

Este o premisă greșită, deoarece practica și doctrina sunt unanime în a aplica principiul potrivit căruia, atunci când titlurile provin de la autori diferiți, va câștiga acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Soluția apare ca fiind o aplicație a principiului nemo plus iuris (…).

Susținând motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții invocă contradicțiile existente în motivarea instanței de apel, care, pe de o parte, reține, în favoarea pârâților, principiul erorii comune și invincibile și principiul securității raporturilor juridice, apreciind că pârâții au un titlu valabil, iar, pe de altă parte, reține, în favoarea lor, că titlul pe care-1 invocă are valoarea unui just titlu, deoarece statul ar fi avut, în perioada anilor 1970-1980, "calitatea de proprietar aparent".

Instanța de apel a soluționat problema erorii comune și invincibile și problema aparenței de drept în baza unor elemente străine de natura pricinii, în condițiile în care, deși reține că ideea de aparență nu se confundă cu ideea de bună-credință, transformă prezumția bunei-credințe în titlu de proprietate. Or, pentru a invoca principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în adagiul "error communis facit jus", trebuie să se întrunească cumulativ două condiții: eroarea cu privire la calitatea vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă și condiția privitoare la buna-credință, care trebuie să fie "perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia".

Or, în cauză, aceste condiții nu sunt îndeplinite, deoarece, în mod greșit, instanța de apel a reținut că această eroare comună "a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ", care ar fi Decretul nr. 92/1950, act legislativ cu o forță juridică inferioară Constituției în vigoare la momentul emiterii lui.

Dacă, în opinia instanței de apel, "autoritatea unui act legislativ" este aceea care tranșează problema validității aparenței de drept, atunci titlul invocat de pârâți trebuia verificat (și instanța de apel nu a făcut-o) prin prisma normelor în vigoare care au stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, perfectate între pârâți și instituțiile statului. Această lege, respectiv Legea nr. 4/1973, poate fi privită ca reprezentând așa-numita "autoritate a unui act legislativ".

În această privință însă, recurenții au susținut că pârâții nu pot beneficia de principiul validității aparenței de drept, întrucât nu s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă și nici nu au fost de bună-credință, deoarece Legea nr. 4/1973, care a stat la baza încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu prevedea posibilitatea cumpărării de locuințe care fuseseră preluate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, ci prevedea posibilitatea vânzării unor locuințe care făceau parte din fondul locativ de stat, așa cum era determinat prin această lege specială, astfel încât imobilul aparținând autorului lor nu intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 4/1973.

În aceste condiții, instanța de apel, atunci când reține că esențială este "autoritatea unui act legislativ", în justificarea bunei-credințe, ar trebui să facă trimitere la dispozițiile legale sub imperiul cărora s-au cumpărat apartamentele, dispoziții care nu ofereau posibilitatea vânzării acestor apartamente.

Trimiterea pe care instanța de apel o face la deciziile Curții Constituționale este cu totul neavenită, fiind vorba de decizii referitoare la excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din Legea nr. 10/2001, care nu sunt aplicabile în această cauză. În această cauză sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, și, prin prisma dispozițiilor din dreptul comun, trebuie analizată prezumția bunei-credințe, ca o componentă, alături de eroarea cu privire la calitate de proprietar a vânzătorului, a principiului validității aparenței de drept.

Instanța de apel face însă o trimitere greșită la texte străine de natura pricinii, respectiv la dispozițiile Legii nr. 112/1995 și aduce ca argument ilogic practica CEDO, reținând că această practică a vizat vânzări ale imobilelor preluate de stat intervenite în temeiul Legii nr. 112/1995, "nu și cele încheiate în baza Legii nr. 4/1973".

Instanța de apel face abstracție de practica mai recentă a CEDO, referitoare la apărarea dreptului de proprietate, respectiv cauza Păduraru contra României, relevantă în cauză. Potrivit acestei practici, simpla reticență în informare echivalează cu încălcarea principiului bunei-credințe, iar cumpărătorul este considerat de rea-credință, dacă putea și trebuia să efectueze simple cercetări cu privire la proveniența bunului.

Lipsește motivarea instanței de apel privitoare la reținerea în considerente că, după anul 1989, cumpărătorii "puteau să cerceteze modul în care pretinsa proprietate de stat a fost dobândită".

Este cu totul străină de natura pricinii motivarea conform căreia contractele pârâților sunt asimilate "unui just titlu". În materia proprietății, faptele juridice au importanță numai dacă s-ar invoca uzucapiunea, or, niciuna din părți nu a invocat această instituție și nu s-au formulat apărări cu privire la o chestiune atât de importantă.

Este greșită motivarea instanței de apel, în sensul că, pentru partea din imobil (parterul) ocupată de societatea comercială, raționamentul este identic, deoarece Legea nr. 15/1990 nu constituie un mod originar de dobândire a proprietății care să le poate fi opus reclamanților, prin prisma dispozițiilor art. 20 alin. (3). Trimiterea generică pe care instanța de apel o face la Legea nr. 15/1990 este în contradicție cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Spațiul comercial de la parterul imobilului a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, de către stat, prin Decretul nr. 92/1950. Societatea M. S.A., care s-a privatizat în acest spațiu, nu avea dreptul să se privatizeze prin cumpărarea de acțiuni de la FPS, potrivit art. 2 lit. j) alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 433/1995, încheiat între FPS și S.C. M. S.A., nu putea da un drept legal de proprietate S.C. M. S.A. asupra vreunui activ și nici asupra parterului imobilului în litigiu.

La momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare între S.C. M. S.A. și S.C. H. S.A. și între S.C. M. S.A. și S.C. J. S.R.L., la Judecătoria Dr. Tr. Severin, se afla încă pe rol dosarul nr. x/1994, prin care reclamanții solicitau să li restituie acest spațiu comercial de către S.C. M. S.A.

În raportul de evaluare și analiză diagnostic și de detaliu, întocmit de S.C. M., la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1995, parterul imobilului figura ca "unități comerciale organizate pe spații din case naționalizate".

Față de aceste ultime argumente, instanța de apel a omis să analizeze cererea de restituire a garsonierei de la etajul 1, preluată odată cu întregul imobil prin Decretul nr. 92/1950 și folosită de gospodăria de partid și, apoi, de ziarul local "KK.".

Prin încheierea de ședință din 9.02.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a constatat că nu s-a soluționat irevocabil litigiul ce face obiectul dosarului nr. x/2004, devenit în rejudecare nr. x/2010 al Tribunalului Mehedinți și a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului mai sus enunțat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 15.09.2012, recurentul-reclamant HH. a solicitat întreruperea suspendării dosarului și acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui avocat.

Prin încheierea de ședință din 26 septembrie 2012, s-a dispus menținerea măsurii suspendării judecării cauzei dispusă prin încheierea din 9.02.2011.

Prin cererea înregistrată la aceeași instanță, intimații Q. și R. au formulat cerere de repunere pe rol, în vederea perimării, justificat de motivul că reclamanții nu au mai întreprins niciun act de procedură în vederea judecării procesului, încă din data de 26.09.2012.

Prin încheierea de ședință din 20 mai 2015, Înalta Curte a respins cererea de repunere pe rol formulată de intimați; a respins excepția perimării și a menținut măsura suspendării judecării cauzei dispusă prin încheierea de ședință din data de 9.02.2011, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2012, aflat pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția I civilă, pentru considerentele conținute în cuprinsul acelei încheieri.

La data de 23 mai 2018, constatându-se că a fost soluționat în mod irevocabil dosarul nr. x/2012, (fost dosar nr. x/2010), al Tribunalului Mehedinți, și că, astfel, nu mai subzistă rațiunile menținerii suspendării judecării cauzei, aceasta a fost repusă pe rol pentru soluționarea recursului.

Analizând criticile formulate, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie menționat că, pentru a fixa limitele analizei prezentului recurs, este nevoie să reamintim că, prin efectul introducerii cererii de chemare, în virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, reclamanții fixează limitele obiective ale judecării cauzei - obiectul acesteia, precum și limitele subiective - părțile cu care înțeleg să se judece.

Or, verificând conținutul cererii de chemare în judecată, se poate observa că acțiunea în revendicare având ca obiect imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, Str. x nr. 26 și parterul imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, Str. x nr. 44, inclusiv dependințele acestuia și spațiul comercial în suprafață de 27 mp, a fost pornită exclusiv în contradictoriu cu pârâtele persoane juridice, iar persoanele fizice, cumpărătoare de părți ale acestor imobile, au fost introduse doar pentru opozabilitatea hotărârii, la cererea intimatei I. Drobeta Turnu Severin, cererea de chemare în judecată nefiind niciodată modificată, în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și nefiind formulate pretenții proprii de către reclamanți împotriva intimaților persoane fizice.

În același sens, în etapa procesuală a apelului, schimbării obiectului cererii de chemare în judecată și cauzei acesteia i se opuneau dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. (în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi), care, însă, nu au fost invocate de părțile interesate.

În acest context factual și ținând seama de limitele învestirii instanței, prin efectul cererii de chemare în judecată, care se propagă până la cererea de recurs, instanța apreciază că, prin motivele de recurs, nu pot fi invocate critici ce tind să modifice obiectul și cauza juridică a cererii de chemare în judecată și care exced limitelor a ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Or, invocând faptul că instanțele de judecată nu au comparat titlurile reclamanților cu cele ale persoanelor fizice cumpărătoare și nu au dat preferință titlului reclamanților, recurenții schimbă, în mod nelegal, obiectul și cauza juridică a cererii inițiale și solicită, prin intermediul motivelor de recurs, ca instanța de recurs să analizeze aspecte de legalitate care nu a făcut obiect al judecății în primă instanță.

În același sens, al fixării limitelor analizei prezentului recurs, și luând în considerare împrejurarea că prezenta cauză a fost suspendată pentru că părțile interesate au declanșat și parcurs procedura specială de restituire a imobilelor preluate cu titlu abuziv, reglementată de Legea nr. 10/2001, iar, în acest timp, au fost soluționate și varii litigii având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu privire la părți din imobilele solicitate, trebuie să notăm că obiectul cererii de chemare în judecată s-a restrâns prin satisfacerea pretențiilor deduse judecății, în cadrul acestor proceduri, ceea ce determină, în mod necesar, și o analiză particulară a motivelor de recurs.

Astfel, imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, Str. x nr. 26 le-a fost restituit în natură sau prin echivalent reclamanților, în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 și ca urmare a parcurgerii procedurilor judiciare având ca obiect contestația împotriva dispoziției nr. 31/2004, emisă de I. Drobeta Turnu Severin, în acea procedură (a se vedea în acest sens decizia civilă nr. 278/31 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2012).

Mai mult, se poate constata că acțiunile în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect spații din imobilele pretinse în prezentul litigiu, cumpărate de persoanele fizice, acte încheiate în perioada 1975-1983, în baza Legii nr. 4/1973 și HCM nr. 880/1973, au fost respinse în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 26/2014, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, toate aceste titluri de proprietate rămânând valabile și consolidându-se.

În același sens, se poate reține și că o parte a imobilului situat în Str. x nr. 44 a fost restituită în natură reclamanților, rămânând în dezbatere spațiile comerciale de la parterul acestui imobil.

Or, aceste spații comerciale au fost dobândite prin contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni, acte succesive - nr. 947/1.03.1996 și nr. x/2.10.1996, încheiate între S.C. M. S.A. și S.C. H. S.A., respectiv între S.C. M. S.A. și S.C. J. S.R.L., contracte a căror legalitate a fost supusă cenzurii instanțelor de judecată în alte litigii având acest obiect și a căror soluționare, în favoarea intimaților, se opune recurenților, părți în acele litigii, cu puterea lucrului judecat (a se vedea în acest sens sentința civilă nr. 1217/24 martie 2015, pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în dosarul nr. x/2013, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 170/R/20.10.2015 a Tribunalului Mehedinți).

În același sens, în considerentele sentinței civile nr. 17/11 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 258/31 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a statuat că, respingându-se în mod irevocabil cererea reclamanților prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de privatizare a S.C. M. S.A. - procesul-verbal nr. x/1995 -, precum și a contractelor de vânzare - cumpărare subsecvente încheiate de această societate cu H. București și S.C. J. S.R.L. - contractele de vânzare - cumpărare nr. x/1.03.1996 și nr. x/2.10.1996, spațiile comerciale nu pot fi restituite în natură, reclamanții fiind persoane îndreptățite la despăgubiri în echivalent pentru acestea.

În consecință, nemulțumirile față de aceste soluții sau alegațiile recurenților la adresa unor persoane sau instituții, ce nu sunt întemeiate pe dispoziții legale care să le susțină, nu pot constitui veritabile motive de recurs care să determine reformarea hotărârii recurate.

În acest sens, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind contrarietatea motivării instanței de apel, nu poate fi primit, câtă vreme instanța de apel a expus argumentele de fapt și de drept ce au întemeiat raționamentul judiciar, respectând exigențele art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează procesul echitabil, neputând fi decelate contradicții în enunțarea argumentelor ce reprezintă considerentele instanței de apel.

Astfel, deși instanța de apel a extins analiza apelului la ceea ce reclamanții nu solicitaseră prin cererea de chemare în judecată, soluția de respingere a apelului este legală și se impune a fi menținută, în absența posibilității legale a celorlalte părți, care au câștigat litigiul, de a ataca exclusiv considerentele deciziei pronunțate în apel, posibilitate ce a fost introdusă prin intermediul dispozițiilor noului C. proc. civ. (art. 461 alin. (2) din noul C. proc. civ. care prevede că, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces (…), instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate), inaplicabil în cauză din perspectivă ratione temporae.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs îl apreciază, de asemenea, nefondat, întrucât ansamblul criticilor invocate de către recurenți cu privire la soluționarea cauzei în apel privesc pretinsa nelegalitate a înstrăinării apartamentelor din imobilul situat în Str. x nr. 26 și din Str. x nr. 44, precum și spațiilor comerciale de la parterul imobilului din Str. x nr. 44, ce s-ar fi făcut cu încălcarea Legii nr. 4/1973 și a Legii nr. 15/1990. Or, modul în care au fost încheiate aceste contracte, ce au avut ca obiect atât apartamentele și spațiile comerciale, cât și terenurile aferente și dependințele, au făcut obiectul altor judecăți în cadrul acțiunilor în nulitate exercitate împotriva acestor acte, instanțele tranșând în mod irevocabil asupra legalității și menținerii lor, astfel cum s-a arătat în analiza realizată supra.

În ceea ce privește critica privind invocarea nelegală de către instanța de apel a deciziilor Curții Constituționale sau a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de recurs consideră că și aceasta este nefondată, întrucât instanța de apel a aplicat corect în cauza dedusă judecății principiul securității raporturilor juridice, ce decurge din jurisprudența acestor instanțe.

În acest context, trebuie menționat și faptul că jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului a evoluat de la cauza Păduraru contra României, invocată de recurenți.

Astfel, în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, s-a statuat că, în ceea ce privește noțiunea de bun actual, acesta există în patrimoniul fostului proprietar, deposedat abuziv de stat, doar dacă, în prealabil, s-a pronunțat o hotărâre definitivă și executorie, prin care, constatându-se calitatea acestuia de proprietar, s-a dispus în mod expres și restituirea bunului, ipoteză care, în litigiul dedus judecății, nu se verifică.

În speță, neexistând o astfel de hotărâre, reclamanții își întemeiază pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de a li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, aflat de multă vreme în imposibilitate de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept un bun actual, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat, art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează exclusiv dreptul la restituirea în natură, ci impune statului obligația de a respecta dreptul de proprietate al fostului proprietar, fie prin restituirea bunului în materialitatea sa, fie prin măsuri reparatorii în echivalent, în funcție de situația particulară și concretă a fiecărui litigiu dedus judecății.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E., A., D., DD., CC., ulterior decedată, continuat de moștenitorul HH., EE., Z., AA., II. și X., ulterior decedată, continuat de moștenitorul Y., reprezentat de mandatar JJ., împotriva deciziei nr. 360 din 14 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E., A., D., DD., CC., ulterior decedată, continuat de moștenitorul HH., EE., Z., AA., II. și X., ulterior decedată, continuat de moștenitorul Y., reprezentat de mandatar JJ., împotriva deciziei nr. 360 din 14 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23.05.2018.