ÎCCJ, decizie (scj.ro #133334)

Abuz în serviciu. Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016. Recurs în casație

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de corupție și de serviciu. Infracțiuni de serviciu

Indice alfabetic:

Drept penal

-

abuz în serviciu

C. pen.,

art. 297

Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 7

Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 privind infracțiunea de abuz în serviciu constituie o decizie interpretativă, prin care nu s-a constatat neconstituționalitatea normei de incriminare a abuzului în serviciu, ci s-a stabilit că norma de incriminare este constituțională în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii.” Aplicarea unei astfel de decizii interpretative a Curții Constituționale nu poate fi realizată cu privire la hotărârile definitive pe calea recursului în casație, în baza dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 422/RC din 18 octombrie 2016

Prin sentința penală nr. 40 din 14 aprilie 2015, Judecătoria Jibou, între altele:

În baza art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior,  a condamnat pe inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de corupție prin abuz în serviciu contra intereselor publice.

În baza art. 289 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de corupție prin fals intelectual, săvârșită în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a sau săvârșită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune (de corupție sau asimilată corupției).

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul B. pentru comiterea infracțiunii de corupție prin abuz în serviciu contra intereselor publice.

În baza art. 289 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpatul B. pentru comiterea infracțiunii de corupție prin fals intelectual, săvârșită în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a sau săvârșită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune (de corupție sau asimilată corupției).

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

Faptele inculpatului A., care în cursul anului 2009, îndeplinind funcția de pădurar în cantonul C., având în pază cantonul respectiv, nu a sesizat Ocolului Silvic D. cu privire la tăierea unui număr de 376 arbori nemarcați, nu a întocmit acte de constatare, respectiv de infracțiuni și contravenții, iar cu ocazia controlului efectuat, în data de 22 septembrie 2009, a semnat procesul-verbal de control din 23 septembrie 2009, în care s-a consemnat că nu au fost identificați arbori tăiați ilegal, deși a constatat, în realitate, existența mai multor arbori tăiați ilegal, prin faptele inculpatului fiind cauzat un prejudiciu total de 114.855,772 lei, s-a considerat că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual, prevăzute în art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 289 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Faptele inculpatului B., care, având funcția de șef district și având de executat în baza delegației Direcției Silvice E. din 19 aprilie 2010 un control de fond în cantonul C., a atestat în fals în actul de control că în cantonul C. erau doar 6 cioate imputabile pădurarului provenind din tăieri ilegale, cu ocazia supracontrolului constatându-se pe suprafața cantonului C. un număr de 376 cioate de la arbori tăiați ilegal, din care 349 cioate au fost identificate în partida X., prin modul necorespunzător de efectuare a controlului cauzându-se Direcției Silvice E. un prejudiciu total de 114.855,772 lei, care, dacă nu se dispunea supracontrolul, nu avea cum să fie constatat, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice și fals intelectual, prevăzute în art. 248 C. pen. anterior raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, art. 289 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Prin decizia nr. 210/A din 16 februarie 2016, Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate, între alții, de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 40 din 14 aprilie 2015 a Judecătoriei Jibou, a desființat sentința cu privire la greșita reținere a dispozițiilor art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și a înlăturat din încadrarea juridică a faptelor de fals intelectual prevăzute în art. 289 C. pen. anterior reținute în sarcina inculpaților A. și B. dispozițiile art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Prin cererile înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în urma înaintării acestora de către Curtea de Apel Cluj, au declarat, împotriva deciziei nr. 210/A din 16 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, recurs în casație, între alții, inculpații A. și B.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererilor de recurs în casație cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 226/RC din 28 iunie 2016, a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva deciziei nr. 210/A din 16 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori.

Examinând motivele de recurs în casație invocate de către inculpații A. și B. împotriva deciziei nr. 210/A din 16 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

I. Cu privire la solicitarea formulată oral, cu ocazia dezbaterilor, de către inculpații A. și B. (care din acest considerent nu a putut fi examinată în faza admisibilității în principiu a recursului în casație), în sensul de a se dispune achitarea lor pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, raportat la decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituțional art. 297 C. pen. și, ca urmare a celor statuate în cuprinsul acesteia, infracțiunea de abuz în serviciu a fost dezincriminată, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 4 C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție o consideră nefondată pentru următoarele considerente:

Conform art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată și art. 147 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, fapt ce duce la concluzia că deciziile Curții se aplică numai pentru viitor și nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, întrucât s-ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive.

Principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în cea comunitară, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului; atingerea acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, iar o derogare adusă trebuie să fie limitată și numai pentru motive substanțiale și imperioase (cauza Stanca Popescu c. României).

Prin decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 nu s-a constatat neconstituționalitatea art. 297 C. pen., ci s-a definit sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din conținutul textului de lege, decizia menționată fiind una de interpretare a normei legale din perspectivă constituțională. Astfel, instanța constituțională poate stabili că o normă este constituțională doar într-o anumită interpretare, toate celelalte posibile interpretări fiind incompatibile cu Constituția, norma juridică fiind salvată fără intervenția legiuitorului.

Astfel, de la momentul pronunțării hotărârii de condamnare în prezenta cauză și până la momentul soluționării recursurilor în casație, declarate de inculpații A. și B., se constată că nu a intervenit nicio lege care să dezincrimineze fapta pentru care au fost condamnați recurenții, pentru a putea fi incidente dispozițiile art. 4 C. pen.

Decizia de constatare a neconstituționalității dispozițiilor dintr-o lege sau ordonanță face parte din ordinea juridică normativă; prin efectul acesteia prevederea neconstituțională își încetează aplicarea pentru viitor, împrejurare în care devin aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (2) C. pen. în situația cauzelor aflate pe rol sau art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru hotărârile definitive.

Or, prin cauze aflate pe rolul instanțelor de judecată se înțelege un proces penal în curs de soluționare, fie în faza de cameră preliminară, fie în faza de judecată (prima instanță sau apel), practic acele cauze nesoluționate definitiv. Având în vedere caracterul

erga omnes

și pentru viitor al deciziilor Curții Constituționale, prevăzut în art. 147 alin. (4) din Constituție, rezultă că, pe toată durata de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate (așa cum este și prezenta cauză) decât în condițiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, față de aceste considerente, solicitările inculpaților A. și B. de a se dispune achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, raportat la decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, sunt nefondate.

II. Inculpații și-au întemeiat cererile de recurs în casație pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”

Verificând, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, susținerile inculpatului A., sub aspectul neîntrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu privind latura obiectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție le consideră nefondate.

Conform art. 248 C. pen. anterior, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice constă în omisiunea funcționarului public de a îndeplini un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu ori în îndeplinirea în mod defectuos a acestuia, în cadrul și în limitele atribuțiilor de serviciu. De asemenea, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei să cauzeze o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat sau o pagubă patrimoniului acesteia, iar între fapta funcționarului public și rezultatul produs să existe legătură de cauzalitate.

În speță, se constată că apărarea inculpatului A. se axează pe neîndeplinirea elementului material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute în art. 248 C. pen. anterior, în sensul inexistenței neîndeplinirii unui act ce intra în atribuțiile sale de serviciu sau a îndeplinirii în mod defectuos, deoarece acesta susține că nu avea obligația efectuării controlului în timpul exploatării masei lemnoase; acest lucru revenea personalului împuternicit, conform art. 18 alin. (2) din Ordinul nr. 606 din 30 septembrie 2008 al Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Apărarea inculpatului se axează pe existența acestor reglementări pe care susține că le cunoștea și potrivit cărora nu avea nicio atribuție de efectuare a controlului, însă omite să facă referiri la atribuțiile pe care le avea atât potrivit fișei postului, cât și Regulamentului de pază.

În aceste condiții, dacă inculpatul, așa cum arată, cunoștea că nu avea nicio atribuție în ceea ce privește controlul în timpul exploatării masei lemnoase, se pune întrebarea de ce a participat la acest control alături de F. și G. și în ce calitate. Răspunsul la această întrebare este dat chiar de conținutul procesului-verbal, întocmit cu ocazia controlului, pe care inculpatul l-a semnat fără nicio obiecțiune. Din conținutul procesului-verbal din 23 septembrie 2009 rezultă participarea inculpatului A. nu în calitate de personal silvic împuternicit, ci în calitate de pădurar, titular de canton, aspect care vine să confirme faptul că, în această calitate, inculpatul, așa cum rezultă din atribuțiile prevăzute în fișa postului, avea obligația „să verifice respectarea regulilor de teren și scoaterea materialelor lemnoase în termenele stabilite la parchetele din cantonul său, să sesizeze eventualele abateri și să încheie acte de contravenție sau infracțiuni, conform reglementărilor în vigoare”, obligație pe care, așa cum rezultă din actele dosarului, nu și-a îndeplinit-o.

Existenta dispoziției din art. 18 alin. (2) din Ordinul nr. 606 din 30 septembrie 2008 al Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, potrivit căreia controlul exploatării masei lemnoase se făcea de către personalul împuternicit, nu este de natură a-l exonera pe pădurar de îndeplinirea atribuțiilor cuprinse în fișa postului.

De asemenea, existența obligației de verificare și constatare a neregulilor ivite în cursul exploatării, cuprinsă în fișa postului pentru pădurar, nu poate fi exclusă nici datorită existenței dispoziției legale referitoare la suportarea prejudiciului de către persoana care a efectuat exploatarea. Textele legale invocate de către inculpatul A., art. 65 alin. (2) din Codul silvic, vizează instituirea unei răspunderi finale pentru prejudiciul cauzat de agentul economic, dar nu conferă acestuia drepturi absolute asupra pădurii exploatate, întrucât o asemenea interpretare golește practic de conținut răspunderea pădurarului, așa cum este stabilită prin H. G. nr. 1076/2009 și fișa postului, având drept efect tăierea necontrolată a arborilor nemarcați. Dispozițiile art. 65 alin. (2) din Codul silvic și cele prevăzute în art. 18 alin. (2) din Ordinul nr. 606 din 30 septembrie 2008 al Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu-l exonerează pe inculpat de efectuarea controalelor și nici nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere penală.

Or, așa cum sunt menționate atribuțiile de serviciu ale inculpatului, atât în art. 6 din H. G. nr. 1076/2009 privind Regulamentul de pază, cât și în fișa postului, rezultă că pădurarul poartă răspunderea pentru modul în care își desfășoară activitatea de pază a cantonului, răspunde de pagubele nedescoperite sau neraportate la timp, de neregulile constatate în cantonul său, apără integritatea fondului forestier împotriva tăierilor ilegale de arbori și a sustragerii de lemn sau a altor produse ale pădurii, distrugerii construcțiilor, instalațiilor, bornelor, culturilor, degradării arborilor, puieților și lăstarilor, precum și a altor acte ilegale. Practic, atribuțiile inculpatului A. antrenau răspunderea acestuia pentru paza cantonului și raportarea tăierilor ilegale de arbori.

Mai mult, cu ocazia controlului efectuat la data de 22 septembrie 2009, așa cum rezultă din declarațiile inculpaților F. și G. și chiar ale inculpatului A., s-a constatat, pe marginea drumului de acces către parcela dată în exploatare, existența unor arbori tăiați ilegal, aspect pe care inculpatul a omis să-l menționeze, încălcându-și obligația, prevăzută în fișa postului, aceea de a sesiza eventuale abateri, de a încheia acte de contravenții sau infracțiuni.

Din actele dosarului se constată că, până la controlul dispus de către Direcția Silvică E., inculpatul A. nu a sesizat Ocolul Silvic D. cu privire la existența unor pagube în parchetul unde a exploatat masă lemnoasă H. și nici nu a depus acte de constatare a contravențiilor sau infracțiunilor, deși cunoștea de existența acestora, încălcându-și atribuțiile menționate.

Apărarea sa, referitoare la faptul că prin decizia civilă nr. 2404/2012 a Curții de Apel Cluj, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal s-a confirmat că nu avea nicio atribuție de serviciu în sensul celor reținute de parchet, întrucât nu i-a fost reținută nicio abatere disciplinară și s-a dispus reintegrarea sa, fiind în prezența încălcării art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin declanșarea a două proceduri independente, având ca obiect aceleași fapte (cauza Lungu c. României), este nefondată, în condițiile în care instanța civilă s-a pronunțat pe alte aspecte decât cele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, respectiv cele care țin de legalitatea concedierii în legătură cu primirea parchetului de la agentul economic și nu vizează neefectuarea controalelor de către inculpat în respectarea atribuțiilor sale de serviciu. Astfel, nu se poate concluziona în sensul că instanța civilă a statuat, anterior, cu autoritate de lucru judecat asupra faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, în condițiile în care nu a mai fost declanșată o altă procedură penală, încheiată cu achitarea sau condamnarea definitivă a inculpatului cu privire la aceleași fapte.

Cât privește invocarea cauzei Lungu c. României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6, în sensul că „derularea simultană și în paralel a două proceduri independente cu privire la aceleași fapte, care au condus la două hotărâri radical diferite, aduce atingere principiului securității juridice”, este de subliniat că, atât în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 21 octombrie 2014, cât și în cauza Fransson (Curtea de Justiție a Uniunii Europene) procedurile penale și civile privesc acuzații de fraudă fiscală, respectiv existența sau inexistența unor obligații de plată și nu îndeplinirea defectuoasă a unor atribuții de serviciu.

De asemenea, între fapta inculpatului și rezultatul produs, un prejudiciu de 114.855,772 lei, există legătură de cauzalitate.

Astfel, în mod corect, pentru argumentele învederate, pe larg, în cuprinsul hotărârii instanței de apel și pe care Înalta Curte de Casație și Justiție și le însușește (cauza Helle c. Finlandei), s-a apreciat că faptele inculpatului A., care, în anul 2009, îndeplinind funcția de pădurar în cantonul C., nu a sesizat Ocolul Silvic D. cu privire la tăierea unui număr de 376 arbori nemarcați, nu a întocmit acte de constatare, iar cu ocazia controlului efectuat în data de 22 septembrie 2009 a semnat procesul-verbal de control din 23 septembrie 2009, în care s-a consemnat că nu au fost identificați arbori tăiați ilegal, deși, în realitate, existau mai mulți arbori tăiați ilegal, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute în art. 248 și art. 289 C. pen. anterior.

În legătură cu mențiunile consemnate în procesul-verbal la 23 septembrie 2009 s-a demonstrat, din probele dosarului, că nu corespund adevărului; la data efectuării controlului cei 376 de arbori nemarcați erau deja tăiați, fapta înscriindu-se în tipicitatea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută în art. 289 C. pen. anterior.

Astfel, inculpatul A., în cadrul atribuțiilor de serviciu, a semnat procesul-verbal din 23 septembrie 2009, în conținutul căruia s-au menționat date necorespunzătoare adevărului, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 289 C. pen. anterior.

Cu privire la recursul în casație declarat de inculpatul B., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Apărarea inculpatului B. s-a axat, ca și în cazul inculpatului A., pe neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, susținând lipsa de cauzalitate între îndeplinirea defectuoasă a unei atribuții de serviciu și cauzarea prejudiciului, reprezentat de contravaloarea celor 376 de arbori, apărare care, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, este nefondată.

Este adevărat că procesul-verbal de control a fost întocmit de inculpat în aprilie 2010, iar arborii nemarcați au fost tăiați încă din 2009, însă aceste aspecte nu au fost aduse la cunoștința instituției prejudiciate, Ocolul Silvic D. și, astfel, nu antrenau nicio răspundere a autorului prejudiciului, inculpatul urmărind să ascundă prejudiciul cauzat, motiv pentru care există raport de cauzalitate între fapta inculpatului și prejudiciul înregistrat de Ocolul Silvic D.

În ceea ce privește critica inculpatului B. referitoare la greșita reținere în concurs ideal a infracțiunii de abuz în serviciu cu infracțiunea de fals intelectual, în opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție acestea pot coexista, condiția fiind ca fapta de falsificare de către funcționarul public a unui înscris oficial să determine și o pagubă sau o vătămare a drepturilor, intereselor legitime ale unei persoane.

Or, atâta vreme cât inculpatul, funcționar public, însărcinat cu atribuții de control, nu a consemnat în procesul-verbal, întocmit în urma controlului efectuat, existența prejudiciului sunt întrunite cerințele prevăzute de legiuitor, iar cele două fapte se află în concurs ideal (în același sens este și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5439/2005).

În ceea ce privește critica inculpatului B. privind neîntrunirea laturii subiective a infracțiunii de fals intelectual, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a probelor sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel. Astfel, cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să verifice existența corespondenței între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective, nu și sub aspectul laturii subiective, care nu poate fi cenzurată din perspectiva noțiunii de „faptă ce nu este prevăzută de legea penală.”

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații A. și B. împotriva deciziei nr. 210/A din 16 februarie 2016 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori.