ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 592/2012

Prin încheierea din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. M. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, prin care solicita suspendarea executării deciziei de impunere nr. 261 din 23 decembrie 2010, emisă de pârâtă. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Cererea reclamantei privind suspendarea executării deciziei de impunere, care reprezintă singurul act administrativ susceptibil de executare, este examinată în speță în raport de dispozițiile art. 14 și 15 rap. la art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, norme legale care permit suspendarea executării unui act administrativ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Sub aspectul cazului bine justificat, se constată că solicitarea reclamantei privind suspendarea executării deciziei de impunere nu este fondată. Procedându-se la o verificare de suprafață a legalității actelor respective, se constată că nu există motive de nelegalitate atât de evidente încât să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrative. Majoritatea motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate de reclamantă presupun o verificare profundă a manierei de interpretare a legii, realizată de inspectorii fiscali și a conținutului actelor pe care aceștia le-au avut în vedere și despre care au apreciat că nu sunt conforme cu legea.

De asemenea, motivele presupun ca instanța să facă aprecieri asupra intenției reclamantei la încheierea anumitor acte juridice în baza cărora au fost sau nu calculate debite către fondul de mediu și asupra valabilității respectivelor actelor precum și a actelor/operațiunilor partenerilor comerciali sau altor societăți comerciale indicate de reclamantă. Or, astfel de aprecieri presupun administrarea unui probatoriu și aplicarea unui raționament juridic amplu și aprofundat, ceea ce înseamnă o judecată în fond, incompatibilă cu soluționarea unei cereri de suspendare a executării. Motivele ce vizează modalitatea de calcul a debitelor impuse reclamantei exced unor motive de nelegalitate, care să fie examinate sumar într-o cerere de suspendare a executării.

În fine, se reține că nu este întemeiat motivul prin care reclamanta contestă aplicarea termenului de prescripție de 5 ani în legătură doar cu creanțele calculate pentru anul 2005, întrucât decizia de impunere stabilește debite fiscale pentru perioada 2005-2009, deci pentru o perioadă mai mare decât cea cu privire la care a fost invocată prescripția. Prin urmare, actul nu ar fi nelegal sub aspectul incidenței termenului de prescripție în privința unei mari părți a debitelor stabilite, cele aferente anilor 2006-2009. Pe de altă parte, incidența termenului de prescripție de 5 ani pare a fi fost corect reținută de pârâtă, având în vedere dispozițiile art. 12 din O.U.G.

nr. 195/2005, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de impunere, potrivit cărora „Contribuțiile, taxele, penalitățile și alte sume ce constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu (..) urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor și al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală", respectiv având în vedere dispozițiile art. 91 C. proc. fisc., care în materia creanțelor fiscale stabilesc un termen de prescripție de 5 ani ce începe să curgă, ca regulă, de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.

Prin urmare, la o apreciere sumară a motivului respectiv de nelegalitate se constată că pârâta avea dreptul în anul 2010, când a efectuat inspecția și a emis decizia de impunere contestată în speță, să aibă în vedere și creanțele aferente anului 2005. A aprecia că debitele impuse reclamantei și aferente anului 2005 nu aveau natura juridică a unor creanțe fiscale și nu erau supuse termenului de 5 ani implică o judecată asupra normelor legale aplicabile debitelor și o interpretare coroborată a acestora, cu argumente de fond, care nu pot fi ulterior reevaluate cu ocazia soluționării cererii de anulare a actelor administrative. Prin urmare, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă nu sunt atât de evidente încât să nu necesite discuții și aprecieri de fond.

Reținând că nu există caz bine justificat pentru a se dispune suspendarea executării deciziei de impunere, prima instanță constată că este de prisos să examineze realizarea condiției pagubei iminente, având în vedere că legea impune ca ambele condiții să fie realizate cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ. Prin urmare, se arată în considerentele hotărârii atacate, chiar dacă reclamanta a administrat probe cu privire la plățile pe care le derulează în activitatea sa curentă, plăți care sunt, într-adevăr, numeroase, la numărul de angajați ce ar putea fi afectați printr-o restrângere a activității societății din cauze impuse de o executare silită pornită de pârâtă împotriva reclamantei și respectiv cu privire la creditele pe care reclamanta le are în derulare, în calitate de debitoare, cu mai multe instituții de credit, instanța nu le poate examina în sensul aprecierii temeiniciei acestora.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta arătând în esență următoarele: Încheierea recurată este netemeinică și nelegală, raportat la următoarele aspecte: Instanța a reținut faptul că nu există motive de nelegalitate atât de evidente încât să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrative având în vedere că motivele 1-5 din cerere presupun o judecată în fond, motivele 6 și 7 vizează modalitatea de calcul a debitelor impuse reclamantei și exced unor motive de nelegalitate, care să fie examinate sumar într-o cerere de suspendare a executării, și că numai motivul 8 se pretează unei verificări de legalitate din perspectiva cererii ce vizează suspendarea actului administrativ.

Prin urmare, dintre toate motivele contestației instanța a apreciat că numai motivul 8 ar putea să creeze o prezumție de nelegalitate a actelor contestate, și, în final analizând și acest motiv din acest punct de vedere a concluzionat că nici acesta nu este atât de evident cât să răstoarne prezumția de legalitate a actelor contestate și prin urmare nu ar exista un caz bine justificat. Contrar instanței de fond, și din primele 7 motive ale contestației rezultă existența unei îndoieli puternice asupra legalității actelor atacate: În conținutul actelor atacate s-a reținut faptul că societatea, în perioada 2005-2009, a valorificat și reciclat deșeuri de ambalaje în mod individual, pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prin predarea acestora către persoane fizice și diferite societăți, enumerând societățile: R.V.

S.A.; E. SRL; V.F.M. SRL. în vederea valorificării și reciclării pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, societatea M. SA și-a îndeplinit obiectivul de reciclare a deșeurilor de ambalaje nu numai prin societățile amintite, ci și prin relațiile comerciale cu SC V. SRL, conform contractului încheiat între părți cu nr. 163/16 martie 2006 și a actelor emise între noi în baza contractului menționat anterior. Prin urmare, pentru a se constata îndeplinirea obiectivului anual de reciclare și valorificare a deșeurilor de către un operator economic se face un calcul matematic raportat la totalul deșeurilor și la totalul deșeurilor reciclate/valorificate, iar procentul rezultat trebuie să se încadreze în cele menționate în dispoziția legală amintită mai sus.

Neluându-se în evidență totalul deșeurilor, reciclate/valorificate, în sensul că nu s-a ținut cont de deșeurile reciclate către SC V. SRL, reclamanta a fost prejudiciată în sensul că prin luarea în calcul a acestor deșeuri procentul realizat depășea cu mult limita minimă admisă de lege. În concluzie, prin „pipăirea” primului motiv al contestației, se poate observa faptul că organele de control în momentul în care și-au format convingerea că nu au fost îndeplinite obiectivele nu au luat în calcul toate actele/contractele realizate în acest sens, respectiv cele cu SC V. SRL. Prin urmare, fără a intra în discuții cu privire la o judecata în fond a acestui motiv se observă cu ușurință nelegalitatea verificărilor și există prezumția de nelegalitate prin omiterea de a se lua în calcul acte care în mod imperativ trebuiau analizate.

În al doilea motiv al contestației se relevă faptul că pentru neîndeplinirea unor condiții de formă, reclamantei nu i s-au luat în calcul deșeurile valorificate, deși pentru nerespectarea acelor vicii existau sancțiuni contravenționale și în nici un caz neluarea în calcul/înlăturarea acelor deșeuri reciclate. Și acest aspect fără a intra în discuții cu privire la fondul acestui motiv înlătură prezumția de legalitate a actelor atacate. În al patrulea motiv al cererii s-a contestat și modul de calcul al contribuției, dobânzilor, majorări de întârziere și penalităților de întârziere așa cum au fost ele stabilite în actele atacate ca fiind datorate, iar în apărare intimata în răspunsul la contestație menționează doar texte legale fără a arăta modalitatea de calcul.

Pentru a pune în evidență faptul că prezumția de legalitate a actelor atacate este răsturnată au fost arătate câteva aspecte care în mod indubitabil duc la această concluzie. Prin urmare, numai din „pipăirea” acestor aspecte, fără a se face un calcul fondat și definitiv se poate concluziona cu privire la existența prezumției de nelegalitate a actelor atacate. Spre exemplu, unul din motivele pentru care calculul este eronat îl reprezintă perioada pentru care s-a stabilit obligația de plata a majorărilor de întârziere, respectiv începând cu anul 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant că,, societatea poate fi obligată la plata majorărilor și penalităților pentru contribuții stabilite sau datorate, numai după 1 ianuarie 2006, deoarece de atunci a intrat în vigoare O.U.G.

196/2005, acte normative care abrogă vechea legislație, astfel că a admite teza acesteia ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii, ceea ce reprezintă încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile”. Prin urmare, majorările și penalitățile calculate pentru anul 2005 sunt nelegale. Un alt exemplu este cel cu privire la valoarea taxei ambalaje care nu este stabilită în concordanță cu legislația în vigoare.

În motivul 8 de recurs analizat și de instanța de fond, pe care aceasta din urma l-a apreciat fără o analiză temeinică ca o împrejurare care nu răstoarnă prezumția de legalitate în ceea ce privește prescripția verificării anului 2005, este de reținut că instanța numai pipăind un singur punct important, fără să dea o soluție finală putea trage concluzia că exista o prezumție de nelegalitate justificată, respectiv pornind de la împrejurarea că fondul pentru mediu, caracterizat ca fond special de Legea nr. 73/2000 nu este un fond special în înțelesul Legii nr. 500/2002. Legea nr. 73/2000, privind fondul pentru mediu, stabilește expres în art. 2 că acest fond este un fond special extrabugetar, care se constituie, se gestionează și se utilizează, în conformitate cu prevederile acelui act normativ și a altor dispoziții legale.

Din interpretarea textului art. 2 din Legea nr. 73/2000 modificată, coroborat cu textele menționate mai sus din Legea nr. 500/2002, rezultă că numai constituirea, gestionarea și utilizarea fondului pentru mediu se face în conformitate cu prevederile Legii privind finanțele publice, neputându-se trage în nici un caz concluzia că fondul pentru mediu are regimul juridic al fondurilor bugetare. În concluzie, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu. Principiul legalității actelor administrative presupune însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege.

El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigente de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2199 din 14 aprilie 2009). Față de considerentele menționate, analizând susținerile reclamantei,precum și actele dosarului, fără a face o antamare a fondului litigiului, se constată îndeplinită condiția cazului bine justificat constând în aparenta aplicare greșită a dispozițiilor legale unor operațiuni economice, cu specific aparte.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției pagubei iminente, instanța de fond nu a mai analizat acest motiv considerând că nefiind îndeplinită condiția cazului bine justificat „este de prisos să mai analizeze această condiție". Totuși, instanța a menționat faptul că această condiție este îndeplinită,,prin urmare, chiar dacă reclamanta a administrat probe cu privire la plățile pe care le derulează în activitatea sa curentă, plăți care sunt, într-adevăr, numeroase, la numărul de angajați ce ar putea fi afectați printr-o restrângere a activității societății din cauze impuse de o executare silită pornită de pârâtă împotriva reclamantei și respectiv cu privire la creditele pe care reclamanta le are în derulare în calitate de debitoare cu mai multe instituții de credit.

Instanța de fond trebuia să analizeze și îndeplinirea acestei condiții, și să constate dacă era îndeplinită. Raportat la aprecierea instanței citată mai sus și la împrejurările menționate în continuare, iminența producerii unei vătămări ireparabile a drepturilor subscrisei, este dovedită, astfel: Împotriva reclamantei, în baza deciziei de impunere amintite, s-a început executarea silită. Prin urmare, executarea „creanțelor" stabilite de organele fiscale se va finaliza anterior parcurgerii procedurii administrativ jurisdicționale de contestare, cu consecința că reclamanta va fi lipsită de sumele de bani din conturile bancare și de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul său ce au constituit sau vor constitui obiectul executării silite.

Pe cale de consecință, s-ar produce o pagubă care nu s-ar mai putea repara, respectiv reclamanta ar putea fi în situația de a nu-și mai putea desfășura activitatea. Raportat la domeniul și obiectul acesteia de activitate, dar și la volumul activității, s-a reușit dezvoltarea unor relații stabile cu o serie de clienți și furnizori din toată țara și din străinătate, având în derulare mai multe contracte de achiziționare și vânzare, contracte de credit, contracte de leasing în vederea dezvoltării afacerii, precum și alte obligații derivând din circuitul economic financiar în care este implicată. Prin începerea sau continuarea executării silite ar suferi prejudicii ireparabile, respectiv pierderea unor clienți și furnizori, pierderi materiale și întârzieri în plata ratelor.

Practic, în această situație funcționarea activității este grav perturbată, în sensul că nu mai poate fi desfășurată nici un fel de activitate, aceasta depinzând în totalitate de utilizarea conturilor bancare și de bunurile mobile ale firmei. Nu în ultimă instanță, chiar și intimata este prejudiciata, deoarece, în cazul în care contestația împotriva titlului de creanță - titlu executoriu ar fi soluționată în favoarea acestora, datorită pierderii contractelor cu clienții și furnizorii, veniturile firmei nu vor mai crește și aceasta se va găsi în situația de a nu-și recupera o mare parte din creanță. Față de cele arătate, fără putință de tăgadă se constată consecințele păgubitoare produse prin continuarea executării silite și în vederea înlăturării unui pericol iminent și ireparabil patrimoniului societății se impune suspendarea deciziei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației formulate împotriva acestui act fiscal.

Prin urmare, suspendarea executării silite în prezent nu ar afecta în nici un fel intimata, deoarece valoarea debitului este asigurată ca plată cu măsurile deja luate și mai mult decât atât ar permite reclamantei să funcționeze, pentru a putea păstra numărul mare de salariați ai firmei, dar și pentru a putea obține beneficiile necesare achitării debitelor, inclusiv a debitului contestat în cazul în care se va stabili legalitatea acestuia. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Acestor trei condiții li se adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc.

fisc. Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate." Art. 215 C. proc. fisc. prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.

(2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei." În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Referitor la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului administrativ conține o definiție a ei. În termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". În speță, judecătorul fondului a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reținând că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat și având în vedere că legea pretinde îndeplinirea cumulativă a cerințelor enumerate în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu mai este necesară îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente.

În privința cerinței definită în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită. Cu ocazia examinării satisfacerii acestei condiții legale, judecătorul de contencios nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simpla „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susține reclamanta în privința acestei cerințe legale presupune o examinare pe fond a legalității Deciziei de impunere contestate.

O astfel de competență aparține însă exclusiv judecătorului învestit cu soluționarea acțiunii principale, iar nu judecătorului a cărui decizie se limitează la a se pronunța în privința suspendării actului administrativ-fiscal în discuție. În jurisprudența sa constantă, Înalta Curte a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Or, ceea ce invocă reclamanta în susținerea cererii sale, nu sunt astfel de împrejurări vădite, de fapt sau /și de drept de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, ci însăși motivele de nelegalitate ale deciziei de impunere contestate, prin care se tinde la anularea actului administrativ fiscal amintit. Altfel spus, cele învederate de recurenta-reclamantă nu pot fi analizate de către judecătorul învestit doar cu o cerere de suspendare întemeiată pe prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, decât cu depășirea limitelor competenței sale legale, putere juridică în baza căreia acesta trebuie să realizeze doar o examinare sumară a legalității actului administrativ.

Astfel, examinarea argumentelor referitoare la îndeplinirea obiectivului anual de reciclare și valorificare a deșeurilor, a celor privitoare la condițiile de formă, considerate a fi neîndeplinite de către organul de control, și care, potrivit reclamantei, ar putea cel mult atrage sancțiuni contravenționale, iar nu neluarea în calcul a deșeurilor valorificate, sau a susținerilor că modul de calcul al contribuției, dobânzilor, majorările de întârziere și penalităților, presupun un examen de legalitate pe care nu-l poate face decât judecătorul ce are în competență o cerere de anulare a actului administrativ fiscal, iar nu judecătorul chemat să se pronunțe asupra unei cereri de suspendare. În ceea ce privește critica referitoare la modul în care instanța s-a pronunțat asupra aplicării termenului de prescripție de 5 ani în legătură cu creanțele calculate pentru anul 2005, nici aceasta nu poate fi primită.

Instanța de control judiciar, în consonanță cu prima instanță, apreciază că doar această chestiune este pretabilă unui examen al conformității actului fiscal cu dispozițiile legale în baza căruia a fost emis, dar că cele învederate de reclamantă nu sunt în măsură să creeze acea îndoială serioasă asupra legalității actului, despre care se face vorbire în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Este adevărat că prima instanță nu a examinat și condiția prevenirii unei pagube iminente, dar aceasta nu afectează legalitatea hotărârii recurate, în condițiile în care pentru a se putea dispune suspendarea judiciară a unui act infralegislativ, în temeiul Legii contenciosului administrativ, este obligatorie întrunirea cumulativă a cerințelor descrise în art. 14 alin. (1) din actul normativ precitat, iar instanța de control judiciar împărtășește pe deplin opinia judecătorului fondului că exigența legală a cazului bine justificat nu este satisfăcută în prezenta cauză.

Oricum, pentru a se reține îndeplinirea acestei condiții, este necesar a fi administrate probe de către reclamantă pentru a o dovedi. Simpla afirmație ca prin executarea actului administrativ contestat s-ar produce o pagubă iminentă nu reprezintă un argument suficient care să conducă la concluzia că cerința mai sus amintită este îndeplinită. Mai precis, nu este suficient să fie depuse la dosarul cauzei diferite contracte, înscrisuri, care nu fac decât să evidențieze cel mult existența unor relații de afaceri, ci iminența pagubei trebuie demonstrată prin administrarea de probe, pentru a se dovedi, în concret, în cazul său, în raport de cifra sa de afaceri, de puterea financiară a acestei societăți comerciale că executarea deciziei de impunere ar crea un prejudiciu în sensul în care este definit în art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Pe de altă parte, în acord cu o jurisprudență consolidată a instanței supreme, faptul executării actului administrativ contestat nu semnifică prin el însuși îndeplinirea condiției legale a iminenței producerii pagubei. A proceda la suspendarea executării unui act fiscal doar pe considerentul că punerea sa în aplicare înseamnă obligarea contribuabilului la plata către buget a unor sume de bani, ceea ce evident are o anumită influență asupra patrimoniului acestuia ori asupra relațiilor sale cu partenerii de afaceri, ar conduce în toate cauzele de contencios fiscal la blocarea efectelor actului contestat și ar pune în discuție astfel caracterul executoriu al acestuia, ignorându-se că suspendarea poate interveni doar în situații de excepție.

Față de cele ce preced, reținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. M. S.A. împotriva încheierii din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 februarie 2012. Procesat de GGC - DG