ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 592/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 592/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin încheierea din

12 octombrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de

reclamanta S.C. M. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului

pentru Mediu, prin care solicita suspendarea executării deciziei de impunere nr.

261 din 23 decembrie 2010, emisă de pârâtă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Cererea reclamantei

privind suspendarea executării deciziei de impunere, care reprezintă singurul

act administrativ susceptibil de executare, este examinată în speță în raport

de dispozițiile art. 14 și 15 rap. la art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr.

554/2004, norme legale care permit suspendarea executării unui act

administrativ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Sub aspectul cazului

bine justificat, se constată că solicitarea reclamantei privind suspendarea

executării deciziei de impunere nu este fondată.

Procedându-se la o

verificare de suprafață a legalității actelor respective, se constată că nu

există motive de nelegalitate atât de evidente încât să creeze o îndoială

serioasă asupra legalității actelor administrative.

Majoritatea motivelor

de nelegalitate și netemeinicie invocate de reclamantă presupun o verificare

profundă a manierei de interpretare a legii, realizată de inspectorii fiscali

și a conținutului actelor pe care aceștia le-au avut în vedere și despre care

au apreciat că nu sunt conforme cu legea.

De asemenea, motivele

presupun ca instanța să facă aprecieri asupra intenției reclamantei la încheierea

anumitor acte juridice în baza cărora au fost sau nu calculate debite către

fondul de mediu și asupra valabilității respectivelor actelor precum și a

actelor/operațiunilor partenerilor comerciali sau altor societăți comerciale

indicate de reclamantă. Or, astfel de aprecieri presupun administrarea unui

probatoriu și aplicarea unui raționament juridic amplu și aprofundat, ceea ce

înseamnă o judecată în fond, incompatibilă cu soluționarea unei cereri de

suspendare a executării.

Motivele ce vizează

modalitatea de calcul a debitelor impuse reclamantei exced unor motive de

nelegalitate, care să fie examinate sumar într-o cerere de suspendare a

executării.

În fine, se reține că

nu este întemeiat motivul prin care reclamanta contestă aplicarea termenului de

prescripție de 5 ani în legătură doar cu creanțele calculate pentru anul 2005,

întrucât decizia de impunere stabilește debite fiscale pentru perioada

2005-2009, deci pentru o perioadă mai mare decât cea cu privire la care a fost

invocată prescripția. Prin urmare, actul nu ar fi nelegal sub aspectul

incidenței termenului de prescripție în privința unei mari părți a debitelor

stabilite, cele aferente anilor 2006-2009.

Pe de altă parte,

incidența termenului de prescripție de 5 ani pare a fi fost corect reținută de

pârâtă, având în vedere dispozițiile art. 12 din O.U.G. nr. 195/2005, în forma

în vigoare la data emiterii deciziei de impunere, potrivit cărora

„Contribuțiile, taxele, penalitățile și alte sume ce constituie venit la

bugetul Fondului pentru mediu (..) urmează regimul juridic al impozitelor,

taxelor, contribuțiilor și al altor sume datorate bugetului general consolidat,

reglementat de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală",

respectiv având în vedere dispozițiile art. 91 C. proc. fisc., care în materia

creanțelor fiscale stabilesc un termen de prescripție de 5 ani ce începe să

curgă, ca regulă, de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a

născut creanța fiscală.

Prin urmare, la o

apreciere sumară a motivului respectiv de nelegalitate se constată că pârâta

avea dreptul în anul 2010, când a efectuat inspecția și a emis decizia de

impunere contestată în speță, să aibă în vedere și creanțele aferente anului

2005.

A aprecia că debitele

impuse reclamantei și aferente anului 2005 nu aveau natura juridică a unor

creanțe fiscale și nu erau supuse termenului de 5 ani implică o judecată asupra

normelor legale aplicabile debitelor și o interpretare coroborată a acestora,

cu argumente de fond, care nu pot fi ulterior reevaluate cu ocazia soluționării

cererii de anulare a actelor administrative.

Prin urmare, motivele

de nelegalitate invocate de reclamantă nu sunt atât de evidente încât să nu

necesite discuții și aprecieri de fond.

Reținând că nu există

caz bine justificat pentru a se dispune suspendarea executării deciziei de

impunere, prima instanță constată că este de prisos să examineze realizarea

condiției pagubei iminente, având în vedere că legea impune ca ambele condiții

să fie realizate cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act

administrativ.

Prin urmare, se arată

în considerentele hotărârii atacate, chiar dacă reclamanta a administrat probe

cu privire la plățile pe care le derulează în activitatea sa curentă, plăți

care sunt, într-adevăr, numeroase, la numărul de angajați ce ar putea fi

afectați printr-o restrângere a activității societății din cauze impuse de o

executare silită pornită de pârâtă împotriva reclamantei și respectiv cu

privire la creditele pe care reclamanta le are în derulare, în calitate de

debitoare, cu mai multe instituții de credit, instanța nu le poate examina în

sensul aprecierii temeiniciei acestora.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta

arătând în esență următoarele:

Încheierea recurată

este netemeinică și nelegală, raportat la următoarele aspecte:

Instanța a reținut

faptul că nu există motive de nelegalitate atât de evidente încât să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actelor administrative având în vedere că

motivele 1-5 din cerere presupun o judecată în fond, motivele 6 și 7 vizează

modalitatea de calcul a debitelor impuse reclamantei și exced unor motive de

nelegalitate, care să fie examinate sumar într-o cerere de suspendare a

executării, și că numai motivul 8 se pretează unei verificări de legalitate din

perspectiva cererii ce vizează suspendarea actului administrativ.

Prin urmare, dintre

toate motivele contestației instanța a apreciat că numai motivul 8 ar putea să

creeze o prezumție de nelegalitate a actelor contestate, și, în final analizând

și acest motiv din acest punct de vedere a concluzionat că nici acesta nu este

atât de evident cât să răstoarne prezumția de legalitate a actelor contestate

și prin urmare nu ar exista un caz bine justificat.

Contrar instanței de

fond, și din primele 7 motive ale contestației rezultă existența unei îndoieli

puternice asupra legalității actelor atacate:

În conținutul actelor

atacate s-a reținut faptul că societatea, în perioada 2005-2009, a valorificat

și reciclat deșeuri de ambalaje în mod individual, pentru îndeplinirea

obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prin predarea acestora către

persoane fizice și diferite societăți, enumerând societățile: R.V. S.A.; E.

SRL; V.F.M. SRL. în vederea valorificării și reciclării pentru îndeplinirea

obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, societatea M. SA și-a

îndeplinit obiectivul de reciclare a deșeurilor de ambalaje nu numai prin

societățile amintite, ci și prin relațiile comerciale cu SC V. SRL, conform

contractului încheiat între părți cu nr. 163/16 martie  2006 și a actelor emise

între noi în baza contractului menționat anterior.

Prin urmare, pentru a

se constata îndeplinirea obiectivului anual de reciclare și valorificare a

deșeurilor de către un operator economic se face un calcul matematic raportat

la totalul deșeurilor și la totalul deșeurilor reciclate/valorificate, iar

procentul rezultat trebuie să se încadreze în cele menționate în dispoziția

legală amintită mai sus.

Neluându-se în

evidență totalul deșeurilor, reciclate/valorificate, în sensul că nu s-a ținut

cont de deșeurile reciclate către SC V. SRL, reclamanta a fost prejudiciată în

sensul că prin luarea în calcul a acestor deșeuri procentul realizat depășea cu

mult limita minimă admisă de lege.

În concluzie, prin „pipăirea”

primului motiv al contestației, se poate observa faptul că organele de control

în momentul în care și-au format convingerea că nu au fost îndeplinite

obiectivele nu au luat în calcul toate actele/contractele realizate în acest

sens, respectiv cele cu SC V. SRL. Prin urmare, fără a intra în discuții cu

privire la o judecata în fond a acestui motiv se observă cu ușurință

nelegalitatea verificărilor și există prezumția de nelegalitate prin omiterea

de a se lua în calcul acte care în mod imperativ trebuiau analizate.

În al doilea motiv al

contestației se relevă faptul că pentru neîndeplinirea unor condiții de formă,

reclamantei nu i s-au luat în calcul deșeurile valorificate, deși pentru

nerespectarea acelor vicii existau sancțiuni contravenționale și în nici un caz

neluarea în calcul/înlăturarea acelor deșeuri reciclate.

Și acest aspect fără

a intra în discuții cu privire la fondul acestui motiv înlătură prezumția de

legalitate a actelor atacate.

În al patrulea motiv

al cererii s-a contestat și modul de calcul al contribuției, dobânzilor,

majorări de întârziere și penalităților de întârziere așa cum au fost ele

stabilite în actele atacate ca fiind datorate, iar în apărare intimata în

răspunsul la contestație menționează doar texte legale fără a arăta modalitatea

de calcul. Pentru a pune în evidență faptul că prezumția de legalitate a

actelor atacate este răsturnată au fost arătate câteva aspecte care în mod

indubitabil duc la această concluzie. Prin urmare, numai din „pipăirea” acestor

aspecte, fără a se face un calcul fondat și definitiv se poate concluziona cu

privire la existența prezumției de nelegalitate a actelor atacate.

Spre exemplu, unul

din motivele pentru care calculul este eronat îl reprezintă perioada pentru

care s-a stabilit obligația de plata a majorărilor de întârziere, respectiv

începând cu anul 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod

constant că,, societatea poate fi obligată la plata majorărilor și

penalităților pentru contribuții stabilite sau datorate, numai după 1 ianuarie

2006, deoarece de atunci a intrat în vigoare O.U.G. 196/2005, acte normative

care abrogă vechea legislație, astfel că a admite teza acesteia ar echivala cu

aplicarea retroactivă a legii, ceea ce reprezintă încălcarea principiului

constituțional al neretroactivității legii civile”. Prin urmare, majorările și

penalitățile calculate pentru anul 2005 sunt nelegale.

Un alt exemplu este

cel cu privire la valoarea taxei ambalaje care nu este stabilită în concordanță

cu legislația în vigoare.

În motivul 8 de

recurs analizat și de instanța de fond, pe care aceasta din urma l-a apreciat

fără o analiză temeinică ca o împrejurare care nu răstoarnă prezumția de

legalitate în ceea ce privește prescripția verificării anului 2005, este de

reținut că instanța numai pipăind un singur punct important, fără să dea o

soluție finală putea trage concluzia că exista o prezumție de nelegalitate

justificată, respectiv pornind de la împrejurarea că fondul pentru mediu,

caracterizat ca fond special de Legea nr. 73/2000 nu este un fond special în

înțelesul Legii nr. 500/2002. Legea nr. 73/2000, privind fondul pentru mediu,

stabilește expres în art. 2 că acest fond este un fond special extrabugetar,

care se constituie, se gestionează și se utilizează, în conformitate cu

prevederile acelui act normativ și a altor dispoziții legale.

Din interpretarea

textului art. 2 din Legea nr. 73/2000 modificată, coroborat cu textele

menționate mai sus din Legea nr. 500/2002, rezultă că numai constituirea,

gestionarea și utilizarea fondului pentru mediu se face în conformitate cu

prevederile Legii privind finanțele publice, neputându-se trage în nici un caz

concluzia că fondul pentru mediu are regimul juridic al fondurilor bugetare.

În concluzie, actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se

bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu

executoriu.

Principiul

legalității actelor administrative presupune însă, atât ca autoritățile

administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se

întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigente

de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Prin urmare, în

procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un

anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari,

întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea

trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie

considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la

îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată, pentru a asigura

respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să

nu-și producă efectele asupra celor vizați. (Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2199 din 14

aprilie 2009).

Față de considerentele

menționate, analizând susținerile reclamantei,precum și actele dosarului, fără

a face o antamare a fondului litigiului, se constată îndeplinită condiția

cazului bine justificat constând în aparenta aplicare greșită a dispozițiilor

legale unor operațiuni economice, cu specific aparte.

În ceea ce privește

îndeplinirea condiției pagubei iminente, instanța de fond nu a mai analizat

acest motiv considerând că nefiind îndeplinită condiția cazului bine justificat

„este de prisos să mai analizeze această condiție". Totuși, instanța a

menționat faptul că această condiție este îndeplinită,,prin urmare, chiar dacă

reclamanta a administrat probe cu privire la plățile pe care le derulează în

activitatea sa curentă, plăți care sunt, într-adevăr, numeroase, la numărul de

angajați ce ar putea fi afectați printr-o restrângere a activității societății

din cauze impuse de o executare silită pornită de pârâtă împotriva reclamantei

și respectiv cu privire la creditele pe care reclamanta le are în derulare în

calitate de debitoare cu mai multe instituții de credit.

Instanța de fond

trebuia să analizeze și îndeplinirea acestei condiții, și să constate dacă era

îndeplinită.

Raportat la

aprecierea instanței citată mai sus și la împrejurările menționate în

continuare, iminența producerii unei vătămări ireparabile a drepturilor

subscrisei, este dovedită, astfel:

Împotriva

reclamantei, în baza deciziei de impunere amintite, s-a început executarea

silită.

Prin urmare,

executarea „creanțelor" stabilite de organele fiscale se va finaliza

anterior parcurgerii procedurii administrativ jurisdicționale de contestare, cu

consecința că reclamanta va fi lipsită de sumele de bani din conturile bancare

și de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul său ce au

constituit sau vor constitui obiectul executării silite. Pe cale de consecință,

s-ar produce o pagubă care nu s-ar mai putea repara, respectiv reclamanta ar

putea fi în situația de a nu-și mai putea desfășura activitatea.

Raportat la domeniul

și obiectul acesteia de activitate, dar și la volumul activității, s-a reușit

dezvoltarea unor relații stabile cu o serie de clienți și furnizori din toată

țara și din străinătate, având în derulare mai multe contracte de achiziționare

și vânzare, contracte de credit, contracte de leasing în vederea dezvoltării

afacerii, precum și alte obligații derivând din circuitul economic financiar în

care este implicată.

Prin începerea sau

continuarea executării silite ar suferi prejudicii ireparabile, respectiv

pierderea unor clienți și furnizori, pierderi materiale și întârzieri în plata

ratelor.

Practic, în această

situație funcționarea activității este grav perturbată, în sensul că nu mai

poate fi desfășurată nici un fel de activitate, aceasta depinzând în totalitate

de utilizarea conturilor bancare și de bunurile mobile ale firmei. Nu în ultimă

instanță, chiar și intimata este prejudiciata, deoarece, în cazul în care

contestația împotriva titlului de creanță - titlu executoriu ar fi soluționată

în favoarea acestora, datorită pierderii contractelor cu clienții și

furnizorii, veniturile firmei nu vor mai crește și aceasta se va găsi în

situația de a nu-și recupera o mare parte din creanță.

Față de cele arătate,

fără putință de tăgadă se constată consecințele păgubitoare produse prin

continuarea executării silite și în vederea înlăturării unui pericol iminent și

ireparabil patrimoniului societății se impune suspendarea deciziei până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației formulate împotriva

acestui act fiscal.

Prin urmare, suspendarea

executării silite în prezent nu ar afecta în nici un fel intimata, deoarece

valoarea debitului este asigurată ca plată cu măsurile deja luate și mai mult

decât atât ar permite reclamantei să funcționeze, pentru a putea păstra numărul

mare de salariați ai firmei, dar și pentru a putea obține beneficiile necesare

achitării debitelor, inclusiv a debitului contestat în cazul în care se va

stabili legalitatea acestuia.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 3041 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele

expuse în continuare.

Este de principiu că

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la

rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde

decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu

a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât

în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor

legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004.

În art. 14 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile

în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului

administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții

cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b)

condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube

iminente.

Acestor trei condiții

li se adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății anticipate a

unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc. fisc.

Art. 14 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu

introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea

încetează de drept și fără nicio formalitate."

Art. 215 C. proc.

fisc. prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1)

Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă

executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispozițiile prezentului articol

nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării

actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr.

554/2004. cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda

executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei

contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o

cauțiune de până la 2.000 lei."

În ceea ce privește

condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală

trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se

precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate

de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ".

Referitor la condiția

iminenței producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului

administrativ conține o definiție a ei. În termenii art. 2 lit. ș) din Legea

nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și

previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei

autorități publice sau a unui serviciu public".

În speță, judecătorul

fondului a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reținând că

nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat și având în vedere că

legea pretinde îndeplinirea cumulativă a cerințelor enumerate în art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, nu mai este necesară îndeplinirea condiției

prevenirii unei pagube iminente.

În privința cerinței

definită în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în

mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită.

Cu ocazia examinării

satisfacerii acestei condiții legale, judecătorul de contencios nu poate să

facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat, ci în

mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simpla „pipăire” a fondului. Scopul

acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice

aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială

serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a

fost emis/adoptat. Or, ceea ce susține reclamanta în privința acestei cerințe

legale presupune o examinare pe fond a legalității Deciziei de impunere

contestate.

O astfel de

competență aparține însă exclusiv judecătorului învestit cu soluționarea

acțiunii principale, iar nu judecătorului a cărui decizie se limitează la a se

pronunța în privința suspendării actului administrativ-fiscal în discuție.

În jurisprudența sa

constantă, Înalta Curte a reținut că pentru conturarea cazului temeinic

justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu

trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se

întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și

limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept

care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de

legalitate de care se bucură un act administrativ.

Or, ceea ce invocă

reclamanta în susținerea cererii sale, nu sunt astfel de împrejurări vădite, de

fapt sau /și de drept de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la

legalitatea unui act administrativ, ci însăși motivele de nelegalitate ale

deciziei de impunere contestate, prin care se tinde la anularea actului

administrativ fiscal amintit.

Altfel spus, cele

învederate de recurenta-reclamantă nu pot fi analizate de către judecătorul

învestit doar cu o cerere de suspendare întemeiată pe prevederile art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, decât cu depășirea limitelor competenței sale

legale, putere juridică în baza căreia acesta trebuie să realizeze doar o

examinare sumară a legalității actului administrativ.

Astfel, examinarea

argumentelor referitoare la îndeplinirea obiectivului anual de reciclare și

valorificare a deșeurilor, a celor privitoare la condițiile de formă,

considerate a fi neîndeplinite de către organul de control, și care, potrivit

reclamantei, ar putea cel mult atrage sancțiuni contravenționale, iar nu

neluarea în calcul a deșeurilor valorificate, sau a susținerilor că modul de

calcul al contribuției, dobânzilor, majorările de întârziere și penalităților,

presupun un examen de legalitate pe care nu-l poate face decât judecătorul ce

are în competență o cerere de anulare a actului administrativ fiscal, iar nu

judecătorul chemat să se pronunțe asupra unei cereri de suspendare.

În ceea ce privește

critica referitoare la modul în care instanța s-a pronunțat asupra aplicării

termenului de prescripție de 5 ani în legătură cu creanțele calculate pentru

anul 2005, nici aceasta nu poate fi primită.

Instanța de control

judiciar, în consonanță cu prima instanță, apreciază că doar această chestiune

este pretabilă unui examen al conformității actului fiscal cu dispozițiile

legale în baza căruia a fost emis, dar că cele învederate de reclamantă nu sunt

în măsură să creeze acea îndoială serioasă asupra legalității actului, despre

care se face vorbire în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că

prima instanță nu a examinat și condiția prevenirii unei pagube iminente, dar

aceasta nu afectează legalitatea hotărârii recurate, în condițiile în care

pentru a se putea dispune suspendarea judiciară a unui act infralegislativ, în

temeiul Legii contenciosului administrativ, este obligatorie întrunirea

cumulativă a cerințelor descrise în art. 14 alin. (1) din actul normativ

precitat, iar instanța de control judiciar împărtășește pe deplin opinia

judecătorului fondului că exigența legală a cazului bine justificat nu este

satisfăcută în prezenta cauză.

Oricum, pentru a se

reține îndeplinirea acestei condiții, este necesar a fi administrate probe de

către reclamantă pentru a o dovedi. Simpla afirmație ca prin executarea actului

administrativ contestat s-ar produce o pagubă iminentă nu reprezintă un

argument suficient care să conducă la concluzia că cerința mai sus amintită este

îndeplinită. Mai precis, nu este suficient să fie depuse la dosarul cauzei

diferite contracte, înscrisuri, care nu fac decât să evidențieze cel mult

existența unor relații de afaceri, ci iminența pagubei trebuie demonstrată prin

administrarea de probe, pentru a se dovedi, în concret, în cazul său, în raport

de cifra sa de afaceri, de puterea financiară a acestei societăți comerciale că

executarea deciziei de impunere ar crea un prejudiciu în sensul în care este

definit în art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Pe de altă parte, în

acord cu o jurisprudență consolidată a instanței supreme, faptul executării

actului administrativ contestat nu semnifică prin el însuși îndeplinirea

condiției legale a iminenței producerii pagubei.

A proceda la

suspendarea executării unui act fiscal doar pe considerentul că punerea sa în

aplicare înseamnă obligarea contribuabilului la plata către buget a unor sume

de bani, ceea ce evident are o anumită influență asupra patrimoniului acestuia

ori asupra relațiilor sale cu partenerii de afaceri, ar conduce în toate

cauzele de contencios fiscal la blocarea efectelor actului contestat și ar pune

în discuție astfel caracterul executoriu al acestuia, ignorându-se că

suspendarea poate interveni doar în situații de excepție.

Față de cele ce

preced, reținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta S.C. M. S.A. împotriva încheierii din 12 octombrie 2011

a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 februarie 2012.

Procesat de GGC - DG