ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2615/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2615/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra contestație de

față;

În baza actelor și

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 113 din 2 iunie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, a fost respinsă, ca nefondată, formulată de

contestatoarea-condamnată P.V.I., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că la data de 28 ianuarie 2014, a fost

înregistrată contestația la executare formulată de condamnata P.V.I., cu

privire la Mandatul de executare a pedepsei nr. 89 din 28 mai 2013 emis de către

Curtea de Apel București în baza Sentinței penale nr. 81 din 23 februarie 2012

definitivă prin Decizia penală nr. 1.797 din 27 mai 2013 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 595 C.

proc. pen. și art. 23 din Legea nr. 255/2013, aplicarea legii mai favorabile și

susținând că a fost condamnată la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de luare de mită (2

fapte) și de complicitate la infracțiunea de favorizare a infractorului (2

fapte a câte 1 an închisoare), în prezent aflându-se în executarea mandatului

sus menționat.

S-a arătat că, în

raport de dispozițiile noului C. pen., faptele pentru care a fost condamnată

sunt incriminate de art. 48 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 308

C. pen. și pedepsite cu închisoarea de la 2 la 6,8 ani (complicitate la

infracțiunea de luare de mită săvârșite de o persoană care nu este funcționar

public), iar aceea de complicitate la favorizarea infractorului prevăzută de

art. 48 raportat la art. 269 C. pen. se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5

ani sau cu amendă, motiv pentru care pedeapsa de 4 ani închisoare este mult

prea mare în contextul noilor încadrări, orientată către maxim.

Totodată, s-a mai

arătat că este evident că trebuie să i se aplice legea penală mai favorabilă și

față de situația sa familială și de sănătate, arătând că este mama a doi copii

mici iar în cursul perioadei de detenție starea de sănătate i s-a înrăutățit,

suportând și o intervenție chirurgicală.

Apărătorul ales la

condamnatei, în concluziile formulate oral, a susținut că două sunt motivele

pentru care s-a formulat contestația, respectiv: aplicarea legii penale mai

favorabile, având în vedere dispozițiile art. 308 C. pen., care face deosebire

între fapta săvârșită de condamnată cu privire la calitatea subiectului activ,

acela de funcționar public sau nu și în funcție de aceasta sunt alte limite ale

pedepsei, dispoziție legală care nu exista în vechea reglementare.

Al doilea motiv ar fi

că nu s-au reținut dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. (1968),

recunoașterea faptei, care s-a realizat în fața Înaltei Curți de Casație și

Justiție, solicitare respinsă, fapt pentru care apreciază că a fost

prejudiciată de o diminuare care i-ar fi adus-o la acel moment recunoașterea

faptei.

Referitor la primul

motiv, cel privind art. 308 C. pen., calitatea subiectului activ, aceea de

funcționar public în săvârșirea faptei sau nu, solicită admiterea contestației

având în vedere că la momentul la care instanța s-a pronunțat nu exista o

reglementare juridică în acest sens și aplicându-i legea mai favorabilă, să se

constate că pentru fapta pentru care a fost condamnată și judecată, existau

alte limite ale pedepsei. Dacă pe reglementarea veche era o maximă de 12 ani,

pe reglementarea nouă pedeapsa maximă este de 6 ani și 8 luni. Aplicându-i

dispoziția legală mai favorabilă, chiar și în situația contopirii pe legea

nouă, ca și aplicare a legii unitare, în raport de circumstanțele condamnatei

(la un maxim de pedeapsă pe legea veche de 12 ani, instanța a aplicat o treime

- 4 ani). Pe un maxim de 2 ani și 8 luni, având în vedere aceleași circumstanțe

personale și reale ale acesteia dacă s-ar îndrepta spre același procent din

noua limită de pedeapsă, chiar și pentru acest concurs de infracțiuni, dacă

s-ar contopi, pedeapsa rezultantă ar fi mai mică decât pedeapsa pe care aceasta

o are de executat la acest moment, chiar și în situația în care nu s-ar ține

cont de acest art. 320

1

C. proc. pen. (1968) și nu i s-ar reduce din

nou cu o treime limitele de pedeapsă.

În vederea

soluționării cauzei a fost atașată Sentința penală nr. 81 din 23 februarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, împotriva căreia s-a formulat prezenta

contestație la executare.

Curtea, analizând actele

dosarului, în raport de susținerile contestatoarei și de dispozițiile art. 6 C.

pen., a apreciat contestația la executare formulată, ca fiind neîntemeiată,

pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a

reținut că, prin Sentința penală nr. 81 din 23 februarie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 11294/2/2009

(2766/2009), în ceea ce o privește pe inculpata P.V.I. s-a dispus, în baza art.

26 C. pen. (1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 condamnarea acesteia la pedeapsa principală de

5 ani închisoare și în baza art. 65 C. pen. (1969) la pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c)

(interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o

perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 26 C.

pen. (1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 aceeași inculpată a fost condamnată la pedeapsa

de 5 ani închisoare și în baza art. 65 C. pen. (1969) la pedeapsa complementară

a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c)

(interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o

perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit.

a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (2) C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele

principale și complementare aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa

principală cea mai grea de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c)

(interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o

perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea

art. 71 C. pen. (1969) și art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. (1969) ca

pedeapsă accesorie pe perioada executării pedepsei principale.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) s-a dispus achitarea

inculpatei P.V.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 raportat

la art. 264 C. pen. (1969), iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. d) C. proc. pen. (1968) aceasta a fost achitată pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969).

Prin Decizia penală

nr. 1.797 din 27 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - D.N.A și de inculpații R.D., P.V.I., M.E., S.I. și S.Z.

împotriva Sentinței penale nr. 81 din 23 februarie 2012 a Curții de Apel

București, secția I penală, s-a casat, în parte, sentința atacată și, în ceea

ce o privește pe inculpata P.V.I., s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani

închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. (1969), s-au redus cele două pedepse

aplicate inculpatei pentru infracțiunile prevăzute de art. 26 raportat la art.

254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr.

78/2000, de la câte 5 ani închisoare la câte 4 ani închisoare, s-a dispus

condamnarea la două pedepse de câte 1 an închisoare, pentru săvârșirea a două

infracțiuni de complicitate la infracțiunea de favorizarea infractorului,

prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969), iar, în temeiul art.

33, art. 34 și art. 35 C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale

aplicate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani

închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (1969) și s-a făcut

aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (1969)

și, totodată, s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii luată prin Ordonanța

procurorului din 12 noiembrie 2009 asupra imobilului deținut de inculpată până

la concurența sumei de 18.000 euro sau echivalentul în lei, constatându-se că

aceasta a consemnat la C. suma de 18.000 euro, conform Recipisei din 24 iunie

2010 și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

S-a reținut că

executarea pedepsei a început la data de 28 mai 2013 (Mandat de executare a

pedepsei închisorii nr. 89 din 28 mai 2013) urmând să expire la 27 mai 2017.

Având în vedere

iminența intrării în vigoare a noului C. pen., contestatoarea a solicitat

aplicarea legii penale mai favorabile, încă din data de 28 ianuarie 2014. Chiar

dacă această contestație la executare a fost introdusă sub imperiul vechii

legislații penale, Curtea a apreciat că dispozițiile legale la care instanța

trebuie să se raporteze ale art. 14 și 15 C. pen. (1969), așa cum ar dori

contestatoarea.

Analizând comparativ

infracțiunile reținute în sarcina condamnatei și pedepsele aplicate în concret

acesteia, cu cele prevăzute de noul C. pen., s-a constatat că niciuna dintre

pedepsele principale, cu închisoarea, stabilite acesteia nu depășesc limita

maximă prevăzută de infracțiunile din noul C. pen.

Astfel,

contestatoarea a fost condamnată la două pedepse de câte 4 ani închisoare

pentru două infracțiuni de complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 26

raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, iar noul C. pen. prevede pentru infracțiunea de luare de

mită la art. 289 C. pen., pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.

Pentru cele două

infracțiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prevăzute de art. 26

raportat la art. 264 C. pen. (1969) contestatoarei i s-au aplicat pedepse de

câte 1 an închisoare, iar noul C. pen. sancționează această infracțiune la art.

269 cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau cu amendă.

Prima instanță a

observat că niciuna dintre pedepsele aplicate condamnatei contestatoare nu

depășește limita maximă prevăzută de textele incriminatoare din noul C. pen.

În ceea ce privește

solicitarea de aplicare a dispozițiilor art. 308 din noul C. pen., Curtea a

constatat însă că, și în ipoteza că s-ar reduce cu o treime limitele de

pedeapsă pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 C. pen.,

pedepsele de 4 ani închisoare stabilite în sarcina sa pentru această

infracțiune, nu depășesc nici chiar limita maximă redusă.

S-a apreciat că

solicitarea contestatoarei de aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 308

din noul C. pen. sau a dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc.

pen. (1968), nu poate fi luată în considerare, în condițiile în care aceste

prevederi, fie, nu erau incidente pentru infracțiunea de luare de mită (art.

258 C. pen. (1969) cu conținut asemănător art. 308 nefiind aplicabil pentru

această infracțiune) fie, nu au fost aplicate în concret contestatoarei prin

hotărârile penale definitive, nici la fond și nici în recurs, cum este cazul

art. 320

1

C. proc. pen. (1968).

Curtea a arătat că,

în aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în cazul persoanelor

condamnate definitiv, legiuitorul a adoptat în noul C. pen., o viziune mult mai

restrictivă decât cea a vechiului cod, având la bază un alt principiu, respectiv

acela al legalității, scopul final fiind de a se aduce o atingere cât mai mică

autorității de lucru judecat.

Prin urmare, s-a

apreciat că este exclusă posibilitatea rejudecării cauzei și a

reindividualizării pedepselor, astfel încât nu s-au putut lua în considerare

celelalte argumente invocate de contestatoare, privitoare la faptul că ar

trebui să i se aplice alte pedepse apropiate de noile limite minime legale, sau

cele referitoare la situația sa de sănătate sau familială.

Analizând hotărârile

penale de condamnare, vizând-o pe contestatoarea P.V.I., s-a observat că nici

pedepsele complementare aplicate acesteia nu depășesc ca durată limita maximă

de 5 ani prevăzută de legea penală nouă, astfel încât s-a constatat că nu este

cazul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. pen.

Împotriva acestei

sentințe, condamnata P.V.I. a formulat contestație, cu ocazia dezbaterilor,

fiind reiterate solicitările din fața instanței de fond, arătându-se că, în mod

nelegal, prima instanță nu a reținut incidența art. 6 C. pen. și solicitându-se

admiterea acesteia, aplicarea legii penale mai favorabile și reducerea pedepsei

aplicate cu 1/3.

Examinând contestația

formulată, prin raportare la criticile condamnatei și dispozițiile legale

aplicabile, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

Procedura instituită

de art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., impune

modificarea pedepselor definitive, aflate în curs de executare sau deja

executate, dacă legea a intervenit o lege mai favorabilă fie sub aspectul

dezincriminării faptelor, fie sub aspectul reducerii maximului special al

pedepselor principale ori complementare, fie sub aspectul modificării

conținutului pedepselor complementare.

Analizând prevederile

art. 6 C. pen., se observă că aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după

judecarea definitivă a cauzei operează atunci când sunt îndeplinite mai multe

condiții, respectiv: există o hotărâre de condamnare la pedeapsa detențiunii pe

viață, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri

educative; înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul

executării acestora, dar înainte de executarea lor integrală intervine o lege

penală nouă care prevede o pedeapsă sau măsură educativă mai ușoară decât cea

prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă;

pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă

depășește maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau este mai grea.

Se observă, așadar,

că, în ceea ce privește pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai

favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de

stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare

acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă,

respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul

pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate

prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în

raport cu legea penală nouă. Această soluție a fost adoptată de legiuitor

pentru a se limita atingerile aduse principiului autorității de lucru judecat

prin aplicarea legii penale mai favorabile.

În aceste condiții,

în concordanță cu dispozițiile Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni

de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014, în

aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., în ipoteza unui concurs de infracțiuni,

instanța trebuie să parcurgă două etape. Într-o primă etapă se verifică

incidența dispozițiilor art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele individuale,

prin compararea pedepsei aplicate pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite

care compun pluralitatea de infracțiuni, cu maximul special prevăzut de legea

penală nouă, iar, în cazul în care se constată că acest maxim special este

depășit, fiecare pedeapsă trebuie redusă până la maxim. În cea de a doua etapă,

separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracțiunile concurente, se

procedează la analizarea pedepsei rezultante aplicată prin hotărârea de

condamnare, iar în situația în care are un cuantum ce depășește maximul la care

se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., ea se va reduce la acest maxim. În

această etapă se pornește de la premisa că pedeapsa rezultantă aplicată prin

hotărârea de condamnare, intrată în autoritate de lucru judecat și care

reprezintă sancțiunea efectivă pusă în executare, urmează a fi modificată doar

prin raportare la tratamentul sancționator cel mai greu pe care legea nouă îl

prevede pentru pluralitatea de infracțiuni sub forma concursului.

În acest context,

Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 81 din 23 februarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, contestatoarea P.V.I.

a fost condamnată la două pedepse de câte 5 ani închisoare pentru săvârșirea a

două infracțiuni de complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 26 C. pen.

(1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 78/000 și în baza art. 65 C. pen. (1969) la pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a),

b) și c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen.

(1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, iar, în

temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (2) C. pen. (1969)

s-au contopit pedepsele principale și complementare aplicate, inculpata urmând

să execute pedeapsa principală cea mai grea de 5 ani închisoare și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit.

a), b) și c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen.

(1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, făcându-se

totodată aplicarea art. 71 C. pen. (1969) și art. 64 alin. (1) lit. a), b) și

c) C. pen. (1969) ca pedeapsă accesorie pe perioada executării pedepsei principale.

Prin aceeași

hotărâre, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. (1968) s-a dispus achitarea contestatoarei pentru săvârșirea a două

infracțiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prevăzute de art. 26

raportat la art. 264 C. pen. (1969).

Prin Decizia penală

nr. 1.797 din 27 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

s-au admis, între altele, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - D.N.A și de contestatoarea P.V.I., s-a casat, în

parte, sentința atacată, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani

închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a drepturilor prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. (1969), s-au redus cele două pedepse aplicate

inculpatei pentru infracțiunile prevăzute de art. 26 Cod raportat la art. 254

alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de

la câte 5 ani închisoare la câte 4 ani închisoare.

Totodată, inculpata a

fost condamnată la două pedepse de câte 1 an închisoare, pentru săvârșirea a

două infracțiuni de complicitate la infracțiunea de favorizarea infractorului,

prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969), iar, în temeiul art.

33, art. 34 și art. 35 C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale

aplicate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani

închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (1969), făcându-se

aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

(1969).

Totodată, se constată

că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind

C. pen., lege care, în opinia apărării, cuprinde dispoziții mai favorabile

raportat la pedeapsa aplicată contestatoarei prin hotărârea de condamnare.

Verificând

susținerile apărării și procedând conform dispozițiilor Deciziei nr. 1 din 14

aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M.

Of. nr. 349 din 13 mai 2014, Înalta Curte constată că, în noua reglementare,

sancțiunea aplicabilă pentru infracțiunea de luare de mită, săvârșită sub forma

complicității (art. 48 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art.

7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000) este cuprinsă între 3 și 10 ani închisoare,

deci cu limită maximă mai mică decât în vechea reglementare (art. 26 raportat

la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr.

78/2000).

Cu privire la

infracțiunea de complicitate la favorizarea infractorului, se constată că, în

noua reglementare, aceasta a fost modificată în sensul că sancțiunea potrivit

reglementării anterioare (art. 26 raportat 264 C. pen. (1969)), era închisoarea

de la 3 luni la 7 ani, în timp ce în legea penală în vigoare (art. 48 raportat

la art. 269 C. pen.) este închisoarea de la 1 la 5 ani închisoare sau amendă.

Ca atare, se constată

că dispozițiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, întrucât, analizând

individual cele patru pedepse aplicate condamnatei, se observă că niciuna

dintre ele nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, ba mai mult,

pedepsele cu care a fost sancționată sunt mai mici decât fiecare aceste limite

maxime.

În ce privește cea de

a doua etapă, de analizare a pedepsei rezultante prin prisma dispozițiilor art.

6 C. pen., instanța arată că spre deosebire de vechea reglementare care, în

materia sancționării concursului de infracțiuni, prevedea sistemul cumulului

juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. (1969)), codificarea actuală

instituie cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 alin. (1) lit. b)

C. pen.), astfel încât, în situația în care, în cauză, s-ar aplica dispozițiile

legii penale noi, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al

pluralității de infracțiuni sub forma concursului, la o pedeapsă rezultantă ce

ar depăși cuantumul sancțiunii penale stabilite prin hotărârea de condamnare în

temeiul legii penale anterioare.

Astfel, analizând

ipotetic incidența art. 6 C. pen. cu privire la pedeapsa rezultantă, rezultă că

dacă s-ar aplica dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., având în

vedere că în speță ar fi vorba de două infracțiuni complicitate la luare de

mită (două pedepse de câte 4 ani închisoare) și două infracțiuni complicitate

la favorizarea infractorului (două pedepse de câte 1 an închisoare), ar

corespunde un spor de o treime (ce ar trebui obligatoriu aplicat) în cuantum de

2 ani închisoare, adică o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare, deci mai

mare decât cea aplicată prin hotărârea de condamnare (4 ani închisoare).

În ceea ce privește

solicitarea condamnatei de aplicare a dispozițiilor art. 308 din noul C. pen.,

Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, având în vedere că prevederile art.

308 C. pen. nu erau incidente pentru infracțiunea de luare de mită, întrucât

art. 258 C. pen. din 1969 cu conținut asemănător celui 308 nu era aplicabil

pentru această infracțiune.

Mai mult decât atât,

chiar și în ipoteza în care s-ar reduce cu o treime limitele de pedeapsă pentru

infracțiunea de luare de mită, pedepsele de câte 4 ani închisoare stabilite în

sarcina sa nu depășesc nici chiar limita maximă redusă (6 ani și 8 luni

închisoare).

În același sens,

Înalta Curte apreciază ca solicitarea de aplicare a dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. (1968) nu poate fi luată în considerare, întrucât nu au

fost aplicate în concret contestatoarei prin hotărârile penale definitive, nici

la fond și nici în recurs, având în vedere că în aplicarea principiului legii

penale mai favorabile, în cazul persoanelor condamnate definitiv, legiuitorul a

adoptat în noul C. pen., o viziune mult mai restrictivă decât cea a vechiului

cod, având la bază un alt principiu, respectiv acela al legalității pedepsei,

fiind exclusă posibilitatea rejudecării cauzei și a reindividualizării

pedepselor.

Rezultă, așadar, că,

și în ceea ce privește pedeapsa rezultantă în cazul concursului de infracțiuni,

dispozițiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, cuantumul pedepsei rezultante

aplicabile potrivit noii reglementări fiind, așa cum am arătat, mai mare decât

cel al sancțiunii stabilite prin hotărârea de condamnare.

Totodată, Înalta

Curte constată că în cauză nu se poate face aplicarea nici a dispozițiilor art.

6 alin. (6) C. pen. întrucât nici pedepsele complementare aplicate

contestatoarei prin hotărârea de condamnare (4 ani) nu depășesc ca durată

limita maximă de 5 ani prevăzută de legea penală nouă (art. 66 C. pen.).

În aceste condiții,

Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că, în

speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele

aplicate condamnatei P.V.I., respingând contestația la executare formulată de

aceasta. Mai mult, aceste dispoziții nu sunt incidente nici în ceea ce privește

pedeapsa rezultantă.

Față de cele de mai

sus, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de

condamnata P.V.I. împotriva Sentinței penale nr. 113 din 2 iunie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. o va obliga la

plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația formulată de condamnata P.V.I. împotriva Sentinței

penale nr. 113 din 2 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatoarea

condamnată la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Procesat de GGC - N