ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2615/2014

Asupra contestație de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 113 din 2 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca nefondată, formulată de contestatoarea-condamnată P.V.I., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 28 ianuarie 2014, a fost înregistrată contestația la executare formulată de condamnata P.V.I., cu privire la Mandatul de executare a pedepsei nr. 89 din 28 mai 2013 emis de către Curtea de Apel București în baza Sentinței penale nr. 81 din 23 februarie 2012 definitivă prin Decizia penală nr. 1.797 din 27 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 595 C. proc.

pen. și art. 23 din Legea nr. 255/2013, aplicarea legii mai favorabile și susținând că a fost condamnată la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de luare de mită (2 fapte) și de complicitate la infracțiunea de favorizare a infractorului (2 fapte a câte 1 an închisoare), în prezent aflându-se în executarea mandatului sus menționat. S-a arătat că, în raport de dispozițiile noului C. pen., faptele pentru care a fost condamnată sunt incriminate de art. 48 raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 308 C. pen. și pedepsite cu închisoarea de la 2 la 6,8 ani (complicitate la infracțiunea de luare de mită săvârșite de o persoană care nu este funcționar public), iar aceea de complicitate la favorizarea infractorului prevăzută de art. 48 raportat la art. 269 C. pen.

se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau cu amendă, motiv pentru care pedeapsa de 4 ani închisoare este mult prea mare în contextul noilor încadrări, orientată către maxim. Totodată, s-a mai arătat că este evident că trebuie să i se aplice legea penală mai favorabilă și față de situația sa familială și de sănătate, arătând că este mama a doi copii mici iar în cursul perioadei de detenție starea de sănătate i s-a înrăutățit, suportând și o intervenție chirurgicală. Apărătorul ales la condamnatei, în concluziile formulate oral, a susținut că două sunt motivele pentru care s-a formulat contestația, respectiv: aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere dispozițiile art. 308 C. pen., care face deosebire între fapta săvârșită de condamnată cu privire la calitatea subiectului activ, acela de funcționar public sau nu și în funcție de aceasta sunt alte limite ale pedepsei, dispoziție legală care nu exista în vechea reglementare.

Al doilea motiv ar fi că nu s-au reținut dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. (1968), recunoașterea faptei, care s-a realizat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitare respinsă, fapt pentru care apreciază că a fost prejudiciată de o diminuare care i-ar fi adus-o la acel moment recunoașterea faptei. Referitor la primul motiv, cel privind art. 308 C. pen., calitatea subiectului activ, aceea de funcționar public în săvârșirea faptei sau nu, solicită admiterea contestației având în vedere că la momentul la care instanța s-a pronunțat nu exista o reglementare juridică în acest sens și aplicându-i legea mai favorabilă, să se constate că pentru fapta pentru care a fost condamnată și judecată, existau alte limite ale pedepsei.

Dacă pe reglementarea veche era o maximă de 12 ani, pe reglementarea nouă pedeapsa maximă este de 6 ani și 8 luni. Aplicându-i dispoziția legală mai favorabilă, chiar și în situația contopirii pe legea nouă, ca și aplicare a legii unitare, în raport de circumstanțele condamnatei (la un maxim de pedeapsă pe legea veche de 12 ani, instanța a aplicat o treime - 4 ani). Pe un maxim de 2 ani și 8 luni, având în vedere aceleași circumstanțe personale și reale ale acesteia dacă s-ar îndrepta spre același procent din noua limită de pedeapsă, chiar și pentru acest concurs de infracțiuni, dacă s-ar contopi, pedeapsa rezultantă ar fi mai mică decât pedeapsa pe care aceasta o are de executat la acest moment, chiar și în situația în care nu s-ar ține cont de acest art. 320 1 C. proc.

pen. (1968) și nu i s-ar reduce din nou cu o treime limitele de pedeapsă. În vederea soluționării cauzei a fost atașată Sentința penală nr. 81 din 23 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, împotriva căreia s-a formulat prezenta contestație la executare. Curtea, analizând actele dosarului, în raport de susținerile contestatoarei și de dispozițiile art. 6 C. pen., a apreciat contestația la executare formulată, ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Astfel, Curtea a reținut că, prin Sentința penală nr. 81 din 23 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 11294/2/2009 (2766/2009), în ceea ce o privește pe inculpata P.V.I.

s-a dispus, în baza art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 condamnarea acesteia la pedeapsa principală de 5 ani închisoare și în baza art. 65 C. pen. (1969) la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 aceeași inculpată a fost condamnată la pedeapsa de 5 ani închisoare și în baza art. 65 C. pen. (1969) la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen.

(1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (2) C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale și complementare aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa principală cea mai grea de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale. S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. (1969) și art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. (1969) ca pedeapsă accesorie pe perioada executării pedepsei principale. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. (1968) s-a dispus achitarea inculpatei P.V.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969), iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) aceasta a fost achitată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969). Prin Decizia penală nr. 1.797 din 27 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A și de inculpații R.D., P.V.I., M.E., S.I. și S.Z. împotriva Sentinței penale nr. 81 din 23 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a casat, în parte, sentința atacată și, în ceea ce o privește pe inculpata P.V.I., s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.

(1969), s-au redus cele două pedepse aplicate inculpatei pentru infracțiunile prevăzute de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de la câte 5 ani închisoare la câte 4 ani închisoare, s-a dispus condamnarea la două pedepse de câte 1 an închisoare, pentru săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la infracțiunea de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969), iar, în temeiul art. 33, art. 34 și art. 35 C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale aplicate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

(1969) și s-a făcut aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (1969) și, totodată, s-a dispus ridicarea măsurii asigurătorii luată prin Ordonanța procurorului din 12 noiembrie 2009 asupra imobilului deținut de inculpată până la concurența sumei de 18.000 euro sau echivalentul în lei, constatându-se că aceasta a consemnat la C. suma de 18.000 euro, conform Recipisei din 24 iunie 2010 și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

S-a reținut că executarea pedepsei a început la data de 28 mai 2013 (Mandat de executare a pedepsei închisorii nr. 89 din 28 mai 2013) urmând să expire la 27 mai 2017. Având în vedere iminența intrării în vigoare a noului C. pen., contestatoarea a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, încă din data de 28 ianuarie 2014. Chiar dacă această contestație la executare a fost introdusă sub imperiul vechii legislații penale, Curtea a apreciat că dispozițiile legale la care instanța trebuie să se raporteze ale art. 14 și 15 C. pen. (1969), așa cum ar dori contestatoarea. Analizând comparativ infracțiunile reținute în sarcina condamnatei și pedepsele aplicate în concret acesteia, cu cele prevăzute de noul C. pen., s-a constatat că niciuna dintre pedepsele principale, cu închisoarea, stabilite acesteia nu depășesc limita maximă prevăzută de infracțiunile din noul C. pen.

Astfel, contestatoarea a fost condamnată la două pedepse de câte 4 ani închisoare pentru două infracțiuni de complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar noul C. pen. prevede pentru infracțiunea de luare de mită la art. 289 C. pen., pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani. Pentru cele două infracțiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prevăzute de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969) contestatoarei i s-au aplicat pedepse de câte 1 an închisoare, iar noul C. pen. sancționează această infracțiune la art. 269 cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau cu amendă. Prima instanță a observat că niciuna dintre pedepsele aplicate condamnatei contestatoare nu depășește limita maximă prevăzută de textele incriminatoare din noul C. pen.

În ceea ce privește solicitarea de aplicare a dispozițiilor art. 308 din noul C. pen., Curtea a constatat însă că, și în ipoteza că s-ar reduce cu o treime limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 C. pen., pedepsele de 4 ani închisoare stabilite în sarcina sa pentru această infracțiune, nu depășesc nici chiar limita maximă redusă. S-a apreciat că solicitarea contestatoarei de aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 308 din noul C. pen. sau a dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. (1968), nu poate fi luată în considerare, în condițiile în care aceste prevederi, fie, nu erau incidente pentru infracțiunea de luare de mită (art. 258 C. pen. (1969) cu conținut asemănător art. 308 nefiind aplicabil pentru această infracțiune) fie, nu au fost aplicate în concret contestatoarei prin hotărârile penale definitive, nici la fond și nici în recurs, cum este cazul art. 320 1 C. proc.

pen. (1968). Curtea a arătat că, în aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în cazul persoanelor condamnate definitiv, legiuitorul a adoptat în noul C. pen., o viziune mult mai restrictivă decât cea a vechiului cod, având la bază un alt principiu, respectiv acela al legalității, scopul final fiind de a se aduce o atingere cât mai mică autorității de lucru judecat. Prin urmare, s-a apreciat că este exclusă posibilitatea rejudecării cauzei și a reindividualizării pedepselor, astfel încât nu s-au putut lua în considerare celelalte argumente invocate de contestatoare, privitoare la faptul că ar trebui să i se aplice alte pedepse apropiate de noile limite minime legale, sau cele referitoare la situația sa de sănătate sau familială.

Analizând hotărârile penale de condamnare, vizând-o pe contestatoarea P.V.I., s-a observat că nici pedepsele complementare aplicate acesteia nu depășesc ca durată limita maximă de 5 ani prevăzută de legea penală nouă, astfel încât s-a constatat că nu este cazul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. pen. Împotriva acestei sentințe, condamnata P.V.I. a formulat contestație, cu ocazia dezbaterilor, fiind reiterate solicitările din fața instanței de fond, arătându-se că, în mod nelegal, prima instanță nu a reținut incidența art. 6 C. pen. și solicitându-se admiterea acesteia, aplicarea legii penale mai favorabile și reducerea pedepsei aplicate cu 1/3. Examinând contestația formulată, prin raportare la criticile condamnatei și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

Procedura instituită de art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., impune modificarea pedepselor definitive, aflate în curs de executare sau deja executate, dacă legea a intervenit o lege mai favorabilă fie sub aspectul dezincriminării faptelor, fie sub aspectul reducerii maximului special al pedepselor principale ori complementare, fie sub aspectul modificării conținutului pedepselor complementare.

Analizând prevederile art. 6 C. pen., se observă că aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei operează atunci când sunt îndeplinite mai multe condiții, respectiv: există o hotărâre de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative; înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea lor integrală intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă sau măsură educativă mai ușoară decât cea prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă; pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă depășește maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau este mai grea.

Se observă, așadar, că, în ceea ce privește pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. Această soluție a fost adoptată de legiuitor pentru a se limita atingerile aduse principiului autorității de lucru judecat prin aplicarea legii penale mai favorabile.

În aceste condiții, în concordanță cu dispozițiile Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., în ipoteza unui concurs de infracțiuni, instanța trebuie să parcurgă două etape. Într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele individuale, prin compararea pedepsei aplicate pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite care compun pluralitatea de infracțiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar, în cazul în care se constată că acest maxim special este depășit, fiecare pedeapsă trebuie redusă până la maxim.

În cea de a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracțiunile concurente, se procedează la analizarea pedepsei rezultante aplicată prin hotărârea de condamnare, iar în situația în care are un cuantum ce depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., ea se va reduce la acest maxim. În această etapă se pornește de la premisa că pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare, intrată în autoritate de lucru judecat și care reprezintă sancțiunea efectivă pusă în executare, urmează a fi modificată doar prin raportare la tratamentul sancționator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea de infracțiuni sub forma concursului. În acest context, Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 81 din 23 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, contestatoarea P.V.I.

a fost condamnată la două pedepse de câte 5 ani închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/000 și în baza art. 65 C. pen. (1969) la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen. (1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, iar, în temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (2) C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale și complementare aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa principală cea mai grea de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) C. pen.

(1969) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, făcându-se totodată aplicarea art. 71 C. pen. (1969) și art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. (1969) ca pedeapsă accesorie pe perioada executării pedepsei principale. Prin aceeași hotărâre, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) s-a dispus achitarea contestatoarei pentru săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la favorizarea infractorului, prevăzute de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969). Prin Decizia penală nr. 1.797 din 27 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au admis, între altele, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A și de contestatoarea P.V.I., s-a casat, în parte, sentința atacată, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.

(1969), s-au redus cele două pedepse aplicate inculpatei pentru infracțiunile prevăzute de art. 26 Cod raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, de la câte 5 ani închisoare la câte 4 ani închisoare. Totodată, inculpata a fost condamnată la două pedepse de câte 1 an închisoare, pentru săvârșirea a două infracțiuni de complicitate la infracțiunea de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 26 raportat la art. 264 C. pen. (1969), iar, în temeiul art. 33, art. 34 și art. 35 C. pen. (1969) s-au contopit pedepsele principale aplicate, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

(1969), făcându-se aplicarea art. 71 - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (1969). Totodată, se constată că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind C. pen., lege care, în opinia apărării, cuprinde dispoziții mai favorabile raportat la pedeapsa aplicată contestatoarei prin hotărârea de condamnare. Verificând susținerile apărării și procedând conform dispozițiilor Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014, Înalta Curte constată că, în noua reglementare, sancțiunea aplicabilă pentru infracțiunea de luare de mită, săvârșită sub forma complicității (art. 48 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000) este cuprinsă între 3 și 10 ani închisoare, deci cu limită maximă mai mică decât în vechea reglementare (art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000). Cu privire la infracțiunea de complicitate la favorizarea infractorului, se constată că, în noua reglementare, aceasta a fost modificată în sensul că sancțiunea potrivit reglementării anterioare (art. 26 raportat 264 C. pen. (1969)), era închisoarea de la 3 luni la 7 ani, în timp ce în legea penală în vigoare (art. 48 raportat la art. 269 C. pen.) este închisoarea de la 1 la 5 ani închisoare sau amendă. Ca atare, se constată că dispozițiile art. 6 C. pen.

nu sunt incidente, întrucât, analizând individual cele patru pedepse aplicate condamnatei, se observă că niciuna dintre ele nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, ba mai mult, pedepsele cu care a fost sancționată sunt mai mici decât fiecare aceste limite maxime. În ce privește cea de a doua etapă, de analizare a pedepsei rezultante prin prisma dispozițiilor art. 6 C. pen., instanța arată că spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancționării concursului de infracțiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen.

(1969)), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.), astfel încât, în situația în care, în cauză, s-ar aplica dispozițiile legii penale noi, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralității de infracțiuni sub forma concursului, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăși cuantumul sancțiunii penale stabilite prin hotărârea de condamnare în temeiul legii penale anterioare. Astfel, analizând ipotetic incidența art. 6 C. pen.

cu privire la pedeapsa rezultantă, rezultă că dacă s-ar aplica dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., având în vedere că în speță ar fi vorba de două infracțiuni complicitate la luare de mită (două pedepse de câte 4 ani închisoare) și două infracțiuni complicitate la favorizarea infractorului (două pedepse de câte 1 an închisoare), ar corespunde un spor de o treime (ce ar trebui obligatoriu aplicat) în cuantum de 2 ani închisoare, adică o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare, deci mai mare decât cea aplicată prin hotărârea de condamnare (4 ani închisoare). În ceea ce privește solicitarea condamnatei de aplicare a dispozițiilor art. 308 din noul C. pen., Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, având în vedere că prevederile art. 308 C. pen.

nu erau incidente pentru infracțiunea de luare de mită, întrucât art. 258 C. pen. din 1969 cu conținut asemănător celui 308 nu era aplicabil pentru această infracțiune. Mai mult decât atât, chiar și în ipoteza în care s-ar reduce cu o treime limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de luare de mită, pedepsele de câte 4 ani închisoare stabilite în sarcina sa nu depășesc nici chiar limita maximă redusă (6 ani și 8 luni închisoare). În același sens, Înalta Curte apreciază ca solicitarea de aplicare a dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen.

(1968) nu poate fi luată în considerare, întrucât nu au fost aplicate în concret contestatoarei prin hotărârile penale definitive, nici la fond și nici în recurs, având în vedere că în aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în cazul persoanelor condamnate definitiv, legiuitorul a adoptat în noul C. pen., o viziune mult mai restrictivă decât cea a vechiului cod, având la bază un alt principiu, respectiv acela al legalității pedepsei, fiind exclusă posibilitatea rejudecării cauzei și a reindividualizării pedepselor. Rezultă, așadar, că, și în ceea ce privește pedeapsa rezultantă în cazul concursului de infracțiuni, dispozițiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, cuantumul pedepsei rezultante aplicabile potrivit noii reglementări fiind, așa cum am arătat, mai mare decât cel al sancțiunii stabilite prin hotărârea de condamnare.

Totodată, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate face aplicarea nici a dispozițiilor art. 6 alin. (6) C. pen. întrucât nici pedepsele complementare aplicate contestatoarei prin hotărârea de condamnare (4 ani) nu depășesc ca durată limita maximă de 5 ani prevăzută de legea penală nouă (art. 66 C. pen.). În aceste condiții, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele aplicate condamnatei P.V.I., respingând contestația la executare formulată de aceasta. Mai mult, aceste dispoziții nu sunt incidente nici în ceea ce privește pedeapsa rezultantă. Față de cele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnata P.V.I. împotriva Sentinței penale nr. 113 din 2 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. o va obliga la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnata P.V.I. împotriva Sentinței penale nr. 113 din 2 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Procesat de GGC - N