ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 641/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/1998, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta Exploatarea Minieră Vulcan, solicitând obligarea acesteia la încheierea unui contract de licență prin care să se stabilească drepturile bănești ce se cuvin reclamanților în calitate de titulari ai brevetului de invenție și la plata unui procent de 1% din valoarea eficienței economice obținute de la data la care unitatea a fost înștiințată că folosește fără drept obiectul invenției, până la data încheierii contractului de licență.

Cererea a fost ulterior precizată, în sensul ca procentul solicitat de 1% din valoarea eficienței economice să fie achitat de la data obținerii brevetului de invenție (30.11.1994) până la data încheierii contractului de licență, cu titlu de despăgubiri.

Reclamanții au solicitat chemarea în judecată a subunităților CNH S.A., respectiv Exploatarea Minieră Vulcan, EM Aninoasa, EM Dâlja, EM Petrila și EM Lonea și obligarea acestora să încheie contractul de licență pentru folosirea brevetului de invenție, să achite reclamanților drepturi bănești de 10% din eficiența economică de la 30.11.1994 și până la data încheierii contractului de licență, să nu mai folosească procedeul de exploatare fără acordul prealabil al reclamanților și să le achite acestora drepturi bănești în procent de 25% din profitul obținut datorită reducerii costurilor de producție prin aplicarea procedeului brevetat.

Prin sentința civilă nr. 1137/2002, Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea reclamanților, reținând în esență că din raportul de contraexpertiză întocmit în cauză rezultă că procedeul brevetat de reclamanți prezintă avantaje, însă acestea sunt anihilate de dezavantaje care în final conduc la costuri unitare mai mari comparativ cu alte metode precum și la pierderea unor importante rezerve de cărbune. S-a concluzionat că, urmare a aplicării procedeului de exploatare brevetat, nu se obțin beneficii sau reduceri de costuri, astfel că metoda aduce pierderi și nu beneficii, neputându-se determina drepturile bănești în procent de 25% din eficiența economică.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/2002 (nr. Dosar unic x/57/2002).

La data de 4.12.2002, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus suspendarea judecății apelului, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2002, având ca obiect anularea brevetului nr. x.

Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantului B., formulată la data de 16.09.2009, ca urmare a Deciziei nr. 6269/2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2002.

Pe parcursul judecării apelului reclamantul C. a decedat, fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, E. și F., în calitate de descendenți. De asemenea, au fost introduse în cauză, în calitate de pârâți, E.M. Paroșeni și E.M. Livezeni, întrucât prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor a CNH S.A. s-a aprobat desființarea E. M. Aninoasa și a E.M. Dâlja.

Prin Decizia civilă nr. 188/A/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința nr. 1137/2002 pronunțată de Tribunalul Hunedoara și trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând, în esență, că nu s-au avut în vedere toate precizările reclamanților.

Prin Decizia civilă nr. 5389/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate împotriva deciziei menționate de pârâtele CNH S.A. Petroșani, Exploatarea Minieră Lonea, Exploatarea Minieră Livezeni, Exploatarea Minieră Paroșeni, Exploatarea Minieră Vulcan și Exploatarea Minieră Petrila, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat, în esență, că, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., nu are suport concluzia instanței de apel în sensul că tribunalul nu a analizat unele capete de cerere și că prin aceasta nu a lămurit pe deplin obiectul acțiunii, respectiv pretențiile concrete ale reclamanților. Prima instanță a respins acțiunea motivat de faptul că, în funcție de ansamblul probator administrat, a constatat că procedeul de exploatare a cărbunelui brevetat de reclamanți nu conduce la eficiență economică și, prin urmare, nu se poate determina cuantumul despăgubirilor, dar și de faptul că invenția a fost realizată de reclamanți în timpul serviciului, folosindu-se mijloacele tehnice și financiare ale întreprinderii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/57/2002.

Prin Decizia civilă nr. 90/2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte și, în consecință, a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanți, a dispus obligarea pârâtelor la plata a câte 100.000 RON fiecăruia din reclamanții A., D. și B. și a sumei de 100.000 RON reclamanților E. și F., cu titlu de drepturi bănești decurgând din folosirea obiectului brevetului de invenție; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 4217/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de toate pârâtele împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În considerentele acestei decizii, instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a lămurit dacă, în raport de procedeul folosit anterior celui brevetat de către reclamanți, se poate discuta de o reducere a costurilor și că trebuie de asemenea lămurit dacă procedeul considerat prin contraexpertiză ca angrenând cheltuieli mai mici este cel care a fost anterior folosit. S-a apreciat că trebuie verificat și dacă o eventuală eficiență economică este afectată de posibile deficiențe ale invenției, în calculul final al beneficiului realizat, în raport de fiecare exploatare minieră.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/1/2011*.

În rejudecarea apelului, pârâta intimată CNH S.A. Petroșani a solicitat scoaterea din cauză a celor cinci exploatări miniere, care au fost desființate din structura CNH S.A., împrejurare față de care, în cauză, mai are calitate procesuală pasivă doar CNH S.A.

Apelanții reclamanți și-au exprimat poziția cu privire la cadrul procesual din apel, arătând că exploatările miniere - intimate în cauză au fost desființate, iar patrimoniul lor a fost preluat de societatea mamă, intimata CNH S.A., astfel că în apel are calitate procesuală doar CNH S.A.

Prin încheierea din 28.02.2013, Curtea de Apel a constatat că, față de Hotărârile AGA a CNH S.A. nr. 10/2012 și 2/2013, prin care au fost desființate E.M. Vulcan, E.M. Lonea, E.M. Petrila, E.M. Paroșeni și E.M. Livezeni, acestea nu mai au calitate de parte în cauză și nu vor mai fi citate, în dosar calitatea de pârât având doar CNH S.A.

La termenul din 14.03.2013, instanța de apel a dispus, în temeiul art. 35 din Legea nr. 137/2002, suspendarea judecății, având în vedere că s-a instituit procedura de administrare specială și de supraveghere financiară în perioada de privatizare în ce o privește pe pârâta CNH S.A. Petroșani.

Recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii de suspendare a judecății a fost respins prin Decizia nr. 2332/2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cauză s-a depus o cerere din partea Societății G., în calitate de lichidator judiciar al CNH S.A., prin care a arătat că societatea pârâtă se află în procedură simplificată de faliment, ca urmare a pronunțării Încheierii nr. x/F/2015 din 28.04.2015 în Dosarul nr. x/97/2014.

Prin sentința civilă nr. 127/2016 a Curții de Apel Alba Iulia s-a dispus încetarea judecării apelului declarat de reclamanții E. și F., în calitate de moștenitori ai defunctului C. și A., D. și B. împotriva sentinței civile nr. 1137/2002 a Tribunalului Hunedoara.

În motivarea deciziei, s-a reținut incidența în cauză a art. 75 din Legea nr. 85/2014, față de deschiderea procedurii simplificate de insolvență împotriva CNH S.A., în baza Legii nr. 85/2014, prin Încheierea nr. x/F/2015 dată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2014, definitivă prin nerecurare.

Prin Decizia civilă nr. 938/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că instanța de apel nu a respectat prevederile art. 85 C. proc. civ., întrucât recurenții reclamanți nu au fost citați pentru soluționarea cauzei pe fond, ci numai pentru discutarea perimării, situație care este confirmată de actele dosarului, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/1/2011**.

Prin Decizia nr. 1578 din 29.11.2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a dispus încetarea judecării apelului declarat de reclamanții E. și F., în calitate de moștenitori ai defunctului C. și A., D. și B., împotriva sentinței civile nr. 1137/2002 pronunțate de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/1998.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat următoarele:

Potrivit Încheierii nr. x/F din data de 28.04.2015, pronunțate de judecătorul sindic în Dosar nr. x/97/2014, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvență împotriva debitorului Compania Națională a Huilei S.A., iar această hotărâre este definitivă.

Prin încheierea din 28.02.2013 dată în prezenta cauză, instanța de apel a constatat că, față de Hotărârile Adunării Generale a Acționarilor a CNH S.A. nr. 10/2012 și 2/2013, prin care au fost desființate E.M. Vulcan, E.M. Lonea, E.M. Petrila, E.M. Paroșeni și E.M. Livezeni, acestea nu mai au calitate de parte în cauză și nu vor mai fi citate, în dosar calitatea de pârât având doar CNH S.A.

Teza finală a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stipulează că la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, acțiunea judiciară declanșată (și care fusese suspendată de drept prin deschiderea procedurii) încetează.

Această soluție juridică reprezintă consecința ce rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor legii insolvenței cu prevederile C. proc. civ., fiind una firească în raport cu scopul și finalitatea procedurii insolvenței: toate creanțele împotriva debitorului pot fi valorificate împotriva acestuia numai în cadrul acestei unice proceduri.

Așadar, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de intrare în insolvență, nu mai subzistă nicio rațiune pentru a fi continuată acțiunea judiciară declanșată anterior, aceasta urmând astfel a înceta, creditorul având ca unică posibilitate de recuperare a creanței mijloacele prevăzute de lege în procedura insolvenței.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții A., D., B., F. și E., criticând-o pentru nelegalitate pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

În speță, aplicabilitatea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în baza căreia s-a dispus încetarea judecării apelului, a fost analizată doar față de una dinte cererile ce formează obiectul cauzei, respectiv, drepturile bănești solicitate cu titlu de despăgubiri.

Decizia recurată nu face vreo referire la cealaltă cerere care constituie petitul nr. 1 al acțiunii, respectiv, încheierea contractului de licență pentru folosirea brevetului de invenții nr. x, cu toate că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5389 din 19.10.2010, pronunțată în aceeași cauză în Dosarul nr. x/57/2002, s-a stabilit că obiectul acțiunii îl reprezintă toate cele trei petite din cererea de chemare în judecată, conform ultimei precizări a reclamanților din data de 19.07.2000.

Spre deosebire de cererea de creanță, obligarea la încheierea de contracte de licență pentru folosirea brevetului de invenție nu este de competența judecătorului sindic, astfel încât curtea de apel a încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prin nepronunțarea asupra acestei cereri și dispunând încetarea în întregime a procesului.

Pentru acest motiv, se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prin nesocotirea normei imperative de procedură s-a cauzat reclamanților o vătămare esențială, în sensul că instanța de apel nu le-a mai dat posibilitatea de a solicita, în recurs, admiterea acestei cereri.

Cererile reclamanților nu pot fi calificate ca cereri de creanță, de vreme ce se solicită și încheierea unor contracte pentru folosirea brevetului de invenție, iar natura juridică a litigiului de față privește apărarea dreptului de proprietate intelectuală prin stabilirea și achitarea de despăgubiri pentru încălcarea nelegală a acestui drept de către pârâtă și subunitățile sale, prin folosirea abuzivă a metodei de exploatare a cărbunelui, ce face obiectul brevetului de invenție. Așadar, natura juridică a litigiului este dată de necesitatea protecției unui drept fundamental, garantat constituțional și aflat sub incidența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, raporturile juridice obligaționale dintre pârâtă și reclamanți nu rezultă din acorduri și înțelegeri bilaterale, așa cum este cazul celorlalți creditori - deținători de creanțe cu care s-au înscris la masa credală, ci din fapte delictuale ale pârâtei, ce au vizat nerespectarea dreptului de proprietate intelectuală al reclamanților, ocrotit prin tratate internaționale și normele constituționale.

Din considerentele Deciziei nr. 4217/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că atât obiectul cauzei, cât și natura juridica a acesteia, nu sunt compatibile cu Legea insolvenței nr. 85/2014 și nici nu pot fi supuse procedurii de admitere a creanțelor conform acestei legi, întrucât în cauză nu se revendică o creanță împotriva debitoarei în insolvență.

Contrar celor reținute de instanța de apel, acțiunea este întemeiată pe art. 33 alin. (1), art. 34 și art. 39 din Legea nr. 64/1991, reclamanții solicitând drepturile patrimoniale ca urmare a nerespectării de către pârâtă a interdicției de exclusivitate a titularilor brevetului de invenție asupra folosirii metodei brevetate.

Ținând cont și de considerentele Deciziei de casare nr. 4817 din 8.06.2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, litigiu de față este unul având caracter complex, generat de nerespectarea dreptului de proprietate intelectuală, protejat de art. 21 din Constituție și de art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept de proprietate care nu poate fi discutat în procedura de verificare a creanțelor, conform Legii nr. 85/2014.

Caracterul diferit al drepturilor revendicate în litigiul de față de cel al creanțelor ce se pot înscrie la masa credală conform legii speciale, cât și imposibilitatea valorificării acestor drepturi în procedura insolvenței, sunt evidențiate de elementele definitorii ale înscrierii, verificării și valorificării unei creanțe în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 102 alin. (1) și art. 104 alin. (1) referitoare la elementele cererii de admitere a creanței, precum și cele ale art. 105 și 106 din lege, referitoare la verificarea creanței și a documentelor justificative de către administratorul/lichidatorul judiciar.

De asemenea, drepturile la despăgubire pentru folosirea abuzivă a invenției brevetate trebuie stabilite printr-un probatoriu pe care procedura insolvenței nu-l admite. Cererea de admitere a creanței trebuie probată cu documentele justificative privind existența și întinderea ei, în termenul stabilit, care nu poate depăși 45 de zile de la data deschiderii procedurii, pe când, în cauza de față, se impune efectuarea unei expertize de specialitate minieră și financiară și cercetarea comparativă a datelor și informațiilor din perioada 1995-2002 pentru stabilirea eficienței economice a utilizării procedeului brevetat și a drepturilor ce se cuvin, raportat și la celelalte aspecte rezultate din îndrumările Deciziei de casare nr. 4217/2012.

Oricum, aceste drepturi nu au caracterul unor drepturi de creanță reglementate de art. 75 din Legea nr. 85/2014 și, de aceea, nu poate fi acceptată soluția de încetare a procesului din acest litigiu, fiind evident că parcurgerea procedurii de declarare și înscriere la masa credală ar fi sortita eșecului pentru lipsa dovezilor întinderii drepturilor reclamanților care, de altfel, nici nu au fost precizate prin acțiune decât prin aplicarea unui procent asupra unui element ce urma să fie stabilit de instanță. Dacă, totuși, s-ar admite că vor fi înscrise sub condiție ori provizoriu despăgubirile cuvenite, vor intra la concurență cu celelalte creanțe înscrise la masa credală, ale creditorilor chirografari, ale celor cu creanțe garantate, precum și bugetare, șansele de valorificare fiind nule, de vreme ce nici măcar creanțele bugetare nu vor putea fi acoperite integral din valorificarea patrimoniului debitoarei.

Ori, creanțele acelor creditori ce s-au înscris la masa credală rezulta din raporturi de natura comercială bilaterale, generate de acorduri și contracte încheiate prin voința părților, pe când încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală este o fraudare a legii, din care rezultă obligația de despăgubire potrivit Legii nr. 64/1991.

Recurenții au făcut referire la situații similare celei din speță, respectiv cele în care s-au reclamat despăgubiri pentru exproprierea drepturilor de proprietate asupra unor imobile de către Statul Român, prin societatea Hidroelectrica, și în care judecarea apelului și a recursului a continuat în perioada derulării procedurii de reorganizare judiciară conform Legii nr. 85/2006, cu toate că art. 36 din acea lege conținea, de asemenea, o prevedere de suspendare a acțiunilor judiciare de realizare a creanțelor și de încetare a procesului în instanță. Așadar, pentru identitate de rațiune trebuie aplicată aceeași soluție în speță.

Recurenții au conchis în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, fiind imposibilă urmarea procedurii prevăzute de această lege.

Prin motivele de recurs s-a susținut, totodată, că dispoziția de încetare a judecării procesului în prezentul dosar nesocotește prevederile art. 20 din Constituție, în sensul că nu s-a dat prioritate reglementărilor din tratatele internaționale la care România este parte.

Astfel, instanța de apel trebuia să aplice prioritar art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport de care nu este posibilă închiderea judecății unui litigiu în care se dispută dreptul de proprietate intelectuală și consecințe ale nerespectării lui de către pârâtă.

De asemenea, constatând că procesul început cu 20 de ani în urmă nu a fost judecat, instanța de recurs trebuie să observe nesocotirea de către instanța de apel și a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 21 din Constituție, ce garantează dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil și public a procesului prin care se invocă apărarea drepturilor fundamentale, dreptul de proprietate intelectuală încadrându-se în aceasta categorie. Urmează a se ține cont și de imperativul judecării cauzei într-un termen rezonabil.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reține că, într-adevăr, instanța de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu soluționarea cererii de obligare a pârâtei Compania Națională a Huilei și a subunităților sale la plata drepturilor bănești ce se cuvin reclamanților, în calitate de titulari ai brevetului de invenție, pentru folosirea neautorizată a obiectului brevetului, dar și cu soluționarea cererii de obligare a pârâtelor la încheierea unui contract de licență prin care să se stabilească drepturile bănești cuvenite reclamanților.

Se constată, însă, că, spre deosebire de pretențiile bănești, cererea privind încheierea unui contract de licență a fost soluționată irevocabil până la momentul procesual al rejudecării apelului finalizate prin decizia recurată în cauză, motiv pentru care instanța de rejudecare a apelului nu mai era învestită cu verificarea legalității și a temeiniciei soluției date asupra acestei cereri.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1137/2002 a Tribunalului Hunedoara a fost respinsă în totalitate cererea de chemare în judecată, iar după o primă casare cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunțat Decizia civilă nr. 90/2011, prin care a admis apelul reclamanților împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de acordare a drepturilor bănești decurgând din folosirea obiectului brevetului de invenție și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În considerentele acestei decizii, s-a arătat în mod explicit că petitul acțiunii prin care se solicită încheierea de contracte de licență pentru folosirea obiectului brevetului de invenție a rămas fără obiect, deoarece metoda de exploatare care face obiectul brevetului nu mai este folosită (la data pronunțării deciziei), impunându-se respingerea ca atare a acestui petit.

Împotriva Deciziei nr. 90/2011 au declarat recurs doar pârâtele, în legătură cu pretențiile bănești, astfel încât dispoziția primei instanțe de respingere a capătului de cerere privind obligația de a face a devenit irevocabilă prin nerecurare, beneficiind de autoritate de lucru judecat. În consecință, rejudecările succesive ulterioare ale apelului reclamanților, dispuse de Înalta Curte, au vizat exclusiv pretențiile bănești, nu și capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la încheierea de contracte de licență, soluționat irevocabil.

În acest context, în mod corect, soluția de încetare a apelului, recurată în cauză, a fost pronunțată doar în considerarea pretențiilor bănești ale reclamanților, în caz contrar, încălcându-se limitele învestirii instanței de rejudecare a apelului și efectul pe care îl produce o dispoziție judecătorească irevocabilă, acela al autorității de lucru judecat.

De altfel, chiar dacă instanța de apel ar fi fost învestită, în continuare, cu cercetarea legalității respingerii de către prima instanță și a capătului de cerere privind obligația de a face, această împrejurare nu ar fi împiedicat aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, pentru motive ce vor fi expuse în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referirea recurenților la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5389 din 19.10.2010 este lipsită de relevanță din perspectiva limitelor rejudecării, întrucât a fost pronunțată în etapa procesuală anterioară celei în care s-a pronunțat Decizia nr. 90/2011 a Curții de Apel Alba - Iulia, prin care instanța de apel a evocat fondul cu privire la toate cererile deduse judecății.

Pentru considerentele expuse, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vor fi respinse.

Criticile formulate vizează calificarea dată obiectului cererii de chemare în judecată și, totodată, natura litigiului, cu finalitatea demonstrării nelegalității încadrării acestuia în domeniul de aplicare al art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ceea ce înseamnă că recurenții reproșează instanței de apel modul de aplicare în cauză a acestei norme.

În acest context, urmează ca motivele de recurs încadrate de către recurenți în cazul descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. să fie cercetate din perspectiva cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., împreună cu motivele explicit invocate pe acest temei juridic.

Potrivit acestei norme, "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează."

Soluția de încetare preconizată de legiuitor în teza finală a normei citate, care se adoptă la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, se referă la mijloacele procesuale indicate în prima teză, respectiv la acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Interpretarea gramaticală, dar și logică a prevederii legale conduce la concluzia că determinarea acțiunilor judiciare ce intră în domeniul de aplicare al normei citate se face exclusiv în funcție de obiectul cererii deduse judecății, și nu în raport de alte elemente ale cererii de chemare în judecată, anume de cauza acesteia, și nici de natura dreptului subiectiv valorificat prin acțiune.

Condiția ca acțiunea în justiție să aibă în vedere realizarea unei creanțe asupra averii debitorului presupune formularea unei pretenții bănești, dat fiind că plata unei sume de bani este singura pretenție în care poate fi convertită "creanța" susceptibilă de a fi înscrisă la masa credală și valorificată pe seama patrimoniului debitorului. Faptul că nu s-a precizat explicit că este vorba despre acțiuni prin care se pretinde plata unei sume de bani este explicabil prin folosirea aceleiași sintagme pentru toate categoriile de mijloace procesuale enumerate, urmând ca semnificația acesteia să fie stabilită pentru fiecare categorie în parte.

Contrar susținerilor recurenților, nu sunt vizate exclusiv acțiunile care derivă dintr-un contract, în absența în text a vreunei distincții în funcție de cauza cererii, respectiv de temeiul contractual sau delictual al pretențiilor. Poate fi vorba, în egală măsură, despre plata de despăgubiri într-o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, precum în speță (după cum se arată chiar prin motivele de recurs), unde se pretinde folosirea fără drept a obiectului unui brevet de invenție.

De asemenea, nu pot fi excluse din domeniul de aplicare al normei acțiunile prin care este valorificat un drept real, precum dreptul de proprietate, întrucât legiuitorul nu leagă condiția din text de natura dreptului subiectiv al reclamantului, ci de valorificarea unei creanțe. Or, un titlu de proprietate îndreptățește pe titular să pretindă realizarea dreptului său și prin plata de despăgubiri (de exemplu, pentru lipsa de folosință a bunului), nu numai prin acțiunea în revendicare ori în evacuare. Ceea ce are relevanță în cauză este pretenția concretă formulată, respectiv obiectul cererii de chemare în judecată, indiferent de dreptul subiectiv valorificat.

Așadar, chiar pornind de la premisa că brevetul de invenție este un veritabil titlu de proprietate, astfel încât dreptul titularului asupra obiectului brevetului poate fi asimilat unui drept de proprietate, nu au temei susținerile recurenților tinzând la excluderea de plano a acțiunilor în realizarea unui drept de proprietate intelectuală din sfera categoriilor de acțiuni la care se referă art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Contrar susținerilor recurenților, formularea unei cereri cu un alt obiect decât plata unei sume de bani nu împiedică aplicarea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în măsura în care prin acțiunea introductivă se formulează concomitent o pretenție bănească. Norma în discuție nu limitează sfera acțiunilor vizate la cele care au ca unic obiect plata unei sume de bani și nici nu impune vreo condiție în legătură cu caracterul principal sau accesoriu al cererii în pretenții, în cazul formulării mai multor capete de cerere.

De altfel, în speță, drepturile bănești cuvenite titularului brevetului pentru folosirea invenției au fost solicitate ca un capăt principal de cerere, independent de cererea de obligare a pârâtei la încheierea contractului de licență: în timp ce dispoziția privind încheierea contractului urma să producă efecte în viitor, după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, pretențiile bănești au fost formulate pentru trecut, respectiv pentru perioada în care invenția a fost folosită în absența unui contract.

În aceste condiții, chiar dacă limitele rejudecării apelului din prezenta cauză ar include analizarea și a motivului de apel privind dispoziția de respingere a capătului de cerere privind obligația de a face (cu toate că prin decizia de față s-a reținut contrariul, după cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs), această împrejurare nu ar fi împiedicat aplicarea dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 în considerarea cererii în pretenții.

Singura chestiune ce ar putea fi discutată în acest caz ar fi aceea a soluției de adoptat cu privire la apel, în sensul dacă este posibilă încetarea apelului sau s-ar fi impus, mai degrabă, admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței și încetarea doar a cererii în pretenții.

Această chestiune nu trebuie, însă, tranșată, cât timp recurenții s-au raportat la toate capetele de cerere pentru a demonstra inaplicabilitatea normei din legea insolvenței și a continua judecata unitară a apelului, și nu pentru a obține soluționarea doar a capătului de cerere privind obligația de a face (intrată, de altfel, sub autoritate de lucru judecat). Pe de altă parte, nu s-a contestat că, din punct de vedere procedural, este posibilă încetarea judecării căii de atac (doar a celei declarate de creditor), în virtutea caracterului unitar al apelului și prin interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora o asemenea soluție nu poate fi adoptată cu privire la calea de atac declarată de debitor.

Cât privește compatibilitatea cu procedura insolvenței a dreptului la despăgubire pentru folosirea neautorizată a invenției, este de precizat că, potrivit art. 102 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, "Cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu."

Sunt, astfel, nefondate susținerile recurenților în sensul că parcurgerea procedurii de declarare și de înscriere la masa credală ar fi sortită eșecului în lipsa dovezilor întinderii drepturilor reclamanților, cât timp legea specială nu impune înfățișarea unui titlu constatator al creanței și, cu atât mai puțin, a unui titlu executoriu. În măsura în care creditorul beneficiază de o hotărâre judecătorească executorie, creanța nici măcar nu mai este supusă verificării de către administratorul judiciar, astfel cum prevede art. 105 alin. (1) din lege.

Pentru celelalte creanțe, inclusiv a celor neconstatate printr-un înscris, verificarea de către administratorul judiciar are drept scop stabilirea legitimității, a valorii exacte și a priorității fiecărei creanțe, conform art. 106 din lege. Această verificare nu se face doar pe baza documentelor atașate de creditor la cererea de admitere a creanței, ci printr-o "cercetare amănunțită", fiind posibilă solicitarea de explicații și informații chiar de la debitor. Administratorul judiciar este cel care stabilește " valoarea exactă " a creanței, substituindu-se oricărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea unei cereri pentru valorificarea unei creanțe neconstatate printr-un înscris.

Împrejurarea că există riscul ca reclamanții să nu obțină în cele din urmă despăgubirile solicitate dacă ar intra în concurs cu alți creditori, dintre care unii ar beneficia de o cauză de preferință, nu are nicio relevanță pentru aplicarea sau neaplicarea în speță a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care depinde de obiectul cererii de chemare în judecată formulate împotriva debitorului aflat în insolvență.

Pe de altă parte, Curtea Constituțională a arătat în mod constant în jurisprudența sa că procedura insolvenței, prin natura ei, "impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență. Documents and Settingsusersintact 3.0cacheLegislatietemp nr. 722492%2522. În aceste condiții, existența unor acțiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului și pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării" (a se vedea, de exemplu, Deciziile nr. 842/2012, nr. 149/2016, nr. 14/2017).

Fiind vorba despre o procedură specială cu caracteristicile arătate de Curtea Constituțională, nu este posibilă valorificarea unei creanțe bănești împotriva debitorului aflat în insolvență într-o procedură derulată în paralel cu procedura insolvenței. Mai mult, însă, este chiar în interesul creditorului să ia parte la procedura ce reprezintă unica modalitate de valorificare a creanței sale după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii. Dacă o anumită creanță nu este înscrisă la masa credală, calitatea de creditor încetează, după cum prevede art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014.

În aceste condiții, nici nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind că este obligatorie parcurgerea procedurii speciale prevăzute de legea insolvenței, iar aceasta este singura cale prin care titularul unei creanțe își poate valorifica dreptul împotriva debitorului.

Din același motiv, nu se poate vorbi nici despre încălcarea dreptului la un proces echitabil, atât timp cât încetarea judecății pe temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 asigură tocmai posibilitatea valorificării creanței în procedura concursuală prevăzută de legea specială (sub condiția înscrierii creanței la masa credală).

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MO0TIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A., D., B., F. și E. împotriva Deciziei nr. 1578 din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2018.