ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 220/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2014, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, anularea Ordinului Ministerului de Interne nr. II/010370 din 28.02.2009 și stabilirea situației militare.

Prin Sentința civilă nr. 127 din 6 octombrie 2014, Curtea de Apel Pitești a respins acțiunea reclamantului A.

Împotriva soluției instanței de fond, a formulat recurs reclamantul A., solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea sentinței recurate și, pe fond, admiterea cererii și obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne la a solicita anularea Ordinului M.I. de trecere în rezervă nr. II/010370 din 28.02.2009 și să precizeze situația sa militară.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond s-a rezumat să menționeze opinia intimatului-pârât, fără să argumenteze în vreun fel respingerea capătului de cerere privind stabilirea situației sale militare.

Mai arată că, prin Sentința penală nr. 157 din 12 martie 2008 pronunțată în dosarul nr. x/120/2007 de Tribunalul Dâmbovița și prin Decizia penală nr. 6 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, definitive prin Decizia penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2.316 din 18 iunie 2009, au fost anulate hotărârile de clasare și înscrisurile cu diagnosticele false.

Prin Sentința civilă nr. 34 din 18 martie 2003 pronunțată în dosarul nr. 5715/2001, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea sa și a anulat Certificatul de decizie medicală din 15.02.2001 emis de Comisia de expertiză medico-militară a Spitalului Militar București, precum și Hotărârea din 21.02.2001 a Comisiei de expertiză medico-militară.

Dacă instanța nu dispune prin același act asupra măsurii de anulare și desființare a actelor administrative subsecvente, revine autorității publice emitente obligația de a solicita anularea actului administrativ subsecvent lovit de nulitate.

Apreciază că principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial, este regula de drept potrivit căreia, anularea actului inițial atrage după sine și anularea actului subsecvent, consecința fiind că ordinul de trecere în rezervă este lovit de nulitate.

Astfel, intimatul-pârât, cunoscând anularea actelor care au stat la baza emiterii ordinului de trecere în rezervă, avea abilitatea legală de a solicita instanței de contencios administrativ competente să dispună anularea ordinului în cauză, care este nelegal.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 24 iunie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată încheierea de ședință din 4 noiembrie 2015.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, analizând sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, apreciază că recursul reclamantului este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, fiind respectate și exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Mai mult, deși recurentul a invocat acest motiv de recurs, în cuprinsul căii de atac formulată a prezentat argumente prin care a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat prin recurs, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciază sentința de fond ca fiind dată cu aplicarea greșită a art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât, în temeiul acestui text, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne avea dreptul și totodată obligația legală ca, ulterior anulării prin hotărâri judecătorești a actelor care au stat la baza emiterii ordinului de trecere în rezervă, să inițieze acțiunea în anularea acestui ordin. Având cunoștință de cauza în privința anulării actelor care au stat la baza emiterii ordinului de trecere în rezervă, era evidentă nelegalitatea ordinului, iar pentru nerespectarea termenelor prevăzute de legea contenciosului administrativ, susținerea recurentului este în sensul că nu are nicio culpă, vina aparținând pârâtului, în mod exclusiv.

Nici acest al doilea motiv de recurs nu este fondat.

Înalta Curte constată că instanța de primă jurisdicție a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale și probatoriului cauzei dedusă judecății.

Astfel, cu privire la fondul litigiului, prima instanță a reținut în mod corect că, potrivit art. 6 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ ilegal are dreptul și nu obligația să solicite în instanță anularea acestuia, iar obiectul cererii în anulare trebuie să fie un act administrativ ilegal. Or, această din urmă cerință nu a fost îndeplinită, având în vedere că, potrivit probatoriului administrat în cauză, reclamantul nu a făcut dovada că ordinul de trecere în rezervă a fost declarat sau constatat nelegal.

Interesul persoanei vătămate de a solicita anularea actului administrativ care-i aduce atingere drepturilor sale determină promovarea unei acțiuni în contencios administrativ. Din această perspectivă, cu respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, nu i se poate impune autorității emitente a unui act administrativ să-și conteste în instanță respectivul act, calea fiind deschisă în măsura justificării unui interes pentru un astfel de demers judiciar.

Întrucât legiuitorul a statuat dreptul autorității emitente și nu obligația de a solicita anularea actului emis constatat nelegal, reclamantul avea posibilitatea să solicite anularea ordinului de trecere în rezervă, prerogativă pe care acesta a exercitat-o, acțiunile fiind respinse prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 127 din 6 octombrie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2016.

Procesat de ED