ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 942/2015

Decizia nr. 942/2015

Deliberând asupra cererii de revizuire formulată de către revizuientul A. împotriva deciziei penale nr. 2578 din 07 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/35/2008, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 9 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția penală, în Dosarul nr. x/35/2008, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., au fost achitați inculpații B. și C. de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 250 alin. (3) C. pen. în dauna părții vătămate A.

În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., a respins cererile formulate de părțile civile A. și Spitalul Clinic de Urgență Oradea pentru acordarea despăgubirilor civile.

În baza art. 192 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost obligată partea civilă A. să plătească statului suma de 5960 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut, în esență, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, din 5 martie 2008 au fost trimiși în judecată în stare de libertate inculpații B., comisar - organ de cercetare al Poliției judiciare și C., agent principal la Poliția municipiului Salonta - organ de cercetare al poliției judiciare, în sarcina cărora s-a reținut săvârșirea infracțiunii prev. de art. 250 alin. (3) C. pen., constând în faptul că la data de 14 august 2007 aceștia, aflându-se în exercițiul atribuțiilor de serviciu, au agresat-o pe partea vătămată A., aplicându-i numeroase lovituri în zona gâtului, atât pe terasa din fața Motelului Restaurant D. din Mădăraș, cât și la sediul poliției, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 15 zile de îngrijiri medicale.

Prima instanță a considerat că din probele administrate la parchet și în fața instanței a rezultat că este evidentă existența unei vătămări reale suferite de partea vătămată A., confirmată de către ansamblul actelor medicale de la dosar, însă este discutabilă problema identității persoanei care a cauzat victimei aceste leziuni.

Agresiunea exercitată de inculpații B. și C. asupra victimei, ca fundament al acuzațiilor aduse, este confirmată, în mod direct doar de către partea vătămată și martorul E., iar indirect de către rudele victimei care l-au vizitat la spital, persoane ce nu au perceput în mod real incidentul.

A înlăturat probele mediate ca neavând un fundament puternic, bazat pe descrierea unor stări de fapt necontestate, precum și declarația martorului E., prezent la primele două etape ale presupusului incident (pe terasa Motelului D. și cu ocazia deplasării la mașina Poliției), ca fiind singulară și în totală contradicție cu depozițiile celorlalți martori.

A reținut, din coroborarea declarațiilor martorilor prezenți: martorul F., G., H., I., J., că partea vătămată A. nu a fost agresată pe terasa localului, conduita corespunzătoare a acesteia neimpunând intervenția organelor de Poliție.

A sesizat că acuzațiile aduse inculpaților se fundamentează sub aspectul leziunilor faringiene produse victimei, pe agresiunea exercitată cu ocazia urcării în mașina poliției, când, conform relatărilor părții vătămate și a martorului E., aceasta a fost lovită cu pumnii în zona gâtului.

Ca atare, Curtea a reținut că este exclusă participarea în vreun mod a inculpatului la agresarea victimei cu ocazia urmării în mașină, iar acuzațiile în acest sens sunt nefondate.

Un alt aspect reținut este cel al dispunerii persoanelor în cele două mașini ale Poliției: partea vătămată A. și martorul E. într-una din mașini împreună cu agentul K., iar numitul L. a fost condus la mașină de inculpatul C. și agentul de poliție G., martorul H. venind de bunăvoie însoțit de agentul de poliție M.

În acest context, inculpatul C. nu a avut un contact direct cu victima, fiind în imposibilitate de a o agresa la urcarea în mașină.

În ce privește susținerile de agresiune suferite de victimă la sediul Poliției, a constatat că sunt nefondate, inculpatul B. fiind prezent într-un alt birou decât cel în care au fost repartizați partea vătămată și martorul H. Probele testimoniale coroborate cu declarațiile inculpaților și parțial cu declarațiile părții vătămate relevă faptul că nici inculpatul B. și nici inculpatul C. nu au exercitat violențe asupra părții vătămate.

Inculpatul B. a intrat la un moment dat în biroul unde se afla partea vătămată, aceasta plângându-i-se că se simte foarte rău, motiv care l-a determinat pe inculpat să procedeze în consecință, dispunând acordarea ajutorului medical și apoi transportarea victimei la Spital.

Un alt argument, reținut că ar exclude orice fel de acuzație împotriva inculpatului C., a fost imposibilitatea recunoașterii acestuia cu ocazia efectuării recunoașterii în grup de către victimă. Astfel, probele directe administrate relevă, fără dubiu, că deși partea vătămată l-a indicat nominativ ca și persoană care l-a agresat, pe inculpatul C., a fost în imposibilitate de a-l recunoaște, identificându-l pe martorul N.

A reținut că în contextul probator expus mai sus, acuzațiile aduse celor 2 inculpați nu sunt suficient de puternice încât să justifice condamnarea lor.

Împotriva sentinței penale menționate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și partea civilă A.

Prin decizia penală nr. 2578 din 07 iulie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și de partea civilă A. și a obligat-o pe aceasta din urmă la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub nr. 65804/2009, partea civilă A. a invocat încălcarea art. 3 din Convenție sub aspect material și procedural.

Prin hotărârea pronunțată la 03 februarie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în aspectele sale materiale și procedurale.

S-au stabilit despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat părții-civile A. în valoare de 11700 euro, în moneda națională a statului pârât la cursul de schimb stabilit pentru data plății, plus dobânzi, respingându-se cererea de reparație echitabilă în rest.

Pentru a se pronunța hotărârea anterior menționată, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a invocat încălcarea art. 3 din Convenție, susținând că a fost victima relelor tratamente nejustificate în momentul interpelării sale de către poliție, deși nu s-a opus interpelării.

Totodată a susținut că jurisdicțiile interne au interpretat în mod eronat legile în vigoare și probele depuse la dosar, ceea ce a avut drept consecință o soluționarea cauzei pe fond în favoarea polițiștilor. Jurisdicțiile naționale au ignorat complet documentele medicale care atestau rănile sale și nu au furnizat nici o explicație în ceea ce privește leziunile grave pe care le-a suferit.

În aprecierea asupra acestei cereri, Curtea Europeană a reținut, în esență, că, pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un prag minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă și depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele psihice sau mentale, precum și de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei. Când un individ este privat de libertate, utilizarea forței fizice față de acesta, atunci când comportamentul individului nu o face necesară, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție.

S-a apreciat că rănile constatate a fi fost suferite de partea civilă, având în vedere gravitatea tratamentelor pe care o atestă, au cauzat în mod incontestabil reclamantului suferințe ce pot intra în câmpul de aplicare al art. 3 din Convenție.

Statului îi revine responsabilitatea de a furniza o explicație convingătoare în ceea ce privește proveniența rănilor survenite în arest, așa cum s-a reținut în cauza Ribitsch contra Austriei sau în cauza Salaman contra Turciei, sau cu ocazia altor forme de privare de libertate, așa cum s-a reținut în cauza Keenan contra Regatului Unit.

De atunci, imposibilitatea de a stabili circumstanțele exacte în care o persoană aflată sub controlul agenților statului a fost rănită, nu o împiedică să ajungă la o constatare a încălcării materiale a art. 3 din Convenție.

Luând în considerare faptul că instanțele interne nu au constatat existența unor răni care ar fi fost anterioare reținerii părții civile de către agenții de poliție, precum și faptul că acesta a fost rapid prezentat unui medic care a decis să-l interneze de urgență, după sosirea la secția de poliție, precum și lipsa totală a explicațiilor Guvernului și imposibilitatea de a stabili circumstanțele exacte în care reclamantul a fost rănit, a constatat o încălcare a art. 3 din Convenție în sens material.

Sub aspect procedural, a reținut că jurisdicțiile naționale au admis că reclamantul a fost rănit în cadrul incidentului din 14 august 2007 și că, deși existența reală a leziunilor nu a fost contestată și nu a fost enunțată ipoteza automutilării, instanțele au închis cazul.

Or, dat fiind rolul cheie pe care îl joacă jurisdicțiile interne în stabilirea faptelor, este de așteptat ca acestea să lămurească circumstanțele în care reclamantul a fost rănit, ori se observă că acestea nu s-au aplecat asupra contradicției dintre declarațiile martorilor care afirmau că reclamantul nu a fost rănit de polițiști și gravitatea leziunilor constatate la reclamant în momentul spitalizării sale în urgență.

Totodată, s-a reținut că nu s-a efectuat o anchetă in rem pentru identificarea celor responsabili.

Prin urmare, s-a estimat că ancheta derulată nu a permis să se stabilească în mod suficient de exact circumstanțele în care reclamantul a fost rănit și a constatat o încălcare a art. 3 din Convenție în aspectul său procedural.

În baza hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului partea civilă A., prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia sub Dosar nr. x/57/2015, a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 9 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia în Dosarul nr. x/35/2008, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2578/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În susținerea cererii de revizuire s-a susținut, în esență, că prin hotărârea dată la 3 februarie 2015 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 din Convenție iar consecința gravă a încălcării Convenției continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Prin încheierea de ședință din data de 10 septembrie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis în principiu cererea de revizuire formulată de partea civilă A.

Ulterior, în ședința din 25 septembrie 2015, a pus în discuție, din oficiu, competența de soluționare a cererii de revizuire formulate.

Prin sentința penală din 02 octombrie 2015 Curtea de Apel Alba Iulia a hotărât declinarea competenței de soluționare a cererii de revizuire formulate de revizuentul parte civilă A. în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 21 octombrie 2015.

Analizând cererea de revizuire formulată de revizuentul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, constată următoarele:

Potrivit art. 465 C. proc. pen. hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna din consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Înalta Curte reamintește că, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor considerate ca esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea lor, indispensabile dezvoltării personalității umane, drepturi care sunt stabilite prin Constituție și garantate de aceasta, precum și de legile în materie.

Reglementarea procedurii de revizuire în cazul hotărârilor CEDO este impusă de necesitatea de a înlătura consecințele încălcării prevederilor Convenției europene în procesele penale, atunci când aceste consecințe continuă să se producă și după constatarea încălcării prin hotărâre CEDO definitivă.

Spre deosebire de cazurile prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a)-f) C. proc. pen. revizuirea în cazul prevăzut de art. 465 alin. (1) nu presupune admisibilitatea cererii în principiu.

Astfel, admisibilitatea cererii de revizuire se analizează prin îndeplinirea cumulativă a unei triple condiții: existența unei hotărâri definitive a Curții Europene prin care să se fi constatat o încălcare a drepturilor fundamentale și vreuna din consecințele grave ale încălcării să continue să se producă și să nu poată fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Înalta Curte constată că cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a constatat încălcarea unui drept reglementat de Convenție, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului ce constată această încălcare este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal.

Înalta Curte reține că și cea de-a doua condiție impusă de prevederile art. 465 C. proc. pen. este îndeplinită întrucât consecințele grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenție, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, continuă să se producă în prezent în condițiile în care organele de urmărire penală nu au efectuat o anchetă in rem pentru a elucida circumstanțele în care revizuientul a fost rănit și nici persoana/persoanele responsabile. Mai mult, deși s-a constatat că revizuientul a fost vătămat în timp ce se afla în custodia poliției, se continuă executarea silită cu privire la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție, se constată că încălcarea drepturilor revizuientului se poate remedia doar prin demararea unei anchete penale in rem în cadrul căreia organele de urmărire penală să stabilească situația de fapt și să identifice persoanele responsabile, în condițiile în care C. proc. pen., spre deosebire de vechea reglementare, nu mai prevede posibilitatea extinderii urmăririi penale cu privire la alte persoane, astfel că procedura specială a revizuirii nu constituie remediul eficient înlăturării unor potențiale efecte negative.

Astfel, constatarea de către Curtea Europeană a încălcării art. 3 din Convenție nu este de natură a determina concluzia în sensul că se impune reformarea unei hotărâri definitive pronunțată cu respectarea art. 6 din Convenție.

Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 465 C. proc. pen., în temeiul art. 465 alin. (10) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei penale nr. 2578 din 07 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/35/2008.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Constată competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, de examinare a cererii de revizuire în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului formulată de partea civilă A.

II. Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului formulată de partea civilă A. împotriva deciziei penale nr. 2578 din 07 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/35/2008.

Obligă revizuientul la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 08 decembrie 2015.