ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1595/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea de chemare în judecată, reclamanta SC A. SRL, prin administratori judiciari B. și C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca instanța să dispună anularea Deciziei nr. x/09.08.2012, emisă de A.N.A.F. prin D.G.F.P.M.B. - A.F.P.C.M. și, pe cale de consecință, anularea Deciziilor privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/09.04.2012 și nr. x/09.04.2012, emise de D.G.F.P.M.B. - Serviciul Rambursări TVA.

Prin Sentința civilă nr. 2.430 din 19 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin administratori judiciari B. și C., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii și a anulat Decizia nr. x/09.08.2014, precum și Deciziile privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/09.04.2012 și nr. x/09.04.2012, emise de D.G.F.P. București - Serviciul Rambursări T.V.A.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia din data de 09.08.2012, ANAF a respins contestația formulata de societatea reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 205 alin. (1), ale art. 207 alin. (1) și ale art. 209 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Curtea de Apel a considerat că deciziile privind compensarea obligațiilor fiscale ce au făcut obiectul contestației au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 52 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței.

Dreptul comun în materia Compensației legale îl constituie art. 1616 - 1623 din Noul C. civ.

Pentru a putea opera compensația în cazul unei proceduri de insolvență, s-a arătat că este necesar ca cele două creanțe să existe la data deschiderii procedurii de insolvență, iar acestea să fie certe, lichide și exigibile.

Împotriva SC A. SRL s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență în data de 30.06.2010, astfel cum rezultă din Sentința comercială nr. 4.950/30.06.2010, pronunțată în dosarul nr. x/2010, de către Tribunalul București, secția a VII-a comercială.

Prin Decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/09.04.2012, în suma de. 3.128.766 RON, s-a dispus compensarea creanței înregistrate de către A. împotriva Organului fiscal, constând în TVA de rambursat, creanță născută anterior deschiderii procedurii insolvenței, respectiv în data de 25.05.2009, cu creanța deținută de către organul fiscal împotriva societății debitoare, constând în CAS angajator, impozit salarii, contribuții sănătate angajat, etc., creanță născută ulterior deschiderii procedurii de insolvență, respectiv în perioada decembrie 2011 - martie 2012.

Curtea de Apel a considerat că cele două creanțe nu existau la data deschiderii procedurii insolentei.

De asemenea, prin Decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/09.04.2012, în suma de 1.473.607 RON, s-a dispus compensarea creanței înregistrate de către A. împotriva organului fiscal, constând în TVA de rambursat, creanță născută anterior deschiderii procedurii insolvenței, respectiv în data de 21.03.2011, cu creanța deținută de către organul fiscal împotriva societății debitoare, constând în impozit pe profit și impozit persoane juridice nerezidente, creanță născută ulterior deschiderii procedurii insolvenței, respectiv în data de 05.10.2011.

Instanța de fond a reținut că nici în acest caz, cele două creanțe reciproce nu existau la data deschiderii procedurii insolvenței.

Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București (DGRFP București) a declarat recurs în termen legal.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-pârâtă, invocând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță, și invocând ca temei de drept al demersului său procesual prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat sub următoarele aspecte sentința ce formează obiectul recursului:

• actele dosarului atestă că reclamanta SC A. SRL se află în procedura de insolvență începând cu data de 30.06.2010 iar compensarea obligațiilor de plată se realizează cu respectarea prevederilor art. 115, 116, 117 din C. proc. fisc. , republicată și a normelor metodologice corespunzătoare, anularea actelor administrative fiscale fiind efectuată în condițiile art. 47 din același act normativ;

• abordarea instanței de fond în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legale este greșită întrucât la data intrării reclamantei în insolvență (30.06.2010), TVA solicitat la rambursare pentru luna aprilie 2009 și februarie 2011 nu era o creanță certă, lichidă și exigibilă, creanța societății devenind certă în momentul aprobării TVA la rambursare de către organele de control, prin emiterea deciziei de impunere din 31.01.2012;

• compensarea obligațiilor fiscale datorate de către reclamantă a fost în mod corect efectuată în conformitate cu prevederile art. 115 - 117 din C. proc. fisc.

Intimata-reclamantă SC A. SRL, societate în insolvență, prin administratori judiciari B. și C., a formulat note scrise cu privire la recursul promovat de DGRFP București, depunând și înscrisuri doveditoare, referitoare la stadiul procedurii de insolvență, în cursul căreia se află. Intimata-reclamantă, în esență, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe, apreciată ca fiind întemeiată și dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale aplicabile.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la probatoriul administrat, cât și la prevederile legale aplicabile, incluzând art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfățișate și ca atare nu se impune reformarea hotărârii primei instanțe, în sensul solicitat, în considerarea celor în continuare arătate.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL, societate în insolvență, prin administratorii judiciari desemnați de instanța competentă, a investit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Deciziei nr. x/9.08.2012, emisă de către ANAF - DGFP București - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii, de soluționare a contestației administrative ca și a deciziilor privind compensarea obligațiilor fiscale, nr. x/9.04.2012 și nr. x/9.04.2012, emise de către DGFP București - Serviciul Rambursări TVA.

Instanța de fond a admis cererea reclamantei-intimate și a dispus anularea actelor administrativ fiscale atacate, argumentele avute în vedere în acest sens fiind expuse rezumativ în secțiunile introductive ale prezentei decizii.

Reevaluând probatoriul aflat la dosar pentru a răspunde criticilor recurentei, Înalta Curte constată că problema de drept ce s-a impus a fi dezlegată în prezenta cauză vizează, în esență, determinarea cadrului legal aplicabil procedurii de compensare și stingere a obligațiilor de plată, stabilindu-se în ce măsură sunt incidente prevederile cuprinse în C. proc. fisc. (art. 115 - 117) sau se aplică reglementarea cuprinsă în Legea privind procedura insolvenței nr. 85/2006, respectiv art. 52 din acest act normativ.

Prima instanță a reținut în acest sens că în cauza de față este aplicabilă procedura prevăzută de art. 52 din Legea nr. 85/2006, apreciată ca fiind normă specială, în raport cu prevederile art. 116 C. proc. fisc. , care constituie norma generală în materia compensării obligațiilor fiscale, în virtutea principiului juridic specialia generalibus derogant.

Înalta Curte împărtășește raționamentul primei instanțe și constată totodată că prin motivele de recurs înfățișate, recurenta-pârâtă reia practic susținerile înfățișate și cu ocazia judecății în fond, în contextul redării integrale a prevederilor pretins a fi aplicabile, din C. proc. fisc. (art. 115 - 117), dar fără a combate argumentat aplicarea și incidența normei din legea insolvenței.

De altfel, chiar prin dispozițiile art. 116 din C. proc. fisc. se prevede că, compensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile, dacă legea nu prevede altfel.

Or, în ceea ce privește o atare procedură, a compensării, există o lege specială care prevede altfel, respectiv Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, în vigoare la data nașterii raporturilor juridice deduse judecății.

Textul art. 52 din Legea nr. 85/2006 prevede că "deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptului unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii".

Cum, în cauză, și recurenta-pârâtă admite prin motivele de recurs că reclamanta-intimată se află în procedura de insolvență începând cu data de 30.06.2010, rezultă, în mod necontestat, că acesta este momentul reper ce urmează a fi avut în vedere în analiza posibilității compensării creanțelor în discuție.

Așa fiind, în mod corect și în opinia instanței de control judiciar, s-a apreciat în sensul constatării caracterului nelegal al deciziilor privind compensarea obligațiilor fiscale, ce au format obiect de verificare și pe calea contestației administrative prealabile, întrucât acestea au fost emise cu nesocotirea art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Art. 52 se referă la compensarea creanței creditorului cu creanța debitorului față de el "atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii". Prin condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală se înțeleg dispozițiile art. 1616 - 1623 din Noul C. civ. privitoare la compensație, care, similar cu dispozițiile art. 1144 din C. civ. anterior stipulează condițiile în care operează compensația de plin drept.

Drept urmare, interpretarea coroborată a textelor de lege mai sus evocată a condus cu deplin temei prima instanță la concluzia că în cazul unei proceduri de insolvență, pentru a putea opera compensația, se impun a fi îndeplinite cumulativ două condiții legale, respectiv ca cele două creanțe să existe la data deschiderii procedurii de insolvență și ca acestea să fie totodată, certe, lichide și exigibile.

Nici din această perspectivă criticile recurentei pârâte nu sunt întemeiate întrucât cele două creanțe pentru care s-a dispus compensarea prin ambele decizii atacate nu îndeplinesc una dintre condițiile legale esențiale pentru a putea face obiectul unei astfel de operațiuni, respectiv creanțele reciproce nu coexistau la data deschiderii procedurii de insolvență împotriva SC A. SRL

Instanța de fond a examinat și evidențiat, raportat la cuprinsul ambelor decizii privind compensarea obligațiilor fiscale nr. x/9.04.2012 și nr. x/9.04.2012, datele la care au luat naștere creanțele reciproce, ajungând la concluzia întemeiată, că nu poate opera compensarea în condițiile în care nu sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute, sus arătate.

Prin urmare, reținând în raport de toate argumentele mai sus-arătate, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu respectarea și corecta aplicare a prevederilor legale incidente, criticile recurentei-pârâte fiind neîntemeiate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Sentinței civile nr. 2.430 din 19 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2015.

Procesat de ED