ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1559/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea, Administrația Națională Apele Române și Administrația Bazinală de Apă Siret Bacău, pentru ca prin hotărâre să se dispună obligarea acestora la plata daunelor materiale în sumă de 273.368 RON, actualizate cu rata inflației și dobânda aferentă și a daunelor morale în sumă de 100.000 euro.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 271 din 27 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă, s-a respins cererea formulata de reclamantul A. împotriva pârâților Administrația Naționala Apele Romane și Administrația Bazinală de Apă Șiret Bacău, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins cererea formulată de reclamant împotriva pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vrancea, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință. S-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune. S-a respins cererea formulata de reclamant în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr. 13/A din 27 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 271 din 27.06.2019 a Tribunalului Vrancea, secția I civilă. Prin aceeași decizie s-a admis apelul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe civile și s-a respins ca nefondat apelul incident promovat împotriva încheierii din data de 16.05.2019. A fost schimbată în parte sentința apelată și, în rejudecare: A fost respinsă ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii. A fost admisă excepția prescripției extinctive și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministrul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă extinctiv. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă s-a declarat recurs principal de către reclamantul A. și recurs incident de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Recursul reclamantului A.: În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul nu a invocat niciunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. A susținut că în prima faza procesuală instanța de fond a apreciat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune trebuie calculat "de la data la care i s-a recunoscut reclamantului calitatea de persoană ce a fost supusă unei persecuții politice, manifestate prin punerea sa în imposibilitatea de a-și exercita profesia de inginer chimist. Decizia civilă nr. 801/26.11.2015 a Tribunalului Vrancea este definitivă de la data comunicării sale, astfel că cererea de chemare in judecată înregistrată la data de 13.11.2018 a fost formulată în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958". Recurentul consideră că aceasta este interpretarea juridică corectă a situației în care se regăsește și pe care înțelege să o invoce în completarea celorlalte motive de recurs. Mai arată că, dacă nu ar avea o decizie definitivă de persecuție politică (obținută în anul 2015 - decizia civilă nr. 801/26.11.2015), nu ar putea cere despăgubiri legate de această persecuție, despăgubiri ce pot fi solicitate în termen de 3 ani de la obținerea deciziei definitive. Or, arată recurentul, a introdus acțiunea în data de 13.11.2018. Pe de altă parte, mai susține recurentul, caracterul de subsidiaritate pe care îl are răspunderea civilă delictuală, potrivit opiniei Curții Constituționale (decizia nr. 1360/21.10.2010), duce la concluzia că acest tip de răspundere poate fi angajat "numai dacă se probează, dincolo de orice dubiu, că măsurile reparatorii prevăzute de dispozițiile legale cu caracter special nu acoperă în întregime prejudiciul resimțit de solicitant". Având în vedere acest aspect invocat de Curtea Constituțională, rezultă că în niciun caz suspendarea cursului prescripției nu trebuia să se producă pe 09.04.1990 - cum a precizat instanța de apel -, ci după obținerea unei decizii care să acopere în întregime prejudiciul resimțit sau după obținerea unei decizii definitive privind persecuția politică, cum este cazul său. Altfel spus, se poate considera că suspendarea cursului prescripției trebuie să dureze până la împlinirea termenului de 3 ani după obținerea deciziei definitive privind persecuția politică. Și aceasta deoarece, arată recurentul, în baza persecuției politice solicită repararea prejudiciului de natură patrimonială. Această cerere de răspundere civilă delictuală nu are legătură directă cu despăgubirile obținute în baza Decretului-lege nr. 118/1990, ci are legătură indirectă, deoarece paguba produsă de persecuția politică nu a acoperit sub nicio formă prejudiciul suferit. Prin urmare, recurentul consideră că prescripția extinctivă a fost suspendată până la obținerea deciziei definitive privind persecuția politică - decizia civilă nr. 801/26.11.2015. Mai arată recurentul că a urmat cursul firesc al obținerii drepturilor sale de persecutat politic apelând la acțiuni în instanță în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și, ulterior, în baza Legii nr. 221/2009, însă, având în vedere că nu i-a fost acoperit prejudiciul suferit, a ales și calea răspunderii patrimoniale. Pe cale de consecință, recurentul-reclamant consideră nelegală decizia Curții de Apel Galați, în sensul interpretării nelegale a prevederilor Decretului nr. 167/1958, raportat la aspectele precizate anterior, și solicită admiterea recursului formulat, casarea în parte a deciziei instanței de apel, iar în rejudecare să se respingă excepția prescripției dreptului la acțiune și, pe cale de consecință, să se admită acțiunea astfel cum a fost formulată. Recursul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice: În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este în parte nelegală. Instanța de control judiciar, în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât, așa cum se poate constata, în speță nu este realizată identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății. Față de cauza formulării acestei acțiuni, și anume că reclamantul a fost victima măsurilor de persecuție dispuse de regimul comunist, măsuri ce au dus la a fi dat afara din funcția de director, instanța de control judiciar a apreciat că, în cauză, devin aplicabile dispozițiile 3 alin. (1) pct. 81 din H.G nr. 34/2009 și art. 223 C. civ. În speță, reclamantul a chemat în judecată Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a-i fi acordate despăgubiri pentru vătămarea produsă prin imposibilitatea îndeplinirii de către acesta a funcției deținute în perioada comunistă. În raport de obiectul acțiunii, arată recurentul-pârât, chemarea în judecată a Statului Roman este nejustificată, având în vedere ca instituția pârâtă nu a avut calitate de angajator al reclamantului și nici alte raporturi obligaționale pentru a ne putea raporta la drepturi și obligații izvorâte din acestea sau din alte raporturi obligaționale. Susține că reclamantul nu a indicat în cuprinsul acțiunii, cu privire la Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu acest pârât. Învederează că prin hotărârea nr. 913/2015, pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2014, invocată de reclamant în susținerea pretențiilor sale, instanța de control judiciar a constatat, în contradictoriu cu Agenția pentru plăți și inspecție socială, că reclamantul din prezenta cauză are calitatea de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioada 09.07-10.07.1984, în condițiile art. 1 alin. (1) lit. b) din Decretul-lege și a obligat această instituție să emită, în favoarea petentului, o decizie de acordare a drepturilor aferente acestei calități. Solicită admiterea recursului incident și modificarea, în parte, a deciziei atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Apărările formulate în cauză: La data de 13 iulie 2020, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, precum și cerere de recurs incident. În cuprinsul întâmpinării s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii instanței de apel prin care a fost respinsă acțiunea ca fiind prescrisă extinctiv. La data de 15 iulie 2020, intimata-pârâtă Administrația Bazinală de Apă Șiret a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel ca fiind temeinică și legală. La data de 20 iulie 2020, intimata-pârâtă Administrația Națională "Apele Române" a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel ca fiind temeinică și legală. La data de 30 iulie 2020, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 6 aprilie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate în cauză și s-a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului și prevederilor art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește recursul reclamantului A., Înalta Curte observă că excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă motivat de către instanța de apel și, sub acest aspect, hotărârea nu a fost atacată. Prin urmare, soluția dată în acest sens intră în puterea lucrului judecat. Criticile din memoriul de recurs formulat de către reclamant vizează problema prescripției dreptului material la acțiune, respectiv determinarea momentului inițial al termenului de prescripție. În drept, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Subsumat motivului de casare menționat, partea reclamantă a pretins că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și a precizat faptul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a fost suspendat până la data confirmării în justiție, prin decizia civilă nr. 801/26.11.2015 a Tribunalului Vrancea, a calității sale de persoană persecutată politic. În cauza de față, în data de 13.11.2018, reclamantul a formulat împotriva Statului român o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală și materială, întemeindu-și în drept acțiunea pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, norme de drept comun. Astfel, reclamantul a susținut că a fost persecutat de regimul comunist, fiind destituit, în anul 1974, din funcția de director al Oficiului de Gospodărire a Apelor Vrancea, dar și din cea de angajat al aceleiași instituții, ceea ce i-a produs un prejudiciu, solicitând daune materiale și morale. Anterior demersului pendinte, prin decizia civilă nr. 913/21.04.2015 a Curții de Apel Galați, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2014, s-a constatat că reclamantul are calitatea de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioada 9.07-10.07.1984 și a fost obligată pârâta Agenția Județeană pentru plăți și inspecție să emită decizie de acordare a drepturilor aferente acestei calități, cauza având ca obiect anulare act administrativ - decizia nr. 2675/22.11.2013 dată de Comisia pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990. Prin decizia civilă nr. 801 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, definitivă, s-a constatat că în perioadele 1.01.1975-9.07.1984 și 11.07.1984-16.07.1984 reclamantul a fost împiedicat să-și exercite profesia de inginer chimist, cauza având ca obiect o acțiune în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 11 din Decretul-lege nr. 118/1990. Așadar, ulterior demersurilor prin care a solicitat recunoașterea calității sale de persecutat politic, recurentul a investit instanța cu o acțiune în pretenții, punând în discuție angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru o pretinsă faptă ilicită săvârșită anterior anului 1989, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 998, art. 999 din C. civ. de la 1864, în acest sens fiind dispozițiile art. 6 alin. (2) din noul C. civ., potrivit cărora faptele juridice săvârșite înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor. Cum în materia răspunderii civile delictuale a fost adoptată dispoziție expresă potrivit cu care sunt aplicabile dispozițiile legii vechi dacă fapta ilicită a fost săvârșită sub imperiul acesteia, legea aplicabilă în speță atât cererii de chemare în judecată, cât și prescripției, este legea veche. Mai mult, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, atât art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și art. 2528 alin. (1) din noul C. civ. au dispoziții identice, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, considerând că data la care reclamantul avea posibilitatea de a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea s-a încheiat la data de 9.04.1990, data publicării în Monitorul Oficial a Decretului-Lege nr. 118/1990, iar acțiunea a formulat-o la data de 13.11.2018, cu depășirea termenului de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 - art. 3. Instanța a apreciat că, în cauza de față, Statul român a acceptat nedreptățile suferite de persecutații politic prin emiterea Decretului-lege nr. 118/1990, astfel că reclamantul cunoștea drepturile conferite de acest act normativ de la momentul publicării sale. Înalta Curte observă că legiuitorul român, după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, astfel că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, acte normative de care reclamantul a uzat, însă este nemulțumit de cuantumul măsurilor acordate. În virtutea acestor dispoziții legale, reclamantul, cu atât mai mult cu cât știa că a fost persecutat de regimul comunist, fiind destituit din funcția deținută, putea, după intrarea în vigoare Decretului-lege nr. 118/1990, publicat în Monitorul Oficial nr. 50 din 9 aprilie 1990, să cunoască drepturile de care ar fi beneficiat în virtutea acestui act normativ, iar în situația în care ar fi fost nemulțumit de cuantumul acestora să se adreseze instanțelor de judecată, însă acțiunea a fost promovată abia la data de 13 noiembrie 2018, dupa aproximativ 28 ani. Înalta Curte constată că soluția pronunțată în acest sens este justă, câtă vreme reclamantul avea cunoștință despre faptul concedierii sale încă din anul 1975, astfel că acesta se putea adresa instanței de judecată chiar mai înainte de apariția actului normativ evocat, pentru că de la începutul anului 1990 partea beneficia de garanțiile procesuale ale statului de drept. Cum reclamantul solicită obligarea pârâților la despăgubiri ca urmare a faptului că nu și-a putut exercita profesia din motive de persecuție politică, având în vedere că faptele și situațiile juridice invocate de către acesta în susținerea pretențiilor sale s-au petrecut în perioada comunistă, termenul de prescriție a dreptului material la acțiune se poate considera că a început să curgă din ianuarie 1990, acesta fiind momentul în care a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Aprecierea în acest sens constituie expresia constatării de principiu a dispariției unor piedici obiective, cu caracter general, care existau anterior anului 1990 în spațiul politico-juridic român relativ la exercitarea unor drepturi de natura celui ce formează obiectul litigiului pendinte, însă ea nu este criticată de recurent ca fiind neconformă vreunei reglementări legale spre a putea fi evaluată în coordonatele permise prin art. 488 din C. proc. civ. Însă, dat fiind faptul că unei asemenea alegații i s-ar putea opune contraargumentul că nu se putea exercita o acțiune în repararea unui prejudiciu mai înainte ca titularului ei să i se recunoască în mod concret calitatea de persoană persecutată politic, instanța de apel a stabilit drept punct de plecare a termenului de prescripție momentul publicării în Monitorul Oficial a Decretului-Lege nr. 118/1990. Din această perspectivă, legea aplicabilă este Decretul nr. 169/1957, deoarece întreg termenul de 3 ani a curs sub imperiul său, acesta împlinindu-se cu mult înainte de data formulării prezentei cereri, respectiv 13.11.2018, adică la peste 20 de ani de la data expirării acestui termen. Înalta Curte constată că motivul de recurs prin care reclamantul susține că este îndreptățit la suplimentarea reparației morale și materiale pe calea dreptului comun, numai după ce i s-a recunoscut, pe cale judiciară, calitatea de persecutat politic, nu poate fi primită. Mai întâi, instanța observă că: recurentul beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale, de care a uzat - principiul specialia generalibus derogant; prin acțiunile introductive în instanță finalizate prin deciziile menționate a solicitat doar recunoașterea calității de persoană persecutată politic; nu există niciun text în legile speciale de reparație care să prevadă posibilitatea ca, pe calea dreptului comun să se acorde persoanelor nemulțumite diferența între ceea ce s-a obținut și ceea ce ar trebui să acopere în întregime prejudiciul resimțit. De altfel, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 1360/21.10.2010, afirmatia din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinta deosebita", nu a fost temeinic fundamentata, întrucât, în opinia instanței de contencios constituțional "aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate". Pe de altă parte, recurentul invocă drept moment al cursului prescripției dreptului la acțiune decizia civilă nr. 801 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, cu ignorarea deciziei civile nr. 913/21.04.2015 a Curții de Apel Galați, pronunțată în recurs în dosarul nr. x/2014, prin care s-a constatat că reclamantul are calitatea de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioada 9.07-10.07.1984 și a fost obligată pârâta Agenția Județeană pentru plăți și inspecție să emită decizie de acordare a drepturilor aferente acestei calități, hotărâre definitivă în data de 21.04.2015 conform art. 634 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) C. proc. civ., în raport cu care, termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de 21.04.2018, deci anterior cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar. Astfel, față de toate aceste aspecte, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a susținut în mod greșit că dreptul său la acțiune s-a născut la momentul râmânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care acesta a dobândit calitatea de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990, invocând, de altfel, o decizie care i-a fost mai favorabilă din punctul de vedere al datei la care aceasta a rămas definitivă. Prin urmare, nu se poate susține cu argumente solide și convingătoare că reclamantul nu a avut nicio culpă procesuală prin neformularea cererii în pretenții de îndată ce legea a intrat în vigoare sau în timp util, nedepunând astfel toate diligențele necesare pentru cunoașterea pagubei. De altfel, soluția de respingere a unei acțiuni în justiție pentru considerentul interveniri prescripției nu este în dezacord cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru că această normă nu consacră dreptul de acces la o instanță ca un drept absolut, nesupus vreunei limitări legale. În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de reclamant, ca nefondat. Recursul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice: Prealabil, se impune precizarea că, deși recurentul-pârât se prevalează de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât se critică modalitatea de aplicare a normelor de drept procesual referitoare la calitatea procesuală pasivă. Potrivit dispozițiilor art. 223 alin. (1) C. civ., "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens", iar conform art. 224 alin. (1) din același cod, "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului". Prin demersul judiciar pendinte îndreptat împotriva Statului român, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat de acțiunile regimului comunist finalizate cu destituirea sa din funcția de director, dar și din cea de angajat al unei instituții, fiindu-i blocate ulterior oportunitățile de promovare profesională și reducându-i-se veniturile financiare în mod substanțial. Prin urmare, motivele acțiunii, care dau în concret cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), demonstrează că ceea ce s-a pretins a fost angajarea răspunderii statului pentru săvârșirea unei fapte ilicite. Cum statul răspunde pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar legiuitorul a emis o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în această perioadă (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), în raport cu motivele și cauza acțiunii pendinte, în mod corect s-a reținut că statul justifică legitimare procesuală pasivă, în prezenta cauză. Schimbând soluția primei instanțe, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că fapta ilicită de care se prevalează reclamantul în cauză este imputată acestui pârât și constă în măsurile de persecuție politică dispuse de regimul comunist, astfel că nu poate fi reținută o răspundere a instituției angajatoare, cum susține recurentul-pârât. Ca atare, câtă vreme fapta ilicită este imputată Statului Român, acesta trebuie să aibă calitatea de pârât în cauză, indiferent de temeinicia acțiunii. Având în vedere cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați împotriva deciziei civile nr. 13 A din 27 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,