ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1260/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, precizată, reînregistrată pe rolul Tribunalul Hunedoara la data de 31.01.2019, sub nr. x/2018*, în baza sentinței nr. 28/2019 a Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta A. a solicitat: obligarea pârâtei Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților la actualizarea sumei de 80.570,46 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 549/04.05.2006, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, pe perioada cuprinsă între data emiterii hotărârii - respectiv, data de 04.05.2006 - și data încasării sumei de 80.570,46 RON, - respectiv, data de 20.12.2014 -, actualizare care este cuantificată la suma de 36.450,07 RON; obligarea pârâtei la compensarea sumei de 4000 RON, reținută în titlul executoriu reprezentat de sentința nr. 6720/30.05.2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, titlu executoriu deținut de pârâtă împotriva sa; obligarea pârâtei la emiterea și comunicarea titlului de plată privind actualizarea sumei de 80.570,46 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 549/04.05.2006, pentru suma rămasă după compensare, respectiv, pentru suma de 32.450,07 RON, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezenta cauză, precum și, în cazul nerespectării termenului de 30 de zile anterior menționat, obligarea pârâtei la plata sumei de 100 RON/zi de întârziere, până la emiterea titlului de plată privind actualizarea despăgubirilor; acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea cererii, reclamanta și-a extins cadrul procesual pasiv, chemând în judecată și pe Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, care instituie obligația acestuia de a achita titlurile de plată emise de către ANRP, precum și raportat la atribuțiunile sale de a acționa în numele Statului Român.

Prin sentința nr. 1022/08.10.2019, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de către pârâta ANRP, precum și excepția prematurității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a admis, în parte, acțiunea precizată în contradictoriu cu pârâta ANRP; a obligat pârâta la actualizarea sumei de 80.570,46 RON cu indicii de creștere a prețului de consum, pe perioada 04.05.2006-18.12.2014 și să emită titlu de plată pentru suma rezultată, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a obligat pârâta la plata de penalități în sumă de 100 RON/zi, în caz de neexecutare în termenul stabilit a obligației respective; a respins, în rest, acțiunea.

Prin decizia nr. 885/23.07.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care a învederat următoarele:

- Instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile legale privind excepția prescripției dreptului material la acțiune cu referire la actualizarea sumei de 80.570,46 RON pentru perioada 04.05.2006-20.12.2014. Acordarea actualizării poate fi cerută în 3 ani de la data scadentă, respectiv anul 2009 pentru prima tranșă, anul 2010 pentru tranșa a doua, însă acțiunea a fost promovată la 13.04.2018, astfel încât este prescrisă. În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1957 raportat la data scadenței principale (anul 2009 și 2010), iar plata a fost efectuată prin executare silită în 2014. În mod greșit s-a stabilit că reclamantei i se cuvine actualizarea sumei începând cu data de 04.05.2006, în condițiile în care scadența sumei a avut loc în 2009 și 2010, potrivit legii speciale, iar nu la data emiterii hotărârii comisiei nr. 690/11.03.2019. La data achitării creanței (17.12.2014) reclamanta cunoștea atât întinderea pagubei, cât și pe cel care a produs-o, astfel încât acțiunea este introdusă cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.. Pe de altă parte, în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2014, constituit la BEJ B., reclamanta nu a solicitat executarea sumei actualizate cu indicele de inflație potrivit art. 628 alin. (3) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă solicită a se avea în vedere decizia nr. 21/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că "Cererea de chemare în judecată marchează momentul la care instanța de judecată se raportează pentru a aprecia dacă scadența tranșelor plătite pentru care se calculează distinct dobânzi penalizatoare se înscrie în termenul de prescripție de trei ani anteriori acestei date, dobânzile putând fi solicitate pentru perioada pentru care nu s-a împlinit prescripția".

- Referitor la respingerea excepției inadmisibilității invocate de către ANRP privind actualizarea sumei de 80.570,46 RON cu indicii de creștere a prețului de consum pentru perioada 04.05.2006-18.12.2014 și la emiterea titlului de plată pentru suma rezultată în termen de 30 de zile de la emiterea hotărârii, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 164/2014 și a stabilit în sarcina acesteia o obligație imposibil de pus în executare, care excedează cadrului legal, ceea ce atrage caracterul inadmisibil al acțiunii. Actualizarea despăgubirilor acordate prin decizia de plată emisă de ANRP se face doar în situația sumelor neachitate integral la data intrării în vigoare a legii (18.12.2014). Or, la data de 17.12.2014, a fost efectuată plata sumei de 94.120,10 RON (compusă din 80.570,46 RON-cota de 1/3 din despăgubirile propuse prin Hotărârea nr. 549/04.05.2006, validată prin Decizia nr. 690/11.03.2009, plus suma de 13.549,64 RON-cheltuieli de executare).

- În mod greșit a fost obligată ANRP la plata penalităților de 100 RON/zi de întârziere, întrucât nu se poate reține reaua-credință a acestei entități, iar în cauză nu a fost dovedită îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a formulat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 491 C. proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 164/2014.

A arătat recurentul-pârât că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât în cauză nu există un raport de drept material între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și reclamanta A., respectiv nu este incidentă situația în care dosarul acesteia a fost aprobat de către ANRP prin stabilirea cuantumului sumei ce urmează a fi actualizată, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să efectueze plata.

Ministerul Finanțelor Publice nu este autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 164/2014, să valideze/invalideze în tot sau în parte deciziile emise de entitățile investite de lege care conțin propunerea de acordare a sumelor actualizate și nici să emită decizia de compensare.

Recursul pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost comunicat intimatei-reclamante A. și intimatului-pârât Ministerul Finanțelor Publice la data de 05.10.2020, (conform dovezilor de comunicare de la dosar ICCJ), iar termenul pentru formularea întâmpinării a expirat la data de 05.11.2020.

La data de 30.10.2020 (data poștei), în termen legal, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă a arătat că a încasat despăgubirile ce i se cuveneau potrivit legii, urmare a executării silite a recurentei, dar fără actualizări, care se cuvin reclamantei datorită faptului că recurenta nu a achitat despăgubirile la termenele prevăzute de lege, ceea ce a determinat angajarea unui avocat și declanșarea procedurii executării silite.

Referitor la prescripție, arată că chiar dacă acțiunea a fost înregistrată în anul 2018, în cauză a operat întreruperea cursului prescripției reglementată de art. 2537 pct. 4 C. civ., întrucât reclamanta a notificat pârâta ANRP în 2017 în vederea efectuării plății, iar răspunsul a fost primit la data de 10.11.2017.

Referitor la faptul că în dosarul de executare nu s-a solicitat actualizarea cu indicele de inflație, arată că este atributul exclusiv al creditorului să aleagă formele în care dorește să execute debitorul, atunci când acesta din urmă este de rea-credință și nu îndeplinește obligațiile de plată la timp.

Referitor la excepția de inadmisibilitate, arată că doar despăgubirile au fost încasate pe legea veche, actualizările urmând să fie acordate în temeiul legii noi și invocă cauza Faimblat împotriva României, care, în esență, constată încălcarea dreptului la un proces echitabil dacă se restricționează dreptul de acces la instanță prin obligarea justițiabilului de a accesa, în prealabil, o cale administrativă.

Referitor la obligația statuată de cele două instanțe în sensul plății penalităților de întârziere în cuantum de 100 RON/zi, această solicitare este întemeiată și își are temeiul în dispozițiile Legii nr. 554/2004, art. 18 alin. (5).

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la data de 11.11.2020 (conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ), iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare s-a împlinit la data de 23.11.2020,zi lucrătoare de luni, prin prorogarea reglementată de art. 181 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Recursul incident al pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a fost comunicat intimatei-reclamante A. la data de 20.11.2020, iar recurentei-pârâte la data de 24.11.2020 .

Termenul pentru formularea întâmpinării la recursul incident a expirat la data de 21.12.2020, zi lucrătoare de luni (pentru intimata-reclamantă A.), respectiv la data de 28.12.2020, zi lucrătoare de luni, prin prorogarea reglementată de art. 181 alin. (2) C. proc. civ. (pentru recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților).

La data de 02.12.2020 (data poștei), în termen legal, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepția de inadmisibilitate, raportat la împrejurarea că recursul poate fi declarat împotriva considerentelor doar pe cale principală, iar nu și incidentală. A solicitat judecata în lipsă și obligarea recurenților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4760 RON, onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar.

Recurenta-pârâtă nu a formulat întâmpinare la recursul incident.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 11.01.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat de partea pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.

Printr-o primă critică de nelegalitate, partea pârâtă pretinde că în mod nelegal instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care era incidentă raportului obligațional dedus judecății atât în raport de normele de drept prevăzute de Decretul nr. 167/1958, cât și de cele ale noului C. civ.

În susținerea criticii, partea pârâtă învederează că prima tranșă din creanța principală datorată părții reclamante trebuia plătită în anul 2009 iar cea de-a doua tranșă în anul 2010, caz în care, dreptul la acțiune pentru actualizarea respectivei creanțe era prescris anterior datei de 13.04.2018, la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 relative la întreruperea cursului prescripției. Apreciază că și în cazul în care se reține că prescripția ar fi început să curgă de la data plății despăgubirii, 17.12.2014, termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de dispozițiile art. 2517 C. civ. era, de asemenea, împlinit anterior datei de 13.04.2018.

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că despăgubirea (creanța principală) cuvenită părții reclamante a fost stabilită prin hotărârea nr. 549/4.05.2006 a Comisiei București de aplicare a Legii nr. 9/1998, care a fost validată cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 9/1998, prin decizia nr. 690/11.03.2009 emisă de partea pârâtă, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP).

Potrivit considerentelor de fapt ale cauzei, despăgubirea nu a fost însă plătită părții reclamante în două tranșe anuale, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 8 din Legea nr. 9/1998 și art. 5 din H.G. nr. 286/2004 (acestea din urmă abrogate prin O.U.G. nr. 10/2013), în forma în vigoare la acea dată, anume pe parcursul a doi ani consecutivi, 2009 - 2010, cu actualizarea sumei plătite în cea de-a doua tranșă, ci a fost plătită, în integralitate, în urma finalizării unei proceduri execuționale silite, la data de 17.12.2014.

În atare condiții factuale, critica părții pârâte potrivit căreia prescripția dreptului la acțiunea prin care se pretinde actualizarea creanței principale se impunea a fi analizată în raport de termenele de plată (scadențele) aferente celor două tranșe anuale în care creanța principală ar fi trebuit plătită potrivit legii în vigoare la acea dată, anume prin raportare la anul 2009 (în care era scadentă prima tranșă) și la anul 2010 (în care era scadentă cea de-a doua tranșă, actualizată), nu are niciun fundament juridic.

Ca atare, în mod corect instanța de apel, constatând că plata creanței principale s-a realizat la data de 17.12.2014, a statuat că prescripția dreptului la acțiune se justifică a fi verificată în raport de această dată, și nu de data la care ar fi trebuit plătită, întrucât abia la această dată, 17.12.2014, partea reclamantă a cunoscut întinderea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neactualizarea creanței principale plătite cu întârziere.

Împrejurarea că partea reclamantă avea posibilitatea de a cere actualizarea creanței principale în cadrul dosarului execuțional nr. x/20414 al BEJ B., în temeiul dispozițiilor art. 628 alin. (3) C. proc. civ., invocată de partea pârâtă în susținerea acestei criticii de nelegalitate nu prezintă relevanță juridică, cât timp o atare omisiune nu pune în discuție prescripția dreptului la acțiune exercitat pe cale separată, printr-o cerere de chemare în judecată distinctă, formulată în interiorul termenului de prescripție.

Cât privește termenul de prescripție, potrivit constatărilor instanțelor de fond, acesta nu s-a împlinit la data de 17.12.2017, întrucât a fost întrerupt prin notificarea prin care partea reclamantă a cerut părții pârâte actualizarea creanței principale, stabilirea cuantumului creanței accesorii, compensarea debitelor datorate reciproc și, totodată, plata sumelor cuvenite cu titlu de actualizare în urma compensării, notificare care a fost înregistrată sub nr. x/2017 și soluționată, în interiorul termenului de prescripție, prin adresa nr. x/10.11.2017 emisă de partea pârâtă.

În raport de momentul de debut al termenului de prescripție, 17.12.2014, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (4) din noul C. civ. (care a intrat în vigoare la 01.10.2011), regulile aplicabile prescripției sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 2517 și urm. din acest act normativ, astfel cum a reținut instanța de apel și cum pretinde și partea pârâtă prin recurs.

Cât privește trimiterea de către instanța de apel, în considerentele hotărârii recurate, la dispozițiile Decretului nr. 167/1958, se constată că aceasta s-a impus pentru evidențierea argumentelor pentru care s-a apreciat a fi greșit raționamentului invocat de partea pârâtă în susținerea excepției prescripției, potrivit căruia prescripție ar fi început să curgă din anul 2009 (pentru prima tranșă din despăgubire) și, respectiv, din anul 2010 (pentru cea de-a doua tranșă), adică anterior datei de 01.10.2011, când au intrat în vigoare dispozițiile noului C. civ., caz în care prescripția ar fi fost suspusă regulilor prevăzute de acest act normativ.

În atare condiții, critica prin care partea pârâtă pretinde că instanța de apel ar fi soluționat greșit excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de normele de drept prevăzute de Decretul nr. 167/1958, pe care ea însăși le-a invocat în susținerea excepției, se dovedește a fi nefondată.

Nefondată se dovedește a fi și critica prin care partea pârâtă pretinde că dreptul la acțiune al părții reclamante ar fi prescris și în considerarea dispozițiilor noului C. civ., apreciate a fi incidente în condițiile reținerii datei de 17.12.2014 (data plății) ca semnificând momentul de început al termenului de prescripție.

Concluzia se impune întrucât, astfel cum corect a reținut instanța de apel, notificarea transmisă de către partea reclamantă în interiorul termenului de prescripție, prin care a solicitat actualizarea creanței și care a fost soluționată de partea pârâtă prin adresa nr. x/10.11.2017, urmată fiind de înregistrarea cererii de în judecată la data de 13 aprilie 2018 (în interiorul unui termen de 6 luni) produce efect întreruptiv asupra cursului prescripției în aplicarea dispozițiilor art. 2540 din noul C. civ.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, critica părții pârâte privind soluționarea greșită a excepției prescripției dreptului material la acțiune se dovedește a fi nefondată.

Subsumat aceluiași motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde și că acțiunea dedusă judecății nu putea fi primită în considerarea dezlegărilor date prin decizia nr. 21/2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție dispozițiilor art. 1079 alin. (2) pct. 3 din C. civ. de la 1864 și ale art. 1523 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 287/2009 C. civ. raportat la art. 166 alin. (1) și (4) din Codul muncii și art. 1088 din C. civ. de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 43/2002, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprobate prin Legea nr. 43/2012, și ale art. 1535 din C. civ.

Mai întâi, este de observat că pretinzând nesocotirea de către instanța de apel a dezlegărilor date prin decizia nr. 21/2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept menționată, partea pârâtă omite că o astfel de apărare nu a fost invocată la judecata în apel și că, prin hotărârea recurată, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei chestiuni de drept.

În atare condiții, partea pârâtă nu poate imputa instanței de apel, pe calea recursului, o atare omisiune care, în realitate, îi este imputabilă, întrucât recursul nu este o nouă judecată în fond ci trebuie să se fundamenteze doar pe susținerile părților la judecata în fond și pe considerentele hotărârii date de instanța de apel.

Apoi, este de observat că prin decizia instanței supreme, chestiunea de drept analizată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept viza plata drepturilor salariale și a unor sume de bani datorate de stat cu acest titlu și pentru care, prin acte normative speciale, s-au instituit termene pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii pentru care, prin decizia nr. 2/2014 a Completului pentru recursul interesul legii, s-a statuat asupra condițiilor privind plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale, chestiune de drept care nu are legătură cu chestiunile litigioase ce fac obiectul procesului pendinte.

Printr-o altă critică de nelegalitate, partea pârâtă pretinde că instanța de apel a greșit atunci când a respins excepția inadmisibilității acțiunii deduse judecății, deși aceasta era lipsită de temei legal, dispozițiile Legii nr. 164/2014 (privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative), în raport de conținutului normelor tranzitorii, neputând fi invocate în acest sens.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă pretinde că Legea nr. 164/2014, care a intrat în vigoare la data de 18.12.2014, a reglementat o procedură nouă de soluționare a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 9/1998 și, deopotrivă, o procedură nouă de plată a despăgubirilor în cadrul căreia despăgubirile pot fi actualizate, proceduri administrative care însă sunt diferite de cele statuate prin actele normative anterioare, în cadrul cărora nu era permisă actualizarea despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite, cum este și cazul despăgubirii plătite părții reclamante la data de 17.12.2014.

Critica nu este fondată.

Pretinzând că pretenția dedusă judecății nu ar avea temei juridic în dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014, prin care se prevede obligativitatea actualizării cu indicele prețurilor de consum a despăgubirilor plătite potrivit legilor de speciale de reparație indicate în cuprinsul acestui act normativ, printre care și Legea nr. 9/1998, partea pârâtă ignoră faptul că obligația de actualizare a unor astfel de despăgubiri nu este una nouă ci era instituită în sarcina sa și anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel, prin dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, republicată în data de 9.11.1999, s-a statuat cu privire la îndreptățirea Guvernului de a stabili modalitatea de plată și de eșalonare a despăgubirilor (compensațiilor) stabilite în temeiul acestui act normativ. Totodată, s-a prevăzut că despăgubirile se plătesc în anul în care au fost stabilite, la nivelul la care au fost validate de comisia centrală și că, în cazul în care se achită în anul următor, direcțiile generale ale finanțelor publice (respectiv, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/2007) sunt obligate să actualizeze despăgubirile în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Național de Statistică înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior.

Măsura este justificată de necesitatea ca sumele efectiv plătite să corespundă valorii reale a bunurilor raportat la momentul validării și, deopotrivă, la momentul plății despăgubirilor, în aplicarea principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de persoanele prejudiciate, astfel cum, de altminteri, s-a reținut și prin decizia nr. XXI/19.03.2007 a Secțiilor Unite ale ÎCCJ emisă în aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998.

În acest context al analizei este de menționat că norma de drept prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, sub imperiul căreia a fost stabilită despăgubirea cuvenită părții reclamante, prevedea expres că plata eșalonată nu putea depăși 2 ani consecutivi.

Or, potrivit constatărilor de fapt ale cauzei, despăgubirea cuvenită părții reclamante, deși a fost stabilită la data de 4 mai 2006, prin hotărârea nr. 549 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 9/1998, a fost validată cu mult peste termenul de termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 8 alin. (2) din lege, anume la data de 11.03.2009, prin decizia nr. 690 emisă de partea pârâtă, și a fost plătită de aceasta la data de 17.12.2014, după aproximativ 8 ani de la momentul la care ar fi trebuit să fie plătită, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, în forma în vigoare în anul 2009.

Ca atare, împrejurarea că plata creanței principale s-a făcut de partea pârâtă la data de 17.12.2014 (anterior intrării în vigoare, la data de 18.12.2014, a Legii nr. 164/2014), nu o exonerează pe aceasta de obligația de actualizare a acestei creanțe în intervalul de timp cuprins între data la care trebuia plătită, potrivit legii, și data la care a fost efectiv plătită.

Aceasta, întrucât, la data de 17.12.2014, obligația de actualizare a despăgubirii acordate în temeiul Legii nr. 9/1998 avea temei de drept dispozițiile art. 8 alin. (2) din această lege, nefiind o obligație nouă, reglementată pentru prima oară în data de 18.12.2014, prin Legea nr. 164/2014, astfel cum eronat se pretinde prin recurs.

De altminteri, prin legea nouă, nr. 164/2014, așa cum rezultă din titlul său, au fost adoptate măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, tocmai în considerarea întârzierilor constate în finalizarea procedurilor administrative având ca obiect astfel de cereri.

În atare condiții, reținând și că indicarea de către instanța de apel a normelor de drept din Legea nr. 164/2014 ca temei de drept al obligației de actualizarea despăgubirilor (aplicabile din data de 18.12.2014), în locul celor care statuau în același sens prin legea anterioară, nr. 9/1998, nu este de natură a crea părții pârâte vreo vătămare care să justifice casarea deciziei recurate, instanța de recurs constată că nu poate primi critica prin care partea pârâtă pretinde greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, fundamentată pe inexistența unui temei de drept al pretenței de actualizare a despăgubirii stabilite în favoarea părții reclamante în temeiul Legii nr. 9/1998 .

Printr-o ultimă critică de nelegalitate, partea pârâtă a pretins și că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce privește obligarea sa, în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităților de întârziere, întrucât în cauză nu s-a probat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 8 alin. (1) din aceeași lege, anume nesoluționarea în termen ori refuzul nejustificat de soluționare a cererii părții reclamante.

Critica nu poate fi primită.

Cu titlu prealabil, este de menționat că dispozițiile art. 483 C. proc. civ., statuează, prin alin. (1), că obiect al recursului îl constituie hotărârea dată în apel și, prin alin. (3), că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Rezultă că, întemeiate fiind pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ., criticile de nelegalitate trebuie să se fundamenteze pe considerentele hotărârii recurate prin care au fost analizate și soluționate chestiunile litigioase care făcut obiectul motivelor de apel.

În ceea ce privește obligația de plată a penalităților de întârziere, în cazul neîndeplinirii obligației de actualizare a sumei de 80.570,46 RON cu indicii de creștere a prețului de consum pe perioada 04.05.2006-18.12.2014 și de emitere a unui titlu de plată pentru suma rezultată, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești din procesul pendinte, rezultă că a fost stabilită în sarcina părții pârâte prin hotărârea primei instanțe.

Potrivit considerentelor hotărârii recurate, în ceea ce privește obligația la plata penalităților de întârziere, prin apel, partea pârâtă s-a rezumat a susține inaplicabilitatea dispozițiilor art. 18 alin. (5) din Legea 554/2004 în mod declarativ, fără însă a dezvolta o critică de nelegalitate concretă la adresa soluției primei instanțe, care să fundamenteze analizarea de către instanța de apel a conduitei sale din perspectiva cerințelor normei de drept pretins încălcate de prima instanță.

Or, în lipsa unei analize a instanței de apel în ceea ce privește această chestiune litigioasă, critica formulată prin recurs privind greșita obligare la plata penalităților de întârziere se dovedește a fi formulată omisso medio și, pe cale de consecință, ea nu poate fi analizată de instanța de recurs.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de partea pârâtă, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Analizând recursul incident declarat de partea pârâtă Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 491 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate, partea pârâtă menționată pretinde că a fost respinsă greșit excepția lipsei calității sale procesuale pasive, dată fiind inexistența unui raport de drept material în care să fie implicată cu partea reclamanta, cu mențiunea că nu era dată nici ipoteza potrivit căreia dosarul constituit potrivit Legii nr. 9/1998, la cererea părții reclamante, ar fi fost aprobat de către ANRP București, prin stabilirea unei sume ce urmează a fi actualizată și pentru care i-ar incumba obligația de plată.

Partea pârâtă a pretins, de asemenea, că nu are calitatea de autoritatea administrativă competentă să valideze/invalideze, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile investite de lege care conțin propuneri de acordare a sumelor actualizate ori să emită decizii de compensare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 164/2014.

Critica este nefondată.

Calitatea procesuală pasivă a părții pârâte Ministerul Finanțelor Publice a fost analizată și reținută în prezenta cauză în considerarea atribuției stabilite în sarcina sa de a gestiona fondurile prevăzute în bugetul de stat cu destinația de despăgubiri (compensații) ce se impun a fi plătite persoanelor îndreptățite în temeiul dispozițiilor Legii nr. 9/1998.

Consecvent reglementării inițiale, statuate prin dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/1998, legiuitorul a prevăzut și ulterior, prin dispozițiile art. 6 alin. (8) din O.U.G. nr. 25/2007, că sumele pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 9/1998 și ale Legii nr. 290/2003 sunt prevăzute în bugetul Ministerul Finanțelor Publice și că respectivele sume urmează a fi repartizate de către acest minister părții pârâte ANRP București, în vederea aplicării legilor de reparație menționate, anume pentru plata despăgubirilor bănești, inclusiv a celor rezultate în urma actualizării creanțelor plătite cu întârziere.

Mai mult, astfel s-a reținut și în considerentele hotărârii recurate, obligația de plată a sumelor stabilite prin titlurile de plată emise în temeiul Legii nr. 9/1998 este în sarcina Ministerului Finanțelor Publice și potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea 164/2014.

În consecință, în considerarea atribuțiilor ce îi sunt conferite în actele normative succesive prin care s-au reglementat procedurile administrative în cadrul cărora sunt stabilite și plătite despăgubirile cuvenite cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, în temeiul Legii nr. 9/1998, instanța de apel a statuat corect cu privire la calitatea procesuală pasivă a acestei părți pârâte în prezenta cauză, care are ca obiect emiterea unui titlu de despăgubire în condițiile legii de reparație menționate.

Așa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de partea pârâtă Ministerul Finanțelor Publice, urmează a fi respins, ca nefondat.

Constatând că partea pârâtă, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, a pierdut procesul, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligată să plătească părții reclamante suma de 4760 RON, cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara împotriva deciziei nr. 885 din 23 iulie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă pe recurenții-pârâți la plata sumei de 4760 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 iunie 2021.