ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5583/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Reclamantul C.D.I. a chemat în judecată pe pârâții Primarul comunei G., Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei comunei G., Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei comunei G., Prefectul județului Vaslui, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din cadrul Prefecturii Vaslui, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2011 din cadrul Prefecturii Vaslui solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001, să fie obligată unitatea deținătoare să emită o dispoziție motivată cuprinzând oferta pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul (casă și teren) situat în satul M., comuna G., jud.Vaslui, ce au aparținut tatălui său C.D.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Vaslui, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1085 din 5 aprilie 2011, a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.D.I., care a fost respins de Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia pronunțată în data de 21 septembrie 2011. Reclamantul C.D.I. a declarat recurs împotriva acestei decizii, susținând ca motiv de casare faptul că în mod greșit Curtea de Apel, a calificat calea de atac cu care a fost învestită ca fiind recurs, suprimându-i astfel un grad de jurisdicție.

Înalta Curte a invocat în ședința publică din 21 septembrie 2012 excepția inadmisibilității recursului, pe care o găsește incidență cauzei pentru următoarele considerente: Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv solicitarea măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale de reparație, Înalta Curte constată că Legea nr. 10/2001 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantului, astfel cum a reținut, în mod corect și Curtea de Apel.

Este adevărat că prin art. 26 alin. (3) din legea menționată s-a precizat că "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". În raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct cu privire a masurile reparatorii ce se impun pentru imobilul ce face obiectul litigiului, făcând verificările ce se impun privind admisibilitatea cererii.

Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Așa cum de altfel a stabilit Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, prin pronunțarea deciziei nr. XX/2007, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea reclamantului.

Prin urmare, a concluzionat instanța supremă, refuzul nejustificat al unității deținătoare, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Din această perspectivă, pretențiile reclamantului au fost corect verificate, în primă instanță, în raport de dispoziții legale menționate.

Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinței, Curtea de Apel, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. XII din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiție, potrivit cărora art. alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 798/2..09.2005, cu modificările și completările ulterioare, se modifică, în sensul că hotărârea Tribunalului, prin care s-a soluționat cererea formulată de persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, este supusă recursului, care este de competența curții de apel.

Curtea a avut în vedere și art. XXVI conform căruia dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, având în vedere că hotărârea instanței de fond a fost promovată la data de 5 aprilie 2011, după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2011. În cauza de față, se rețin dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că pot fi supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii. Or, în speță, reclamantul a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinței dată de tribunal în primă instanță, recurs care a fost soluționat prin decizia nr. 370/2011 din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Așa fiind, exercitarea de către reclamant, pentru a doua oară, a aceleiași căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de Curtea de Apel, ca instanță de recurs, față de dispozițiile legale anterior menționate, este inadmisibilă.

Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului — în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii de genul celui de față, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiție. În lumina jurisprudenței C.E.D.O. se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exercițiul a două căi de atac și, cu atât mai puțin un rezultat favorabil pentru reclamant. Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptățirea sau pe care legea nu îl acceptă și constatând că reclamantul a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunțată de Curtea de Apel în recurs, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității prezentei căi de atac.

Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins în consecință, ca inadmisibil, pentru că, așa cum prevăd dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale. De altfel, această concluzie decurge și din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exercițiul lui, deoarece o altă soluție ar tinde la ipoteza acceptării unui "recurs la recurs ".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul C.D.I. împotriva deciziei civile nr. 370 din 21 septembrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2012.