ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2129/2020

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile contractuale indicate în cerere, art. 969 și art. 1073 C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, tribunalul a reținut că cererile de plată a unor creanțe formulate de reclamantă nu au fost analizate și soluționate nici de administratorul judiciar și nici de judecătorul sindic astfel că nu pot fi imputate reclamantei, precum și că, în cauză, nu a fost depus vreun raport al administratorului judiciar prin care să fi dispus respingerea cererilor de plată ale reclamantei, tribunalul arătând că această creanță s-a născut în cadrul acestei proceduri și astfel poate fi analizată pe calea unei acțiuni de drept comun.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a reținut că în speță s-a invocat această excepție raportat la obiectul dosarelor nr. x/2012 și y/2015 ale Tribunalului București.

În ceea ce privește soluționarea dosarului nr. x/2012 al Tribunalului București, a reținut prima instanță, rezultă că obiectul acestuia a fost reprezentat de contravaloarea lucrărilor executate de asocierea A. S.A. Hidroconstrucția S.A. și B. S.A. în baza contractului nr. xDI/26.01.2004 și alte cheltuieli aferente, iar în ceea ce privește dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București rezultă că obiectul acestuia l-a reprezentat solicitarea A. S.A., Hidroconstrucția S.A. și B. S.A. de a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act adițional la contractul de execuție lucrări nr. x/26.01.2004. Cum obiectul cererilor de chemare în judecată este diferit excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut că între părți a existat o întâlnire la data de 07.02.2013 pentru a se fixa principiile comune ce vor sta la baza stabilirii și negocierii cheltuielilor pentru perioada de întrerupere, iar procedura de negociere a început efectiv la data de 21.06.2013 și s-a finalizat la data de 16.04.2014, astfel că termenul de prescripție a fost suspendat în perioada 07.02.2013-16.04.2014, motiv pentru care prima instanță a reținut că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

Prin sentința civilă nr. 632 din 7 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea reclamantei de administrare a expertizei contabile, ca nefiind utilă și concludentă soluționării cauzei. Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 7.000 RON către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut, în esență, că deschiderea procedurii insolvenței nu este imputabilă pârâtei, iar în timpul desfășurării acesteia, deciziile ce angajau societatea puteau fi luate, în condițiile legii, doar de administratorul judiciar și judecătorul sindic, decizia de sistare a lucrărilor neputând atrage răspunderea pârâtei, aceasta nefiind în culpă pentru neexecutarea obligațiilor de continuare a lucrărilor.

De asemenea, tribunalul a arătat că există o deosebire evidentă între sistarea sau conservarea lucrărilor și întreruperea acestora pe timpul procedurii insolvenței, iar din analiza contractelor invocate tribunalul a conchis că pârâta nu și-a asumat obligația contractuală de a plăti cheltuielile invocate de reclamantă, în situația specifică în care s-a aflat.

Tribunalul a mai arătat că minuta încheiată la data de 07.02.2013 nu reprezintă o recunoaștere a debitului, nefiind întocmită în numele pârâtei de administratorul judiciar.

Pornind de la dispozițiile art. 143 din Legea nr. 85/2006, actualmente art. 137, tribunalul a reținut că urmare a reorganizării, pârâta a reintrat în circuitul civil, fără debitele anterioare, care au fost soluționate definitiv pe parcursul procedurii de insolvență.

În ceea ce privește reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, tribunalul a evidențiat prevederile cuprinse în Protocolul nr. 48025/2015, încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România, referitoare la onorariul de avocat perceput pentru asigurarea asistenței juridice în cauze care au ca obiect pretenții cu caracter patrimonial și, având în vedere gradul de complexitate și dificultate a cauzei, munca îndeplinită de avocat, a considerat că suma de 7000 RON reflectă caracterul real și necesar al cheltuielilor ce pot fi imputate părții adverse, astfel că onorariul a fost redus de la suma de 21.342,10 RON.

Pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. a declarat apel împotriva aceleiași sentințe, precum și împotriva încheierii din 13.12.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 740 din 19 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanta S.C. Hidroconstrucția S.A. și de pârâta S.P.E.E.H Hidroelectrica S.A. împotriva sentinței, care a fost anulată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleași instanțe.

A fost admis apelul pârâtei declarat împotriva încheierii din 13 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și s-a dispus anularea în parte a încheierii atacate cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale încheierii apelate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul formulat de reclamanta S.C. Hidroconstrucția S.A., că pretențiile deduse judecății sunt întemeiate pe anumite contracte de antrepriză, care odată cu deschiderea procedurii insolvenței nu au fost denunțate de către administratorul judiciar, precum și că nicio dispoziție legală sau contractuală nu prevede vreo cauză de exonerare de răspundere contractuală în raport cu obligațiile intimatei-pârâte în situația deschiderii procedurii insolvenței față de aceasta. Totodată, constatând că procedura deschiderii insolvenței a avut loc ca urmare a cererii intimatei-pârâte, a considerat că statuarea primei instanțe potrivit căreia pârâta nu este în culpă pentru intrarea în insolvență nu poate fi primită, și că în plus, aceasta avea posibilitatea ca odată intrată în insolvență să denunțe contractele de antrepriză la care era parte și pe care nu le mai putea continua.

Instanța de apel a motivat că pretențiile deduse judecății s-au născut în timpul procedurii insolvenței și pe fondul nefinalizării negocierilor dintre părți referitoare la stabilirea de comun acord a cuantumului cheltuielilor în cauză.

În acest context, a reținut instanța de prim control judiciar că apelanta-reclamantă a formulat o cerere de plată adresată la 30 mai 2016 administratorului-judiciar, care ar fi trebuit să se pronunțe asupra acesteia prin raportul lunar ce trebuia întocmit conform art. 21 din Legea nr. 85/2006, însă, având în vedere că la data de 21.06.2016 judecătorul-sindic a dispus închiderea procedurii ca urmare a realizării planului privind plata creanțelor anterioare deschiderii procedurii, administratorul judiciar nu a mai întocmit raportul în cauză și astfel acesta nu a putut fi contestat în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, a arătat că împotriva închiderii procedurii insolvenței, apelanta-reclamantă a formulat recurs care a fost respins de către Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 125 din 30.03.2017.

Instanța de prim control judiciar a conchis că susținerile primei instanțe, potrivit cărora pretențiile reclamantei sunt nefondate întrucât debitoarea trebuie să fie descărcată de obligații la data închiderii procedurii de insolvență, nu sunt temeinice și legale, având în vedere că pretențiile în cauză sunt creanțe rezultate din timpul procedurii, iar procedura a fost închisă pentru realizarea planului de reorganizare care viza obligații asumate prin plan și care erau anterioare deschiderii acesteia.

Or, în aceste condiții temeiurile reținute de către tribunal, sunt netemeinice și nelegale, astfel că soluționând cauza pe baza acestora, prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului.

În ceea ce privește apărările intimatei-pârâte formulate prin întâmpinare, instanța de apel le-a considerat neîntemeiate.

Astfel, referitor la apărarea intimatei-pârâte în cadrul căreia aceasta a enunțat cu titlu exemplificativ diferite clauze contractuale din care rezultă că nu are obligația de plată referitoare la amortismentul și celelalte cheltuieli solicitate de către reclamantă, precum și faptul că nu și-a dat acordul cu privire la plata acestor cheltuieli, instanța de apel a motivat că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului și nu a explicat că pretențiile deduse judecății sunt neîntemeiate, fie în raport de fiecare contract în parte, fie în raport cu fiecare șantier și cheltuielile concrete care s-au făcut în urma sistării lucrărilor de antrepriză ca atare.

Prima instanță a reținut două temeiuri pentru care a respins acțiunea, respectiv lipsa culpei pârâte ca urmare a intrării insolvență și faptul că orice societare care iese din insolvență este descărcată de obligații.

Or, instanța de apel a motivat cu privire la apelul reclamantei că cele opt contracte de antrepriză au fost menținute, iar lucrările ce se derulau în favoarea beneficiarului au fost sistate ca urmare a solicitării acestuia, fapt care atrage potrivit nenumăratelor acte adiționale costuri cu privire la conservarea șantierelor în cauză, costuri care vor fi stabilite de comun acord.

Instanța de apel a argumentat că, aflându-se în insolvență, intimata-pârâtă a tergiversat negocierea și finalizarea stabilirii obligațiilor pe care și le-a asumat prin actele adiționale, iar pe de altă parte administratorul judiciar a lăsat nesoluționată cererea de plată a creanțelor curente în așteptarea închiderii procedurii ca urmare a finalizării plății creanțelor anterioare deschiderii procedurii ce au fost cuprinse în planul de reorganizare.

În ceea ce privește creanțele curente, nici judecătorul sindic, și nici instanța de recurs, prin decizia nr. 125/2017, nu s-au pronunțat asupra acestora.

Trimițând cauza spre rejudecare, instanța de prim control judiciar a hotărât, în primul rând, ca tribunalul, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., să pună în vedere reclamantei să-și precizeze pretențiile în raport de fiecare dintre cele opt contracte de antrepriză pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată. Apoi, a decis că prima instanță trebuie să administreze întregul probatoriu prevăzut de lege, respectiv proba cu înscrisuri și expertize tehnice de specialitate referitoare la costurile reale rezultate ca urmare a sistării lucrărilor desfășurate în temeiul celor opt contracte de antrepriză, iar, în al treilea rând, a dispus că prima instanța trebuie ca, pe baza întregului probatoriu administrat, să lămurească cauza sub toate aspectele prin raportare la clauzele contractuale, așa cum au fost acestea stabilite de părțile contractante, cât și prin actele adiționale aferente.

Cu privire la apelul pârâtei Hidroelectrica S.A. formulat împotriva sentinței civile nr. 632/07.03.2018, ca urmare a reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, instanța de apel, având în vedere anularea sentinței civile apelată de către reclamantă și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, a considerat că dat fiind caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată și pentru a avea loc rejudecare unitară a acesteia, se impune admiterea și a apelului pârâtei și trimiterea spre rejudecare (și) a chestiunii privind reducerea onorariului de avocat, considerând că acest aspect trebuie soluționat odată cu capătul principal de cerere, întrucât este în strânsă legătură cu acesta.

Totodată, instanța de apel a reținut că, motivele pentru care se dispune reducerea onorariului avocațial trebuie să corespundă exclusiv condițiilor stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la apelul pârâtei formulat împotriva încheierii din 13.12.2017, cu privire la modul de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, instanța de prim control judiciar a motivat că reluarea aspectelor vizând adresele nr. x/15.03.2016 și nr. y/16.04.2014, comunicate reclamantei de către administratorul judiciar, nu constituie temeiuri care să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, întrucât acestea nu îndeplinesc cerințele art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2006, în baza cărora s-a derulat procedura insolvenței apelantei-pârâte.

Instanța de apel a motivat că toate susținerile legate de cerințele inadmisibilității cererii de chemare în judecată prin raportare la dispozițiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu sunt fondate, în condițiile în care apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale referitoare la participarea la negocieri și stabilirea de comun acord a costurilor rezultate din sistarea lucrărilor, având în vedere că plata creanțelor curente în cursul procedurii trebuie întemeiate pe documente, ori atâta timp cât nu au fost semnate procese-verbale, nici documentele de plată nu aveau cum să poată fi emise.

În ceea ce privește respingerea excepției prescripției, instanța de apel a reținut că, anulându-se sentința cu privire la pretențiile deduse judecății, se impune ca și prescripția să fie analizată în raport cu nașterea dreptului material la acțiune din perspectiva nerespectării obligațiilor pârâtei și în raport cu fiecare temei contractual, iar nu prin raportare la data emiterii facturilor fiscale, având în vedere dispozițiile art. 2532 C. civ., subliniind că dreptul la acțiune în cazul obligațiilor de a da sau de a face este reglementat de art. 2524 alin. (1) din C. civ.

Instanța de apel a arătat că tribunalul a reținut în mod greșit faptul că negocierile au avut loc în ultimele șase luni înainte de expirarea termenului de prescripție, în condițiile în care acestea au avut loc în perioada februarie 2013 - aprilie 2014, nefiind aplicabile astfel dispozițiile art. 2532 alin. (1) pct. 6 din C. civ.

Prin urmare, a reținut instanța de apel, analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune se impune a fi examinată în raport de pretențiile deduse judecății și prin raportare la dispozițiile art. 2532 și următoarele din C. civ. privind începutul cursului prescripției dreptului material la acțiune, și nu prin raportare la data emiterii sau comunicării facturilor.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 137, art. 21 alin. (1) și (3), art. 11 alin. (2), art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, având în vedere respingerea apelului său prin care a fost criticată soluția privind modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii.

Rațiunea art. 137 din Legea nr. 85/2006, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, este ca debitorul să reintre în circuitul civil fără debitele anterioare, care urmează să fie soluționate în integralitate pe parcursul procedurii de insolvență, scopul procedurii fiind crearea posibilității debitorului de a-și relua activitatea.

Pe cale de consecință, cât timp valoarea obligațiilor anterioare nu a fost cuprinsă în planul de reorganizare, pârâta Hidroelectrica nu poate fi ținută de executarea acestora.

Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta solicită inclusiv executarea unor obligații pentru lucrări executare în perioada 01.01.2013 - 20.06.2013. Or, potrivit sentinței civile nr. 6251/20.06.2013, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus confirmarea planului de reorganizare al pârâtei Hidroelectrica S.A., fără ca pretențiile invocate de reclamanta Hidroconstrucția S.A. în prezenta cauză să fie cuprinse în respectivul plan de reorganizare.

Cu alte cuvinte, în contextul în care reclamanta Hidroconstrucția S.A. nu a formulat o cale de atac împotriva hotărârii prin care a fost confirmat planul de reorganizare, aceasta nu mai poate solicita plata acestor creanțe născute anterior confirmării, dar care nu au fost incluse în plan, cu atât mai puțin printr-o acțiune de drept comun, în afara procedurii insolvenței.

În cauză, administratorul judiciar al pârâtei Hidroelectrica S.A. a refuzat plata facturilor transmise de reclamanta Hidroconstrucția S.A., refuz ce îndeplinește condițiile unei măsuri dispuse de acesta în procedura insolvenței, context în care instanța de apel a încălcat și aplicat greșit art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, reținând în mod nelegal că adresele nr. x/15.03.2016 și nr. y/16.04.2014 se încadrează în afara cadrului legal existent.

Întrucât nu și-a exercitat acest drept de contestație, ci a rămas în pasivitate față de măsurile dispuse de administratorul judiciar în anii 2014 și 2016, reclamanta Hidroconstrucția S.A. a fost decăzută din dreptul de a contesta măsura dispusă de administratorul judiciar.

Contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanta nu mai poate formula aceleași pretenții după închiderea procedurii, întrucât, pe de o parte, respectivele creanțe născute în timpul procedurii nu pot fi valorificate decât în cursul procedurii, iar pe de altă parte, reclamanta nu mai poate formula aceleași pretenții după închiderea procedurii insolvenței deoarece ar fi încălcată competenta exclusivă a judecătorului sindic de a realiza controlul de legalitate al măsurilor dispuse de administratorul judiciar.

Așadar, în mod nelegal a reținut instanța de apel că excepția inadmisibilității ar fi fost respinsă în mod corect de prima instanță, în contextul în care o asemenea soluție contravine prevederilor art. 137, art. 21 alin. (1) și alin. (3), art. 11 alin. (2), art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Având în vedere soluția de admitere a apelului formulat de reclamantă, recurenta-pârâtă, printr-o altă critică, susține nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării prevederilor art. 137, art. 21 alin. (1) și alin. (3), art. 66 alin. (1), art. 64 alin. (6) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 1350 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală.

Sub acest aspect, recurenta a reiterat că instanța de apel eronat a reținut că în urma ieșirii din insolvență, pârâta Hidroelectrica S.A. nu ar fi trebuit să fie descărcată de creanțele ce fac obiectul prezentei cauze.

Potrivit art. 137 din Legea nr. 85/2006, la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan. Or, în cauză, valoarea obligațiilor de la data confirmării planului de reorganizare cuprindea inclusiv creanțele născute în perioada 01.01.2013-20.06.2013.

Totodată, eronat s-a reținut că societatea sau administratorul judiciar ar fi întreprins demersuri pentru a nu plăti creanțele, o asemenea interpretare încălcând prevederile art. 66 alin. (1) și art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006. Dimpotrivă, singurul motiv pentru care reclamanta Hidroconstrucția S.A. nu și-a îndestulat creanțele în timpul procedurii constă în lipsa depunerii diligentelor necesare în acest sens.

Instanța de apel a încălcat prevederile legale referitoare la răspunderea contractuală, art. 1350 C. civ., recurenta susținând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii pârâtei.

A susținut recurenta-pârâtă că în cauză nu există o culpă a sa în îndeplinirea obligațiilor contractuale, ci doar de o întrerupere temporară a lucrărilor ca o consecință a procedurii insolvenței, urmând ca acestea să fie reluate, astfel că nefiind în culpă pentru intrarea în insolvență, nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii sale.

Totodată, a susținut că formularea cererii de intrare în procedura insolvenței de către Hidroelectrica nu poate reprezenta un argument în sensul demonstrării unei potențiale culpe a sa, subliniind sub acest aspect că admiterea cererii demonstrează lipsa culpei societății în ceea ce privește intrarea în insolvență.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 125 din 30 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2012, deoarece creanțele, solicitate prin cererile de plată, au fost analizate în cadrul acestui dosar.

Sub acesta aspect, intimata-reclamantă a susținut că a învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții, în vederea recuperării unor sume de bani, creanțe născute în timpul procedurii insolvenței, ca urmare a sistării proiectelor de Hidroelectrica S.A., neexistând normă juridică care să împiedice valorificarea dreptului subiectiv.

Intimata a mai susținut că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că susținerile recurentei sunt formulate cu rea-credință.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Referitor la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă a susținut că în mod corect a reținut prima instanță neînceperea curgerii prescripției extinctive până la data de 16.04.2014, precum și că este eronat raționamentul instanței de apel, potrivit căruia negocierile nu s-ar fi purtat în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție și că nu ar fi operat suspendarea prescripției.

Cu privire la soluția de reducere a cheltuielilor de judecată, argumentele instanței se întemeiază pe o premisă greșită.

Astfel, instanța de apel a reținut că posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată trebuie să se realizeze prin raportare la valoarea sau complexitatea cauzei ori în raport cu activitatea desfășurată de avocat și ținând cont de circumstanțele cauzei și nu prin raportare la aspecte exterioare cauzei, precum Protocolul încheiat între Ministerul Justiției și U.N.B.R. cu privire la cuantumul onorariilor de instanță, așa cum ar fi procedat prima instanță.

Deși a amintit dispozițiile art. 2 pct. 2 lit. e) din Protocol, prima instanță nu a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată prin raportare la acesta, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Pe fondul recursului incident, s-a solicitat respingerea acestuia, deoarece nu a existat o recunoaștere a pretinsului drept al recurentei-reclamante Hidroconstrucția S.A. și nici nu a fost întrerupt termenul de prescripție, astfel că nu se poate interpreta în sensul că negocierile au avut loc în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului.

Recurenta-reclamantă S.C. Hidroconstrucția S.A., a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției inadmisibilității recursului incident și a argumentelor dezvoltate de partea adversă prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul principal declarat de pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale-Hidroelectrica S.A. și recursul incident promovat de reclamanta Hidroconstrucția S.A. A prorogat discutarea excepțiilor invocate de recurenta-pârâtă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A., prin întâmpinare și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, precum și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 27 octombrie 2020, acesta fiind preschimbat din oficiu la 3 noiembrie 2020.

În ședința publică din 3 noiembrie 2020, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului incident și excepția tardivității formulării acestuia, invocate de recurenta-pârâtă, prin întâmpinare, conform celor reținute în practicaua prezentei decizii.

Cu privire la recursul principal formulat de recurenta-pârâtă Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. reține următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 125 din 30 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2012, deoarece creanțele solicitate prin cererile de plată au fost analizate în cadrul acelui dosar.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 430 C. proc. civ., hotărârea judecătorească prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat, iar această autoritate privește dispozitivul, precum și considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În cauză, nu a existat o statuare a instanței de recurs cu privire la vreo cerere de plată formulată de Hidroconstrucția S.A., care să fi intrat în autoritatea lucrului judecat, având în vedere că, în considerentele deciziei nr. 125/30.03.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2012, s-a reținut că, întrucât judecătorul sindic nu a fost învestit, anterior pronunțării sentinței de închidere a procedurii, cu nicio cerere de plată, contestație sau orice altă cerere specifică procedurii insolvenței, prin care să se fi supus controlului judiciar cererile de plată formulate la care se face referire, o astfel de măsură nu poate fi dispusă nici prin calea de atac ce face obiectul dosarului nr. x/2012 al Curții de Apel București, secția a V-a civilă. În acest context, instanța de recurs a reținut că solicitarea Hidroconstrucția S.A. de trimitere a cauzei spre rejudecare în vederea analizării de către judecătorul sindic a cererilor de plată învocate în cadrul recursului ar echivala cu învestirea acestuia cu soluționarea unor cereri, direct de către instanța de recurs, în condițiile în care, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, obiectul controlului judiciar este sentința pronunțată de judecătorul sindic.

Cât privește susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 125/30.03.2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, prin care s-ar fi hotărât că, în condițiile în care judecătorul sindic nu a fost învestit cu soluționarea unor cereri de plată a creanțelor curente, acestea nu ar mai putea fi solicitate ulterior închiderii procedurii, verificând conținutul acestei hotărâri se reține că afirmațiile recurentei-pârâte sunt infirmate de cuprinsul considerentelor acelei decizii. Procedura insolvenței a fost închisă prin reorganizare și a vizat obligații asumate prin planul de reorganizare, care erau anterioare deschiderii insolvenței.

Prin urmare, cum judecătorul sindic nu a fost învestit, anterior pronunțării sentinței de închidere a procedurii, cu nicio cerere de plată a unor creanțe curente și cum nicio astfel de cerere nu a fost analizată în cadrul acelui dosar de recurs, în speță, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că, în mod nelegal, a reținut instanța de apel faptul că excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă corect de prima instanță, în contextul în care o asemenea soluție contravine prevederilor art. 137, art. 21 alin. (1) și alin. (3), art. 11 alin. (2), art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, fiind aplicate greșit și dispozițiile art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Această critică nu este fondată.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reține că în mod corect a fost menținută soluția tribunalului cu privire la respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, instanța de apel statuând că reluarea aspectelor vizând adresele nr. x/15.03.2016 și nr. y/16.04.2014, nu constituie temeiuri care să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, întrucât acestea nu îndeplinesc cerințele art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2006, în baza căreia s-a derulat procedura insolvenței apelantei-pârâte.

De altfel, criticile formulate în recurs cu privire la adresele nr. x/15.03.2016 și nr. y/16.04.2014, constituie, în realitate aspecte de netemeinicie, care în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", nu pot fi analizate în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Printr-o altă critică, având în vedere soluția de admitere a apelului formulat de reclamantă, recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării prevederilor art. 137, art. 21 alin. (1) și alin. (3), art. 66 alin. (1), art. 64 alin. (6) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 1350 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel eronat a reținut faptul că în urma ieșirii din insolvență, pârâta Hidroelectrica S.A. nu ar fi trebuit să fie descărcată de creanțele ce fac obiectul prezentei cauze. Totodată, în mod greșit, a motivat instanța de apel că societatea sau administratorul judiciar ar fi întreprins demersuri pentru a nu plăti creanțele, o asemenea interpretare încălcând prevederile art. 66 alin. (1) și art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006.

Apoi, recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a încălcat prevederile legale referitoare la răspunderea contractuală, art. 1350 C. civ., întrucât nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii pârâtei.

Înalta Curte reține că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei direct în recurs, în condițiile în care prima instanță nu a cercetat fondul, iar trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel a avut în vedere stabilirea stării de fapt.

Astfel, Înalta Curte reține că, trimițând cauza spre rejudecare, instanța de apel a stabilit ca tribunalul, în baza rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., să pună în vedere reclamantei să-și precizeze pretențiile în raport de fiecare dintre cele opt contracte de antrepriză pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată. Apoi, a stabilit că prima instanță trebuie să administreze întregul probatoriu prevăzut de lege, iar, pe baza probatoriului administrat, să lămurească cauza sub toate aspectele prin raportare la clauzele contractuale, așa cum au fost acestea stabilite de părțile contractante, cât și prin actele adiționale aferente.

Așadar, cum starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită numai de instanța de trimitere, Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor circumscrise de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la recursul incident formulat de recurenta-reclamantă Hidroconstrucția S.A., Înalta Curte reține următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă, desi invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu a indicat, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate, față de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ. și nu a adus niciun fel de argument în sprijinul acestui motiv de recurs, care vizează ipoteza când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât se constată că acesta a fost invocat în mod formal.

Recurenta-reclamantă a invocat prin cererea de recurs și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, criticile recurentei-reclamante referitoare la cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției prin care se susține că este eronat raționamentul instanței de apel, potrivit căruia negocierile nu s-ar fi purtat în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție și că nu ar fi operat suspendarea prescripției, nu pot fi susținute cu temei.

Astfel, în speță, din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel a avut în vedere stabilirea stării de fapt, inclusiv în privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune.

Prin urmare, ținând cont de regula generală în ceea ce privește începutul prescripției extinctive prevăzută în art. 2523 din C. civ. și de împrejurarea că a fost anulată sentința tribunalului cu privire la pretențiile deduse judecății, în mod corect a reținut instanța de prim control judiciar că se impune ca și prescripția să fie analizată în raport cu nașterea dreptului material la acțiune din perspectiva nerespectării obligațiilor pârâtei și în raport cu fiecare temei contractual, cu luarea în considerare și a dispozițiilor art. 2524 alin. (1) din C. civ. și art. 2532 din același cod.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la soluția de reducere a cheltuielilor de judecată, prin care se susține că argumentele instanței de apel se întemeiază pe o premisă greșită, sunt neîntemeiate, urmând a fi înlăturate.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel, având în vedere anularea sentinței civile apelată de către reclamantă și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, a arătat că, dat fiind caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată și pentru a avea loc rejudecare unitară a acesteia, se impune admiterea și a apelului pârâtei cu consecința trimiterii spre rejudecare și a chestiunii privind reducerea onorariului de avocat, apreciind că acest aspect trebuie soluționat odată cu capătul principal de cerere fiind în strânsă legătură cu acesta și reținând, totodată, că motivele pentru care se dispune reducerea onorariului avocațial trebuie să corespundă exclusiv condițiilor stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, concluzia reținută de instanța de apel sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului avocațial, face referire la dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora, "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său".

Potrivit statuărilor instanței de apel, în rejudecare, ținând cont de caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată, prima instanță urmează a avea în vedere, referitor la onorariul avocațial, exclusiv criteriile indicate în conținutul normei juridice evocate, ceea ce înseamnă că instanța urmează a evalua cheltuielile de judecată în ansamblul cheltuielilor judiciare ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată, iar, în acest context nu se poate afirma că soluția instanței de apel este neîntemeiată, așa cum susține recurenta-reclamantă.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, atât recursul principal declarat de pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A., cât și recursul incident declarat de reclamanta Hidroconstrucția S.A. împotriva deciziei civile nr. 740 din 19 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. și recursul incident declarat de reclamanta Hidroconstrucția S.A. împotriva deciziei civile nr. 740 din 19 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2020.