ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1830/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 10 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 555 și art. 1349 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1478 din 7 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a aceluiași tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 2763/2017 din 10 iulie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin încheierea din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins cererea de amânare a judecății formulată de intimata-pârâtă B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2111 din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 833.407,10 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a cotei de 2/3 din terenul în suprafață de 4.832 mp, situat în București, str. x, calculată pentru perioada cuprinsă între 1 iunie 2012 și 28 iunie 2013, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată începând cu 1 iunie 2012 și până la data plății; a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată din primă instanță în cuantum de 21.210,50 RON; a menținut celelalte dispoziții din sentința atacată; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel de părți și a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.580,09 RON, rezultate după compensare.

Împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 și a deciziei instanței de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei alte curți de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat, în esență, că instanța de apel i-a încălcat dreptul la apărare, ca urmare a respingerii cererii de amânare a judecății, prin încheierea din 20 septembrie 2018.

După evocarea dispozițiilor art. 13 alin. (1)-(2) și art. 222 C. proc. civ., art. 24 din Constituție și art. 15 din Legea nr. 304/2004, recurenta-pârâtă a susținut că, la termenul din 20 septembrie 2018, avocatul său, C., l-a mandat pe avocatul substituent, D., să formuleze o cerere de amânare, întemeiată pe dispozițiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul amânării a vizat împrejurarea că, în ziua termenului de judecată, avocatul ales a mai avut un termen la Tribunalul Buzău și nu a mai avut posibilitatea să ajungă până la sfârșitul ședinței la Curtea de Apel București, din cauza traficului rutier.

Recurenta-pârâtă a menționat că, în susținerea cererii de amânare, a fost depusă și o citație emisă în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Buzău.

Aceeași parte a criticat considerentul prin care instanța de apel reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 222 C. proc. civ., cu motivarea că ambii avocați erau menționați pe împuternicirea avocațială.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a subliniat că art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede că avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract de asistență juridică, iar nu în baza unei împuterniciri avocațiale.

În continuare, a menționat că, în baza contractului de asistență juridică, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială, conform art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.

Prin raportare la aceste dispoziții, recurenta-pârâtă a subliniat că, în lipsa unui contract de asistență juridică, împuternicirea avocațială nu este susceptibilă de a conferi avocatului dreptul de a pune concluzii în fața instanțelor judecătorești.

Totodată, autoarea recursului a arătat că, la termenul din 14 decembrie 2017, avocatul substituent D. a învederat instanței de apel că nu mai colaborează în prezenta cauză cu avocatul C..

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a subliniat că avocatul D. nu-l putea substitui pe apărătorul ales, în temeiul împuternicirii avocațiale.

Aceeași parte a învederat că art. 234 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat prevede că avocatul titular al contractului de asistență juridică trebuie să obțină acordul prealabil al clientul pentru a-și putea asigura substituirea. Or, recurenta-pârâtă nu a fost de acord cu substituirea avocatului titular.

În plus, autoarea recursului a subliniat că delegația de substituire, depusă la termenul din 20 septembrie 2018, vizează exclusiv susținerea cererii de amânare și a eventualelor incidente procedurale, fără să prevadă și dreptul avocatului substituent de a pune concluzii pe fond.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a stabilit valoarea prejudiciului prin raportare la suma menționată în raportul de expertiză depus la prima instanță. Procedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea caracterului devolutiv al apelului prevăzut de art. 477 alin. (2) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ. și cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu a avut în vedere obiecțiunile formulate de această parte.

În continuare, recurenta-pârâtă a menționat că obiecțiunile la raportul de expertiză vizau nerespectarea de către expert a metodologiei de evaluare prevăzută în Ghidul de evaluare a bunurilor imobile. Or, nerespectarea acestei metodologii a determinat stabilirea unei valori nereale a prejudiciului invocat în cauză.

Aceeași parte a subliniat că instanța de apel trebuia să repună în discuție apărările invocate în fața primei instanțe, în temeiul efectului devolutiv al apelului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ.

În concret, recurenta-pârâtă a arătat că, în materia răspunderii civile delictuale, caracterul ilicit al unei fapte se stabilește prin raportare la încălcarea legii și la prejudicierea titularului unui drept subiectiv.

Astfel, aceeași parte a susținut că, deși a continuat că exercite posesia asupra terenului după admiterea acțiunii în revendicare și constatarea nulității titlului său de proprietate, nu a săvârșit o faptă ilicită. În acest sens, autoarea recursului a subliniat că este titulara dreptului de proprietate asupra construcțiilor situate pe terenul în litigiu. Totodată, a arătat că partea adversă nu și-a manifestat voința de a intra în posesia terenului, iar recurenta-pârâtă a folosit terenul respectiv pentru exploatarea construcțiilor în vederea realizării obiectului său de activitate.

În aceste condiții, autoarea recursului a susținut că nu a încălcat nicio normă de drept și nici nu a prejudiciat-o pe partea adversă.

Subsecvent acestor aspecte, recurenta-pârâtă a menționat că a dobândit o cotă-parte de 1/3 din dreptul de proprietate asupra terenului respectiv. Dobândind toate drepturile și accesoriile ce au aparținut vânzătorului, în temeiul art. 1673 alin. (2) C. civ., aceeași parte a arătat că era îndreptățită să invoce dispozițiile art. 636 din același act normativ, ca mijloc de apărare împotriva pretențiilor aferente perioadei cuprinse între 1 iunie 2012 și 28 iunie 2013.

Recurenta-pârâtă a criticat și considerentul prin care instanța de apel a reținut că această parte nu deține dreptul de proprietate asupra construcțiilor. În combaterea acestui considerent, a arătat că, până la încetarea stării de indiviziune, sunt incidente dispozițiile art. 579 alin. (1) C. civ.. În acest sens, autoarea recursului a subliniat că beneficiază de prezumția de proprietate, întrucât este constructorul clădirilor și deține o cotă ideală din dreptul de proprietate asupra terenului.

În final, recurenta-pârâtă a susținut că partea adversă i-a recunoscut calitatea de constructor de bună-credință în cadrul soluționării dosarului nr. x/2007

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L., care a depus întâmpinare la 22 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 14 mai 2019, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. S.R.L. a declarat recurs incident, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului incident, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod nelegal că dobânda legală se calculează prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 (rata de referință plus 4 puncte procentuale).

În concret, autoarea recursului incident a învederat că părțile în litigiu sunt profesioniști, astfel încât dobânda legală se calculează prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 (rata de referință plus 8 puncte procentuale).

Aceeași parte a criticat soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință ulterioară datei de 28 iunie 2013. În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a depășit limitele învestirii când a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 636 C. civ. cu privire la perioada ulterioară datei de 28 iunie 2013, încălcând astfel principiul disponibilității.

Astfel, autoarea recursului incident a subliniat că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349 C. civ., iar nu și pe cele ale art. 636 C. civ.. Aceste din urmă dispoziții au fost invocate în cadrul apărărilor împotriva susținerilor părții adverse, fără a fi modificat temeiul juridic al acțiunii.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 636 și art. 1349 C. civ.

În concret, titulara recursului incident a arătat că erau îndeplinite condițiile impuse de art. 1349 C. civ. în vederea angajării răspunderii delictuale a pârâtei pentru folosirea integrală a bunului după data de 28 iunie 2013. În acest sens, a susținut că pârâta, în calitate de coproprietar, nu putea exercita posesia asupra întregului teren, ulterior acestei date. În continuare, titulara recursului incident a subliniat că pârâta a continuat să stăpânească întregul teren, fără acordul său. Or, utilizarea de către un coproprietar a întregului bun reprezintă un delict civil ce dă naștere la despăgubiri.

Recurenta-reclamantă a învederat că a suferit un prejudiciu constând în lipsirea sa de beneficiile aferente cotei de 2/3 din terenul respectiv. A mai arătat că prejudiciul pe care l-a suferit este rezultatul exclusiv și direct al faptei pârâtei de a exercita dreptul de proprietate asupra întregului teren, fiind astfel îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate.

Totodată, a învederat că este îndeplinită și condiția vinovăției, sub forma intenției indirecte, întrucât partea adversă cunoștea că recurenta-reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra terenului.

Titulara recursului incident a criticat și considerentul prin care instanța de apel a reținut că, ulterior datei de 28 iunie 2013, aceasta nu și-a manifestat dezacordul cu privire la folosirea în întregime a imobilului de către pârâtă, de vreme ce acțiunea cu privire la accesiune și cea în despăgubiri nu produc acest efect.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a susținut că art. 636 C. civ. nu distinge în privința modalităților în care poate fi exprimat dezacordul unui coproprietar cu privire la folosirea în integralitate a unui bun de către un alt coproprietar. Astfel, dezacordul poate fi dedus din orice conduită a celorlalți coproprietari.

În concret, autoarea recursului incident a arătat că nu i-a îngăduit pârâtei folosirea terenului în integralitate, o dovada în acest sens fiind chiar introducerea unei acțiuni în constatarea accesiunii imobiliare artificiale având ca finalitate dobândirea dreptului de proprietate asupra clădirilor.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă a subliniat că exercitarea acestui tip de acțiune reprezintă o manifestare implicită a dezacordului său față de folosirea întregului teren de către partea adversă.

Ca atare, titulara recursului incident a conchis că, de vreme ce nu și-a manifestat acordul în mod expres cu privire la folosirea integrală a terenului de către partea adversă, era îndreptățită la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a cotei sale de 2/3 din terenul respectiv.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recursul incident a fost comunicat recurentei-pârâte la 17 mai 2019, care a depus întâmpinare la 14 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 iunie 2019 .

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul principal și recursul incident și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a încuviințat cererea de amânare a judecății pentru lipsă de apărare, formulată de recurenta-pârâtă.

La termenul de judecată din 6 octombrie 2020, recurenta-pârâtă B. S.A., prin reprezentant legal E., asistat de avocat F., cu împuternicire la dosar, a solicitat instanței, în ședință publică, să ia act de renunțarea recurentei-pârâte B. S.A. la recursul declarat împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 și a deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, totodată depunând la dosar o cerere scrisă în acest sens.

Examinând cu prioritate cererea de renunțare la judecata recursului principal formulată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre".

De asemenea, conform art. 464 alin. (2) C. proc. civ., "achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței(...)".

În aplicarea acestor prevederi, Înalta Curte constată că, la termenul din 6 octombrie 2020, în ședință publică, recurenta-pârâtă B. S.A. BUCUREȘTI, prin reprezentantul său legal dl. E., în calitate de director general al societății, asistat de avocat ales F., a susținut oral solicitarea de a se lua act de faptul că înțelege să renunțe la judecata recursului formulat împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 și a deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, depunând la dosar și o cerere scrisă în acest sens.

Prin urmare, se constată că manifestarea de voință a recurentei-pârâte de a renunța la calea de atac a recursului reprezintă un act de dispoziție al acesteia, care nu este supus cenzurii instanței.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecata recursului principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. BUCUREȘTI împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 și a deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Față de renunțarea recurentei-pârâte la judecata recursului principal, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 491 alin. (1) din același act normativ, motiv pentru care va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin înscrisurile de la dosarul de recurs. Prin urmare, având în vedere că recurenta-pârâtă a renunțat la calea de atac a recursului abia după comunicarea cererii către A. S.R.L., respectiv după parcurgerea procedurii de filtrare a recursurilor, determinând partea adversă să angajeze cheltuieli în vederea pregătirii apărării sale, Înalta Curte va reține culpa recurentei-pârâte și o va obliga pe aceasta la plata sumei de 14.166,65 ron, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A. S.R.L., conform prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea recurentei-pârâte B. S.A. BUCUREȘTI la recursul declarat împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 și a deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a rămas fără efect.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. BUCUREȘTI la plata către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 14.166,65 ron, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.