ÎCCJ, decizie (scj.ro #187629)

Acțiune în daune întemeiată pe dispozițiile art. 720 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Executarea silită. Dispoziții generale. Contestația la executare

Index alfabetic: acțiune în daune

contravaloarea lipsei de folosință

bun imobil

act de adjudecare

contestație la executare

C. proc. civ., art. 720 alin. (3), art. 801, art. 802, art. 853 alin. (2),

art. 855 alin. (1), art. 856 alin. (1)-(2)

Potrivit dispozițiilor art. 720 alin. (3) C. proc. civ., în cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el va fi obligat și la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei.

Astfel,

contestatorul are o dublă răspundere, condiționată de existența sau inexistența relei-credințe, în sensul că  răspunderea pentru prejudiciul cauzat va fi declanșată în situația respingerii contestației la executare, iar în caz de rea-credință această răspundere va fi dublată de o răspundere constând în amenda judiciară.

Aceste dispoziții legale sunt în sensul că despăgubirea poate fi dispusă ori de câte ori se constată întârzierea executării, fără ca legea să impună vreo condiție specială, culpa procesuală a contestatorului căruia i s-a respins în mod definitiv contestația fiind suficientă.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o aplicare eronată a acestor prevederi atunci când a condiționat, prin hotărârea pronunțată, admiterea acțiunii în daune pentru lipsa de folosință a imobilului adjudecat, urmare a respingerii contestației la executare, de reaua-credință a contestatorului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2679 din 9 decembrie 2021

Notă

: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile Codului de procedură civilă în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 138/2014.

Prin  cererea înregistrată pe rolul  Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, la data de 21 iulie 2017 sub nr. x/3/2017, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. SA, a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 64.000 Euro în echivalent lei la data plății, reprezentând echivalentul sumei de 2.000 Euro/lună pentru perioada cuprinsă între 18 iulie 2014 și 12 aprilie 2017, sumele solicitate reprezentând despăgubiri (daune materiale) pentru lipsa de folosință a imobilului din București, strada C. nr. 31-33, apartament nr. 3, sector 1.

Prin sentința civilă nr. 3357/2018 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. SRL a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 817/2020 din 9 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. SRL împotriva sentinței civile nr. 3357/2018 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. SRL a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că hotărârea atacată de instanța de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept procesual și substanțial.

Astfel, în opinia recurentei, decizia a fost pronunțată cu încălcarea/interpretarea eronată a dispozițiilor art. 720 C. proc. civ. (în forma pe care acest articol o avea la data înregistrării cererii de chemare în judecată) și ale dispozițiilor art. 1349 și 1357 și urm. C. civ.

Cu titlu principal, recurenta susține că dispozițiile art. 720 alin. (3) C. proc. civ. sunt veritabile norme de drept material, chiar dacă sunt stipulate în cadrul Codului de procedură civilă, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, recurenta consideră că instanța de recurs urmează să se raporteze la noțiunea de normă de drept material ca fiind orice normă care oferă persoanelor fizice sau juridice drepturi distincte și care se nasc în patrimoniul lor, în virtutea legii, indiferent de actul normativ unde aceste norme sunt prevăzute, în sensul că nu toate normele prevăzute în Codul de procedură civilă sunt norme procedurale așa cum și anumite acte de drept material au anumite dispoziții procedurale (de exemplu Legea nr. 85/2014, Legea nr. 554/2004, Legea nr. 31/1990). Ceea ce primează în această situație este scopul unei norme juridice edictate de către legiuitor, și nu actul normativ unde această normă este edictată.

Cu toate acestea, în măsura în care instanța de recurs va considera că art. 720 alin. (3) C. proc. civ. este o normă de procedură, recurenta consideră, în subsidiar, că în această situație ar fi incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., decizia instanței de apel fiind lovită de nulitate.

Așadar, este evident că vătămarea care i s-a produs reclamantei, respectiv respingerea cererii de apel, nu poate fi acoperită decât prin casarea hotărârii judecătorești afectată de cauza de nulitate.

Astfel, indiferent de calificarea ca normă de drept material sau de drept procesual, instanța de apel a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 720 alin. (3) C. proc. civ. când a condiționat admiterea acțiunii în daune, urmare a respingerii unei contestații la executare, de reaua-credință a contestatorului; incidența unui caz de răspundere civilă delictuală obiectivă, în materie procesuală.

Art. 720 alin. (3) C. proc. civ. stabilește o răspundere obiectivă, fiind suficientă respingerea contestației la executare pentru ca cel care a formulat-o să fie obligat la plata de despăgubiri pentru întârzierea executării silite, condiția faptei ilicite ea element al răspunderii civile delictuale fiind îndeplinită.

Cel mai bun argument în acest sens este că legea însăși nu impune condiția relei-credințe sau a abuzului de drept procesual prin formularea contestației la executare pentru a putea cere ulterior daune pentru întârzierea executării, ca urmare a respingerii contestației la executare.

Deci legea distinge clar, expres între situația „simplei” respingeri a contestației și situația respingerii contestației formulată cu rea-credință, caz în care culpa contestatorului este și mai gravă și este sancționată mai sever, cu daune și amenda civilă.

În acest sens, rezultă că numai prin interpretarea și aplicarea greșită a legii instanța de apel a putut concluziona că art. 720 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a abuzului de drept procesual în materia contestației la executare și să condiționeze acordarea despăgubirilor de dovedirea exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale.

Corecta aplicare a art. 720 alin. (3) C. proc. civ. este în sensul că în această situație contestatorul va avea o dublă răspundere, condiționată de existența sau inexistența relei credințe în sensul că (i) răspunderea pentru prejudiciul cauzat va fi declanșată în situația respingerii contestației la executare, iar (ii) în caz de rea-credință această răspunderea va fi dublată de o răspundere constând în amendă judiciară.

Fundamentul juridic al acțiunii întemeiată pe art. 720 alin. (3) C. proc. civ. îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, respectiv fapta culpabilă a unei persoane materializată în plan procesual prin declanșarea unei acțiuni - contestație la executare care, în circumstanțe concrete, împiedică o altă parte să finalizeze executarea silită, iar acțiunea (contestația) este respinsă ca nefondată.

În asemenea condiții, reclamantul (contestatorul) este dovedit a fi în culpă procesuală și trebuie să răspundă pentru fapta ilicită constând în introducerea unei acțiuni în justiție respinsă ca nefondată.

În acest sens, răspunderea stabilită conform art. 720 alin. (3) C. proc. civ. se completează cu celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, astfel cum aceasta este reglementată de art. 1349 și 1357 C. civ.

Se observă că standardul în materie delictuală este răspunderea pentru cea mai ușoară culpă și nu doar în caz de rea-credință cum în mod greșit a raționat instanța de apel.

Or, câtă vreme însăși instanța de apel admite că în speță ne regăsim în prezența unei răspunderi civile delictuale, acordarea unui tratament preferențial intimatei, prin reținerea unei răspunderi delictuale doar în caz de rea-credință, reprezintă o încălcare a regulilor care reglementează acest tip de răspundere civilă și care prevăd că autorul faptei ilicite răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Așadar, numai printr-o greșită aplicare a dispozițiilor art. 730 alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 1349 și 1357 și urm. C. civ., instanța de apel a creat în beneficiul intimatei un tip de răspundere (doar în caz de rea-credință) deosebit de favorabil și care este contrară regulilor în materie de răspundere delictuală.

Mai susține recurenta că, în speță, se putea constata cu ușurință abuzul de drept procesual comis de B. prin continuarea judecății contestației la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2014; omisiunea luării în considerare de către instanța de apel și nepronunțarea cu privire la aceste aspecte.

În cazul de față, raportat la modul cum s-au derulat acțiunile judiciare formulate de B., recurenta a arătat că culpa este agravată de împrejurarea că B. a stăruit în contestația la executare împotriva actului de adjudecare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2014 chiar și după ce problema de drept pe care a invocat-o a fost dezlegată definitiv în contestația la executare împotriva procesului-verbal de licitație din dosarul nr. y/299/2014, respectiv a solicitat repunerea pe rol a dosarului nr. x/299/2014 după suspendarea acestuia și a cerut continuarea judecății, apoi a declarat și calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Din această perspectivă, în mod greșit și contrar conduitei avută de către intimată, instanța de apel a considerat că B. doar a „exercitat un drept prevăzut de Constituția României”, aspect contrazis însă de perseverența procesuală cu care B., cu rea-credință, a continuat judecata în dosarul nr. x/299/2014.

Având în vedere ca instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestor chestiuni, deși au fost invocate expres în motivele de apel ale recurentei se impune ca, în cazul casării cu trimitere spre rejudecare în apel, să fie obligată instanța de rejudecare să analizeze și să se pronunțe dacă instanța de recurs va mai aprecia că este necesar asupra atitudinii B. de continuare a contestației la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2014, în condițiile în care exista deja putere de lucru judecat cu privire la problema juridică în litigiu, conform hotărârii pronunțată în dosarul nr. y/299/2014.

Așadar, instanța de apel nu a făcut aplicarea consecințelor juridice ale introducerii contestației la actul de adjudecare potrivit art. 855 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în forma în vigoare în luna iulie 2014 care constau și în amânarea punerii în posesie a adjudecatarului până la soluționarea definitivă a unei asemenea căi de atac.

Din lecturarea celor două alineate (1) și (2) ale art. 855 C. proc. civ. rezultă cu claritate că, în cazul atacării actului de adjudecare cu contestație la executare, pe de o parte este amânată intabularea definitivă a dreptului de proprietate dobândit de adjudecatar până la respingerea prin hotărâre definitivă a contestației la executare, iar, pe de altă parte (totodată), nici punerea în posesie a adjudecatarului nu poate avea loc până la respingerea contestației împotriva actului de adjudecare.

Soluția rezultă cu evidență din coroborarea dispoziției de la alin. (1) cu cea de la alin. (2), legiuitorul având în vedere ca ipoteză a normei împrejurarea dacă s-a făcut sau nu contestație la executare pentru ambele situații.

Aceasta s-a și întâmplat în realitate în cazul de față - recurenta fiind pusă în posesia imobilului adjudecat abia după soluționarea prin hotărâre definitivă a contestației la actul de adjudecare, potrivit procesului-verbal din 5 iulie 2017.

În acest context, se susține că instanța de apel nici nu a dus raționamentul său eronat până la capăt, în sensul de a spune

expressis verbis

că în atare situație adjudecatarul ar fi putut să ceară executorului judecătoresc punerea în posesie, ci a acoperit în mod defectuos problema dedusă judecații indicând că în acest caz „nu se suspendă executarea silită”. Or, chiar dacă executarea nu este suspendată, totuși legea nu permitea actul faptic și juridic al punerii în posesie, acesta fiind motivul pentru care reclamanta a și suferit prejudiciul solicitat prin prezenta acțiune.

Într-o altă critică, se arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 853 C. proc. civ., preluând întocmai susținerile B. și ale instanței de fond.

În plus, chiar și trimiterea la posibilitatea ca recurenta să fi cerut numirea ca administrator-sechestru și intrarea în posesia imobilului în această calitate este rezultatul unei aplicări greșite a acestor prevederi legale.

Așadar, ținând cont de dispozițiile art. 802 C. proc. civ., se poate constata că atribuțiile administratorului-sechestru sunt clar delimitate prin lege, scopul principal al instituirii lui fiind evident acela de a se asigura conservarea bunului și întreținerea lui corespunzătoare, nicidecum de a reprezenta modalitatea prin care adjudecatarul ar putea să folosească bunul pe durata soluționării unei contestații la executare, cum în mod greșit a interpretat instanța de apel.

Faptul că art. 856 alin. 1 C. proc. civ. prevede că, de la data adjudecării, adjudecatarul are dreptul la fructe și venituri nu arată decât că prejudiciul suferit de către reclamantă a fost pricinuit de fapta ilicită a intimatei.

Dreptul legitim al adjudecatarului este întotdeauna acela de a intra în posesia bunului în calitate de proprietar, care să îi confere atributul deplin al folosinței, iar nu recurgerea la formule provizorii de natura unor măsuri conservatorii, care au cu totul alt rol.

Rațiunea numirii ca administrator-sechestru este aceea a conservării bunului și a evitării unor degradări din partea debitorului care îl ține încă în posesie, iar nu a rezolvării problemei posesiei și folosinței efective a bunului adjudecat. Cu alte cuvinte, intrarea în posesie ca administrator-sechestru, chiar dacă ar fi avut loc, nu este identică cu intrarea în posesie ca proprietar, care se bucură de

usus

și

fructus.

Așadar, prin raportare la prevederile legale, administratorul sechestru nu poate valorifica bunul precum un proprietar, fiind limitat la acte de conservare în exercitarea atribuțiilor sale.

Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere și ipoteza în care contestațiile la executare formulate de B. ar fi fost admise și ar fi trebuit, pe de o parte, retransmiterea posesiei imobilului debitorului D., iar, pe de altă parte, să se facă aplicarea art. 850 și urm. C. civ. privitoare la încetarea administrării și darea de seamă.

În mod evident, aplicarea prevederilor art. 853 alin. (2) C. proc. civ. duce la complicarea situației juridice a adjudecatarului, pe care acesta pur și simplu poate să nu o dorească, neputând fi sancționat pentru o astfel de conduită preventivă, astfel cum însă a procedat instanța de apel.

Prin întâmpinarea depusă la data de 23 februarie 2021, intimata SC B. SA a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului și, pe cale de consecință, anularea acestuia, întrucât în cererea de recurs pot fi identificate exclusiv motive de netemeinicie, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 16 martie 2021, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor ca nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. 4 C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL împotriva deciziei civile nr. 817/2020 din 9 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, și a acordat termen la data de 21 octombrie 2021, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte a reținut că recursul declarat de

recurenta-reclamantă A. SRL

este fondat, fiind admis, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante privitoare la pronunțarea de către instanța de apel a unei decizii civile prin care s-au interpretat și aplicat greșit normele de drept procesual civil și de drept substanțial - motive de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. - se constată că pentru prima oară se invocă în faza recursului nesocotirea art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., în condițiile în care atât cererea de chemare în judecată cât și hotărârile judecătorești date în cauză au avut în vedere prevederile art. 720 C. proc. civ. și dispozițiile art. 853 și urm. C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 138/2014.

Astfel, reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 64.000 Euro, în echivalentul în lei, pentru perioada cuprinsă între 18 iulie 2014 și 12 aprilie 2017, reprezentând daune materiale pentru lipsa de folosință a imobilului situat în București, Sector 1, strada C. nr. 13-33, apartament nr. 3, imobil pe care l-a adjudecat la licitația ce a avut loc în cadrul executării silite declanșată la cererea creditoarei pârâte, în dosarul de executare silită nr. x/2014, și asupra căruia nu și-a putut exercita posesia tocmai din cauza demersurilor creditoarei contestatoare, din perioada 18 iulie 2014 (data înregistrării la instanță a contestației la executare privind actul de adjudecare al imobilului în litigiu) - 12 aprilie 2017 (data pronunțării deciziei civile nr. 1223A/2017 de către Tribunalul București, prin care s-a respins definitiv contestația pârâtei).

Recurenta a criticat decizia instanței de apel și a arătat că indiferent de calificarea ca normă de drept material sau de drept procesual a dispozițiilor art. 720 alin. 3 C. proc. civ., s-a făcut o aplicare vădit eronată a amintitelor prevederi când prin hotărâre s-a condiționat admiterea acțiunii sale în daune, urmare a respingerii unei contestații la executare, de reaua-credință a contestatoarei. S-a susținut că în speță este incident un caz de răspundere civilă delictuală obiectivă, în materie procesuală.

Mai arată recurenta că o corectă aplicare a art. 720 alin. 3 C. proc. civ. este în sensul că, în această situație, contestatorul va avea o dublă răspundere, condiționată de existența sau inexistența relei-credințe, în sensul că (I) răspunderea pentru prejudiciul cauzat va fi declanșată în situația respingerii contestației la executare, iar (II) în caz de rea-credință această răspundere va fi dublată de o răspundere constând în amenda judiciară.

Se observă că din această perspectivă criticile recurentei sunt fondate, întrucât în cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării. Prevederile art. 720 alin. 3 C. proc. civ. sunt în sensul că despăgubirea poate fi dispusă ori de câte ori se constată întârzierea executării, fără ca legea să impună vreo condiție specială, culpa procesuală a contestatorului căruia i s-a respins în mod definitiv contestația fiind suficientă.

Instanța de apel a mai reținut că potrivit art. 856 alin. 1 C. proc. civ., în forma în vigoare în iulie 2014, „prin adjudecarea imobilului adjudecatarul devine proprietar. De la această dată, adjudecatarul are dreptul la fructe și venituri, datorează dobânzile până la plata integral a prețului și suportă toate sarcinile imobilului”, iar potrivit alin. 2, „prin intabulare, adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit regulilor de carte funciară.” Totodată, art. 855 alin. 1 prevede că dacă nu s-a făcut contestație în termenul prevăzut la art. 854 alin. (1) sau dacă aceasta a fost respinsă prin hotărâre definitivă, executorul judecătoresc va hotărî din oficiu, prin încheiere definitivă, ca dreptul de proprietate al adjudecatarului să fie intabulat în cartea funciară, chiar în cazul în care adjudecatar este însuși terțul dobânditor care avea deja dreptul înscris în cartea funciară. Prin urmare, doar intabularea dreptului de proprietate al adjudecatarului se va efectua după soluționarea contestației la executare, însă acest lucru nu determină suspendarea executării silite, aceasta urmându-și cursul.

În aceste condiții, adjudecatarul putea fi pus în posesie în condițiile art. 853 alin. 2 C. proc. civ., cum în mod corect a reținut și instanța de fond, putând astfel să beneficieze de prerogativele posesiei și folosinței bunului, doar dreptul de dispoziție neputând fi exercitat până la intabularea dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurentei referitoare la nelegalitatea deciziei atacate prin care s-a reținut că nu s-a făcut dovada prejudiciului produs din culpa intimatei-pârâte, cu motivarea că în toată perioada evocată prin cererea de chemare în judecată reclamanta avea posibilitatea să intre în posesia bunului imobil, chiar și în ipoteza formulării contestației la executare silită.

Recurenta subliniază în mod corect faptul că intrarea în posesie asupra imobilului în condițiile art. 853 alin. 2 C. proc. civ. nu îi conferea atributul deplin al folosinței imobilului, ci doar forme provizorii având natura unor măsuri conservatorii, iar instanța de apel a omis să cerceteze pretențiile părții în lumina dispozițiilor art. 801 și art. 802 din același act normativ, în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 138/2014, prin care legiuitorul a circumstanțiat noțiunea de prejudiciu în faza executării silite.

Desigur că nu orice formulare a unei contestații asupra actului de adjudecare conduce în mod obligatoriu la atragerea răspunderii contestatorului pentru întârzierea executării, în situația respingerii contestației, fiind necesar să se dovedească în dosar paguba încercată de către adjudecatar și legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și întârzierea executării. Pentru aceasta, însă, instanța de judecată trebuie să analizeze în mod efectiv pretențiile reclamantei-adjudecatar și să stabilească dacă i-a fost cauzat vreun prejudiciu în împrejurările evocate prin cererea de chemare în judecată.

Față de cele expuse, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., a admis recursul declarat de către reclamanta A. SRL împotriva deciziei civile nr. 817 din 9 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.