ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1806/2020

Ședința publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 30 iulie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. ROMÂNIA S.A. - Sucursala Bălcescu Brașov și pe pârâta C. Ungaria, solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3, art. 9.2 și art. 9.10 din contractul de credit ipotecar nr. x din data de 25 octombrie 2007, să se dispună eliminarea clauzelor abuzive și să se stabilească suma efectiv datorată, ca urmare a eliminării clauzelor abuzive și a restului de plată prin imputarea asupra creditului a sumelor recalculate care au făcut obiectul rambursării.

Pârâta B. ROMÂNIA S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susținând că prin contractul de cesiune nr. 51-2013-035 toate drepturile, privilegiile și garanțiile accesorii contractului de credit au fost cesionate către C. Ungaria, reclamantul fiind notificat cu privire la intervenirea cesiunii.

Prin urmare, singura care poate să stea în judecată în calitate de pârâtă este C. Ungaria, iar sucursala Bălcescu nu poate sta în judecată, deoarece este o entitate fără personalitate juridică, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Pârâta B. ROMÂNIA S.A. a depus și o altă întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei de obiect a capătului 2 de cerere referitor la eliminarea clauzelor contractuale, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susținând că la momentul cesiunii contractul de credit își încetase efectele ca urmare a neplății ratelor și declarării scadenței anticipate.

S-a arătat că prin contractul de cesiune a fost transmisă creanța, iar nu contractul. De asemenea, pârâta a solicitat conexarea cauzei la dosarul nr. x/2014 având ca obiect contestarea unor clauze din contractul nr. x/20.06.2007.

Prin sentința civilă nr. 2534 din 14 mai 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepția lipsei de interes și s-a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. FACTORING ZRT și B. ROMÂNIA S.A.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 109 A din 22 ianuarie 2016, a admis apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 2534 din 14 mai 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin încheierea de la termenul din 12 mai 2016, tribunalul a constatat că nu se mai poate discuta cererea de conexare a cauzei de față la cauza nr. 25926/3/2016 care a fost soluționată. Prin aceeași încheiere instanța a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale.

Prin sentința civilă nr. 3567 din 9 iunie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta B. ROMÂNIA S.A.; s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta C.; s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de obiect invocată de pârâta B. ROMÂNIA S.A.; s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. FACTORING ZRT și B. ROMÂNIA S.A., în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a sintagmei "în conformitate cu politica băncii" din cuprinsul art. 6.1 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007; s-a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

La data de 19 iunie 2017 reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 4 iulie 2017.

În motivarea apelului, reclamantul a arătat, în esență, că nu avea cum să-și asume riscul valutar și că instanța poate modifica termenii contractuali în baza art. 1271 din C. civ. (2009).

Intimata B. ROMÂNIA S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, susținând că nu a creat un dezechilibru contractual clauza privitoare la riscul valutar, întrucât este clară, iar suma trebuia rambursată în moneda în care a fost acordat creditul. De asemenea, a menționat că, în lipsa unei prevederi legale, obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi, în totalitate, în sarcina băncii.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1631 din 20 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2017, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. FACTORING ZRT și B. ROMÂNIA S.A. împotriva sentinței civile nr. 3567 din 9 iunie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut, în esență, următoarele:

S-a arătat că potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. judecata apelului este limitată de motivele de apel formulate.

În speță, s-a observat că prin apelul formulat se deduce judecății doar problema riscului valutar.

Curtea a relevat faptul că a se constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale înseamnă reținerea unei nulități absolute, iar efectele nulității constau în lipsirea de efecte juridice a actului/clauzei contractuale lovit/e de nulitate, și nu într-o schimbare a obligațiilor contractuale ale părților.

Despăgubirile pe care consumatorul le-ar putea pretinde de la profesionist pentru prestarea unor servicii prejudiciatoare reprezintă acoperirea unei pagube, iar nu consecințele reținerii caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

De aceea, amestecarea ideii modificării contractului fundamentate pe teoria impreviziunii cu o acțiune în stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale înseamnă fundamentarea eronată a acțiunii de față, întrucât mixează nepermis două acțiuni diferite, cu regim juridic distinct și condiții de admitere speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte, respectiv o acțiune supusă prevederilor C. civ. (teoria impreviziunii) și o acțiune supusă prevederilor și condițiilor Legii nr. 193/2000 (cea privitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale).

Față de petitul acțiunii și ansamblul susținerilor reclamantului, în condițiile în care cele două acțiuni se exclud una pe alta, instanța de apel a apreciat că acțiunea de față este, în realitate, o acțiune vizând caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acțiune în aplicarea teoriei impreviziunii (pe această linie de idei s-a subliniat că teoria impreviziunii pornește de la un contract perfect valabil care devine prea oneros pentru una din părți, iar nu de la un contract abuziv, adică lovit de nulitate).

În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzelor respective, instanța de apel a arătat că, într-adevăr, din prezentarea unei oferte (la solicitarea celui interesat) nu se poate trage concluzia unor veritabile negocieri. Coroborând "standardizarea" contractului cu diferența de poziție economică între părțile contractante se poate afirma că este vorba despre un contract nenegociat, un contract de adeziune, însă îndeplinirea doar a acestei condiții nu poate conduce la admiterea cererii.

Astfel, s-a arătat că trebuie să fie îndeplinite și celelalte cerințe, respectiv neafectarea obiectului (principal) al contractului dintre părți și producerea unui dezechilibru vădit între părți prin acele clauze.

În ceea ce privește producerea unui dezechilibru vădit între părți prin clauzele respective instanța de apel a observat că argumentația din cererea de apel/cererea de chemare în judecată vizavi de această condiție se referă la faptul că pârâtele nu au administrat eficient riscul valutar, punându-l exclusiv în seama împrumutatului și nu au respectat obligația de informare a consumatorului.

Povara riscului valutar constă, raportat la susținerile apelantului-reclamant, în aceea că banca nu a oferit "protecție" pentru creșterea cursului CHF, fapt ce a condus la o sarcină contractuală din ce în ce mai grea pentru împrumutat.

Practic, reclamantul a susținut că într-un contract de împrumut de consumațiune care are ca obiect sume de bani în valută, împrumutătorul trebuie să asigure protecție împrumutatului pentru creșterea cursului valutar, în caz contrar, echilibrul contractual fiind afectat în defavoarea consumatorului.

În realitate, o astfel de susținere este legată, în primul rând, de necesitatea respectării cerinței neafectării obiectului (principal) al contractului dintre părți prin cercetarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale respective.

Deoarece este alterată însăși valoarea împrumutului printr-o pretinsă stabilire a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la valoarea împrumutului de restituit rezultă că este afectat prețul contractului (prețul serviciilor pretins de către bancă) fiind în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai trebuie adăugat că restituirea unei sume împrumutate întocmai în condițiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de lege (art. 1584 din C. civ. de la 1864 sau art. 2158 alin. (1) și art. 2164 din Noul C. civ.).

Cu alte cuvinte, și în lipsa clauzelor contractuale apelantul-reclamant trebuia să restituie (la scadența stabilită) aceeași cantitate de CHF (indiferent unde, când și cum alegea să facă schimbul valutar).

Prin urmare, nici nu are relevanță dacă banca și-a încălcat obligația de consiliere a consumatorului pentru reținerea caracterului abuziv al clauzelor în discuție.

În alți termeni, prevederea unei clauze contractuale care doar reia o regulă impusă de lege nu poate însemna impunerea unei clauze abuzive.

Pe această linie de idei și raportat la susținerile apelantului-reclamant referitoare la dreptul UE, Curtea a considerat util să menționeze hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza Andriciuc (C-186/16).

Astfel, în cauza Andriciuc, înainte ca C.J.U.E. să arate cum ar trebui analizat caracterul abuziv al unei clauze de restituire a unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care împrumutatul își are veniturile, prin paragrafele 27-29 se statuează cât se poate de limpede că nu se poate ajunge la o discuție de abuzivitate a unei clauze contractuale care reia fără diferențe o regulă impusă de o prevedere legală națională.

La data de 2 februarie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1631 din 20 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a prevederilor legale, raportat la incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

S-a arătat că art. 4 alin. (6) din această lege reprezintă o transpunere fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și prevede posibilitatea exercitării controlului cu privire la caracterul abuziv al clauzelor, doar dacă respectivele clauze nu sunt exprimate clar și inteligibil.

Prin urmare, dacă o clauză nu este exprimată în mod clar, lăsând loc de interpretări sau dacă se folosește un limbaj greu inteligibil, poate fi supusă analizării din perspectiva unui posibil caracter abuziv.

Recurentul a făcut referire la decizia nr. 578 din 14 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că expresiile "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil" sau "exprimate în mod clar și inteligibil" nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical și literal, pentru că altfel ar fi de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

În opinia recurentului-reclamant, clauzele referitoare la costul contractului pot fi supuse analizei în condițiile în care nu sunt clar și inteligibil exprimate, lăsând loc la echivoc.

Prin urmare, nu se poate reține faptul că sunt eludate principiul forței obligatorii a contractului și cel al libertății contractuale.

A mai susținut că în materia contractelor de consum, legiuitorul național și cel european au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta conține clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor, deoarece libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Un contract are putere de lege între părți, întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință.

Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri.

În caz contrar, contractul nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.

Recurentul-reclamant a precizat că își întemeiază solicitările pe dispozițiile art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000, din conținutul cărora rezultă că pentru existența unei clauze contractuale abuzive este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:

- clauza contractuală în discuție să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

- clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

- dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea principiului bunei-credințe;

În prezenta cauză sunt îndeplinite toate aceste condiții, deoarece nu s-a negociat direct cu consumatorul, fiindu-i impus un contract preformulat pe care l-a semnat pentru a primi împrumutul.

Totodată, recurentul a menționat faptul că există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său.

Mai mult, a apreciat că nu este vorba doar despre un dezechilibru, ci a suferit un prejudiciu patrimonial, fiind obligat la plata unor sume semnificative către bancă.

Recurentul-reclamant consideră că sumele respective sunt datorate doar ca urmare a inserării în cuprinsul contractului de credit a unor clauze abuzive.

Referitor la condiția bunei-credințe, s-a arătat că art. 969 din C. civ. prevede că părțile contractante au obligația de a-și îndeplini obligațiile cu bună-credință, care trebuie să existe nu numai la momentul executării obligațiilor, dar și la momentul încheierii acordului de voință.

Or, acționând de maniera în care a făcut-o banca pârâtă, la data încheierii contractului și pe parcursul derulării acestuia, este evident că nu este îndeplinită condiția bunei-credințe.

În acest context, recurentul-reclamant a susținut că instanța de judecată nu trebuia să rețină faptul că nu are importanță dacă banca și-a încălcat sau nu obligația de consiliere, întrucât dacă această obligație ar fi fost respectată ar fi ales, fie să contracteze un credit într-o altă monedă, fie nu ar fi încheiat contractul.

La data de 14 martie 2018 intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, arătând că motivele expuse de către recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Intimata-pârâtă C. a depus, la 9 octombrie 2018, note de ședință, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

În susținerea acestei excepții, s-a arătat că la data de 27 septembrie 2018 s-a încheiat contractul de cesiune de creanță nr. 51-2018-666, prin care C. a transferat către B. FACTORING S.R.L. creanța aferentă debitorului, izvorâtă din contractul de credit nr. x din 25 octombrie 2007.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2018 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A., stabilindu-se termen la data de 4 aprilie 2019, pentru judecata pe fond a căii de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 4 aprilie 2019 Înalta Curte a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte C., invocată prin notele de ședință, însă a constatat că cesionara C. S.R.L. are cunoștință despre proces, în calitate de reprezentant al cedentului; totodată, s-a suspendat judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1631 din 20 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 22 iulie 2020 s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 1 octombrie 2020, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv greșita interpretare a prevederilor legale, raportat la incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 25 octombrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus-arătate, din domeniul protecției consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se pretinde că au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării.

Așadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fish Legal și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil, așa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecății.

Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, B. și C., pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant, relative la greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 sau a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecății și, prin urmare, nu se impune a fi analizate. Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1631 din 20 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2020.