ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1712/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 7 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 255.320 Euro reprezentând chiria din 30 noiembrie 2011 până la data introducerii acțiunii și până la soluționarea acesteia.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1429 si 1441 C. civ. de la 1864.

La data de 20 octombrie 2015, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și cerere reconvențională, prin care solicită instanței să cuantifice cota parte de chirie lunară la care este îndreptățită reclamanta ca urmare a dezmembrării imobilului și participarea la obligațiile care decurg din contractul de închiriere. Solicită și ca reclamanta-pârâtă să fie obligată ca în termen de 30 zile de la pronunțarea hotărârii să execute în natură contractul de închiriere, în sensul efectuării lucrărilor necesare și obținerii autorizației imobilului privind protecția și stingerea incendiilor, să aducă în stare de a putea fi folosite, potrivit scopului, camerele 406, 407 si 403 din imobil, precum și modificările solicitate, obligarea la plata sumei de 505,5 Euro reprezentând lipsa de folosință a acestor camere începând cu data de 1 noiembrie 2012 și până la momentul în care își va executa obligația.

La termenul din 14 aprilie 2016, instanța a dispus introducerea, în calitate de intervenient forțat a lui C., în raport cu cererea reconvențională formulată în dosar.

La data de 29 septembrie 2016, C. a formulat cerere de intervenție principală prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la solicitarea autorizației și avizelor PSI necesare imobilului în vederea asigurării folosirii cu destinația de hotel și la suportarea alături de acesta a contribuției materiale în bani și în aporturi în natura, necesară efectuării tuturor amenajărilor și dotărilor necesare autorizării și avizării PSI. Cererea de intervenție, fiind admisă în principiu la data de 29 septembrie 2016.

Prin cererea conexă ce a fost înregistrată în dosarul nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat rezilierea parțială a contractului de închiriere nr. x/2003 și obligarea pârâtei la eliberarea imobilului, întrucât pârâta nu a înțeles să respecte obligația de plată a chiriei aferenta perioadei 30.11.2011 și până în prezent, invocând dispozițiile art. 1020 din C. civ. din 1864.

La termenul din 25 ianuarie 2018, tribunalul a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, suspendarea vizând cererea de chemare în judecată și cererea conexă, cu privire la celelalte cereri dispunându-se ulterior disjungerea cauzei și formarea unor dosar separate.

Prin sentința civilă nr. 2966 din 4 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a dispus repunerea cauzei pe rol, constatându-se încetarea acțiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., prin administrator judiciar CII D. și cu intervenientul C..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia nr. 1405/2019 din 25 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2966 din 4 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Prin memoriul de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta face o amplă prezentare a situației de fapt, apreciind că în mod eronat instanța de fond a dispus repunerea pe rol a cauzei, iar instanța de apel a făcut o interpretare și o aplicare greșită a dispozițiilor legale, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, față de data introducerii cererii de chemare în judecată, anul 2015, raportat la deschiderea procedurii insolvenței pârâtei în data de 6 noiembrie 2017, instanța de judecată a dispus suspendarea cauzei la 25 ianuarie 2018.

Împotriva încheierii de suspendare a cauzei, pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, A. a formulat recurs doar cu privire la soluția de suspendare a capătului de cerere ce viza rezilierea contractului, achiesând la soluția instanței de suspendare a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata chiriei pe perioada menționată considerând că doar acesta se încadrează în ipotezele reglementate de art. 75 alin. (1) din lege.

Recursul a fost întemeiat atât pe dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, conform cărora, se suspendă de drept acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului, cât și pe Decizia nr. 524 din 17 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia, instanța a reținut că suspendarea nu poate opera decât pentru cererea prin care se urmărea realizarea unei creanțe asupra averii debitoarei în insolvență.

Anterior soluționării recursului, formulat la 4 octombrie 2018, instanța de fond a repus cauza pe rol, la cererea pârâtei și a constatat încetată acțiunea societății reclamante, recursul fiind soluționat la 20 iunie 2019.

Astfel, ca urmare a respingerii recursului, abia după comunicarea hotărârii instanței de recurs, pârâta putea solicita repunerea cauzei pe rol, iar instanța de judecată putea dispune o soluție de constatare a încetării cauzei prin raportare la capătul de cerere ce viza obligarea pârâtei la plata chiriei pentru perioada menționată și o soluție de continuare a judecății cauzei prin raportare la capătul de cerere ce viza rezilierea contractului.

Cu privire la acest din urmă aspect se impune menționarea faptului că, constatarea, în recurs, a temeiniciei suspendării cauzei nu determină în mod automat constatarea încetării acțiunii, cu atât mai mult cu cât legea nu conferă societății niciun alt remediu în vederea realizării dreptului său.

Dacă în ceea ce privește suspendarea unei acțiuni judiciare formulată împotriva debitorului aflat în insolvență, legiuitorul a conferit acestuia un alt mijloc de apărare a dreptului său de creanță, în ceea ce privește suspendarea unor acțiuni având un alt obiect decât realizarea creanțelor legiuitorul nu a prevăzut niciun alt remediu (tocmai pentru că aceste din urmă acțiuni nu se suspendă odată cu deschiderea procedurii insolvenței).

Astfel, în mod evident legiuitorul a considerat că aceste acțiuni deja introduse pe rolul instanțelor la momentul deschiderii procedurii insolvenței continuă a fi judecate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Fără a aduce în discuție legalitatea sau nelegalitatea soluției instanței de recurs, care a constatat legalitatea și temeinicia soluției de suspendare a capătului de cerere ce vizează rezilierea contractului, se solicită instanței de recurs constatarea faptului că această soluție nu atrage, în mod automat, încetarea acțiunii, fapt pentru care instanța de fond avea posibilitatea repunerii cauzei pe rol și continuării acțiunii cu privire la acest petit.

Or, în prezenta cauză, instanța de fond nici măcar nu a așteptat ca instanța de recurs să pronunțe o soluție, aducând grave prejudicii drepturilor și intereselor societății recurente.

Practic, prin această măsură a instanței, recurentei i-a fost negat dreptul la justiție, întrucât societatea nu are la îndemână niciun alt instrument juridic pentru a solicita rezilierea contractului de locațiune.

Conform dispozițiilor legale, cocontractantul are dreptul de a solicita rezilierea contractului în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii insolvenței. Motivat de faptul că la acel moment - 6 noiembrie 2017, recurenta învestise instanțele judecătorești cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect rezilierea contractului, aceasta nu a considerat necesară formularea acestei cereri în procedura insolvenței, întrucât o decizie a administratorului judiciar nu prevalează în fața unei hotărâri judecătorești.

Raportat la aceste aspecte, recurenta susține că în mod evident nu pot fi primite considerentele instanței de apel, conform cărora, recurenta nu își poate invoca propria culpă pentru a supune analizei judecătorului de drept comun o cerere pentru care legea prevede competența de soluționare în favoarea judecătorului sindic.

Așadar, constatarea încetării acțiunii cu privire la petitul privind rezilierea contractului de locațiune privează recurenta de dreptul de a mai solicita rezilierea contractului.

Or, în vederea respectării drepturilor și intereselor recurentei, se impunea ca instanța de fond să aștepte soluționarea recursului declarat și abia după acest moment să se pronunțe asupra oportunității și legalității constatării încetării acțiunii în ceea ce privește rezilierea contractului de locațiune.

În aceste condiții, recurenta consideră că în mod greșit instanța de fond a suspendat și ulterior a încetat cauza cu privire la capătul de cerere privitor la rezilierea contractului la locațiune, acest capăt de cerere nefiind sub incidența art. 75 din Legea nr. 85/2015, iar instanța de apel în mod eronat a considerat că această soluție este una temeinică și legală și că aceasta nu este de natură a vătăma drepturile și interesele societății reclamante.

Prin întâmpinarea depusă, la 14 ianuarie 2020, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin completarea depusă la întâmpinarea formulată, la 14 februarie 2020 a invocat excepția inadmisibilității recursului pentru acțiunile a căror valoare este sub 500.000 RON. În acest context, a apreciat că litigiile înregistrate anterior publicării Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale sunt supuse legislației în vigoare la data înregistrării acțiunii, drept urmare, acestor litigii le sunt aplicabile dispozițiile legale în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, așa încât, calea de atac a recursului este deschisă doar în privința litigiilor ale căror cereri sunt evaluabile la o suma de peste 1.000.000 RON.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 6 februarie 2020, recurenta solicită instanței de recurs să respingă apărările formulate de intimată prin întâmpinare și să constate că recursul formulat de societate este admisibil și fondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 aprilie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 14 aprilie 2020, părțile depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1405/2019 din 25 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 24 septembrie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-reclamante s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., așa încât, prin raportare la textele de lege invocate prin cererea de chemare în judecată și prin cererea conexă, s-a analizat dacă instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, în lumina particularităților speței și a normelor de drept material incidente în speță.

De asemenea, întrucât au fost formulate critici și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, de către instanțele de judecată, Înalta Curte a examinat recursul părții inclusiv din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Susține recurenta că este nelegală soluția instanței de judecată de suspendare, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a cererii conexe prin care a solicitat rezilierea parțială a contractului de închiriere nr. x/2003 și obligarea intimatei-pârâte la eliberarea imobilului în litigiu, câtă vreme această suspendare nu poate opera decât pentru cererea prin care se urmărește realizarea unei creanțe asupra pârâtei-debitoare aflată în insolvență, iar nu și în situația prezentată când o reziliere parțială a unui contract de închiriere nu poate să ducă în mod direct la realizarea vreunei creanțe.

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat însă, în mod separat, instanța de judecată învestită cu soluționarea căii de atac a recursului declarat împotriva încheierii de suspendare a pricinii, sens în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 605/2019 în dosarul nr. x/2015 de către Curtea de Apel București, cu consecința respingerii recursului ca nefondat.

În atare împrejurare, criticile recurentei privitoare la nelegala suspendare a cererii conexe nu mai pot face obiectul cercetării instanței de casare, nici din punctul de vedere al dispozițiilor de drept material, cu referire la specificul unei acțiuni în reziliere contract de locațiune și nici din perspectiva nesocotirii normelor procedurale referitoare la suspendare, în condițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Astfel fiind, instanța de judecată competentă a analizat în ce măsură cererea conexă aflată în curs de soluționare în prezentul dosar se circumscrie cerințelor criticate din Legea nr. 85/2014, iar soluția definitiva asupra aspectelor evocate nu mai poate fi verificată fără nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterior amintită.

Prin decizia recurată s-a mai reținut că sentința civilă nr. 6358/2017 de deschidere a procedurii insolvenței față de pârâta-debitoare, pronunțată în dosar nr. x/2017 de către judecătorul-sindic, a rămas definitivă la data de 29.11.2017, așa încât, în speță, își găsesc aplicabilitate prevederile art. 75 alin. (1), teza finală, din Legea nr. 85/2014.

În raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, în mod legal s-a luat act de efectele acestei măsuri și s-a dispus încetarea acțiunii reclamantei în întregul ei.

Instanța de apel a analizat criticile reclamantei sub aspectul nelegalei repuneri pe rol a pricinii de către prima instanță care apoi a dispus cu privire la încetarea acțiunii principale, ocazie cu care a reținut în mod legal că, în cazul de față, repunerea pe rol a avut în vedere aplicarea tezei finale a art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, respectiv încetarea acțiunii anterior suspendată.

Ca regulă, încetarea cauzei care a determinat suspendarea procesului face posibilă redeschiderea acestuia dar, în ipoteza avută în vedere de legiuitor la art. 75 alin. (1) teza finală din actul normativ evocat mai sus, reține atenția dispoziția procedurală obligatorie de încetarea a acțiunii judiciare. Soluția se justifică, așa cum a statuat și Curtea Constituțională a României, în decizia nr. 36/2018, prin natura specială a procedurii prevăzute în legislația în materia insolvenței, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență (paragraful 18).

Critica recurentei sub aspectul vătămării drepturilor și intereselor sale de către instanța de apel care a apreciat asupra legalității hotărârii de încetare a acțiunii reclamantei este nefondată, în condițiile prezentate. De altfel, recurenta se arată nemulțumită de însăși edictarea normei legale, imperative, de ordine publică, câtă vreme nici instanța de apel și nici instanța de recurs din prezentul dosar nu mai pot cerceta aspectele referitoare la necesitatea suspendării cererii conexe, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1405/2019 din 25 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. - prin administrator judiciar CII D. și intimatul-intervenient C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1405/2019 din 25 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. - prin administrator judiciar CII D. și intimatul-intervenient C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.