ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 844 din 15 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva pârâtului Orașul Bragadiru, prin primar. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că Întreprinderea de Industrie a Cărnii București a figurat în Registrul cadastral al posesorilor volumul l-C, formular 12 din anul 1980 al comunei Bragadiru, pagina 3, partida cadastrală nr. 2, precum și în registrul de rol fiscal la nr. 5681, cu un teren în suprafață de 38.786,00 m.p.

În cauză, pentru a-și proba dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, autoarea reclamantei SC G. SA nu a prezentat un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, obținut în baza Hotărârii nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat. În aceste condiții, tribunalul a învederat faptul că în patrimoniul autoarei reclamantei, SC G. SA, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat nu a existat cu titlu valabil, astfel încât aceasta din urmă nu putea înstrăina în mod valabil pe calea procedurii lichidării, dreptul de proprietate asupra imobilul denumit „Ferma de creștere animale”, situat în comuna Bragadiru, județul Ilfov, compus din construcție în suprafață de 7.536,04 m.p.

și teren în proprietate exclusivă în suprafață de 67.135,37 m.p. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat cuprinde la punctul II.2.2, printre altele, „Activul F.B.” situată în comuna Bragadiru, județul Ilfov, compus din teren în proprietate exclusivă în suprafață de 67.135,37 m.p. și construcție în proprietate exclusivă în suprafață de 7.536,04 m.p. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă faptul că la data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare autentificat din 12 noiembrie 2003 de B.N.P.A. - M. și M., autoarea reclamantei nu a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, la obiectivul F.B. de creștere a animalelor din comuna Bragadiru S.A.I., astfel încât nu s-a produs o translație legală în ce privește imobilul revendicat în cauză.

În aceste condiții, în patrimoniul pârâtului Orașul Bragadiru s-a consolidat în condițiile legii dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv pârâtul are un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat de către reclamantă care derivă prin efectul legii, respectiv în condițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 514/ A din 14 septembrie 2010, a respins apelul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL. Instanța de apel a constatat că, în mod corect instanța de fond a interpretat și aplicat legea, reținând că SC E.T. SRL a dobândit activul societății debitoare SC G. SA - societate în lichidare, respectiv toate drepturile patrimoniale și de creanță, F.B.

compusă din teren de 67.135,37 m.p. și construcții, făcând parte din active. Autoarea reclamantei, SC G. SA nu a obținut însă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform art. 5 din H.G. nr. 834/1991 și nu s-a produs o translație legală. Lipsa unui certificat de atestare a dreptului de proprietate al autoarei reclamantei nu s-a născut în mod valabil, iar autoarea reclamantei SC G. SA nu putea să înstrăineze printr-un act translativ de proprietate un imobil care nu se afla în patrimoniul său. Activul F.B. compus din teren în proprietate exclusivă de 67.135,37 m.p. și construcție în suprafață de 7536,04 m.p. a fost transmis către SC E.T. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2003, iar ulterior, în baza contractului de dare în plată din 5 mai 2004, a fost transmis către reclamanta SC G.R.B.G.

SRL. S-a mai reținut că, în cadrul acțiunii în revendicare cu care a fost învestită instanța conform art. 480 C. civ., instanța are obligația de a verifica titlurile părților, mergând până la primul autor și a analiza valabilitatea și legalitatea acestora. Reclamanta nu a probat conform art. 1169 C. civ., dreptul său de proprietate asupra F.B., deoarece societății SC G. SA nu i s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 și care, potrivit art. 5, este supus regimului de publicitate imobiliară. Numai după emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acest drept era opozabil erga omnes și putea face obiectul înstrăinării.

Din probele administrate în cauză a rezultat că obiect real al litigiului poate fi considerat doar terenul, deoarece construcțiile care au existat pe acesta sunt distruse complet, cu excepția clădirii administrative. Prin decizia nr. 3964 din 31 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL, ca nefondat. S-a reținut că, primul motiv de recurs vizează incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., conform căruia hotărârea recurată se poate casa dacă s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. În cauză, instanțele de fond și de apel nu au încălcat normele de competență materială, dat fiind obiectul acțiunii deduse judecății și anume, acțiunea în revendicare a unui bun imobil, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor prezentate de părți.

Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă, hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept ce au stat la baza formării convingerii instanței, fiind respectate prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.. Faptul că instanța de apel a reținut că ferma era înregistrată în activele SC G. SA nu vine în contradicție cu concluzia desprinsă din analiza probelor administrate și anume, că SC G. SA nu era proprietar, deoarece în mod corect s-a apreciat că SC G. SA avea doar posesia F.B., astfel că, în lipsa titlului autoarei reclamantei, corect a fost respinsă acțiunea în revendicare. Drept urmare, aceste considerente nu sunt contradictorii. Instanța a reținut că ultimul motiv de recurs vizează interpretarea eronată a anumitor dispoziții C. civ., din Constituție, din legile și hotărârile de guvern privind societățile comerciale și art. 129 C. proc.

civ., unele dintre ele neprezentând relevanță pentru cauză. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu este incident nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just dispozițiile art. 480 C. civ., apreciind că, urmare a comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți, numai după emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform art. 2 din H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 dreptul deținut de SC G. SA era opozabil erga omnes și putea face obiectul înstrăinării. Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare SC G.R.B.G. SRL și a solicitat anularea hotărârii atacate și soluționarea recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 514/ A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, invocând dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. În susținerea primului motiv al contestației în anulare, s-a arătat că instanța competentă material să soluționeze cauza în fond era judecătoria, astfel încât hotărârile pronunțate sunt nule raportat la temeiul de drept menționat. Totodată, în cauză s-a întocmit un raport de evaluare, însă acest act procedural este nul de drept, având în vedere faptul că expertul tehnic judiciar A.I. nu avea calitatea de expert evaluator. Contestatoarea a arătat că, deși a invocat acest aspect în recurs, excepția de ordine publică a fost lăsată nesoluționată și, pe cale de consecință și motivul de recurs. Potrivit art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau specialist, în condițiile prezentei ordonanțe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată.

Întrucât aceste dispoziții au caracter de ordine publică, nulitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar și în recurs, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, potrivit art. 108 alin. (1) C. proc. civ. Contestatoarea a arătat și faptul că problema valorii imobilului a constituit motiv de recurs, invocându-se art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 129 C. proc. civ. Astfel, recurenta-reclamantă a invocat prin motivele de recurs că instanța ar fi trebuit să administreze toate probele pentru a lămuri cauza, inclusiv efectuarea unei expertize contabile, solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru o mai bună administrare a justiției și administrarea probei cu expertiză.

Având în vedere aceste aspecte, contestatoarea a solicitat anularea deciziei atacate și soluționarea acestui motiv de recurs de ordine publică, lăsat nesoluționat de către instanța de recurs. În susținerea celui de-al doilea motiv al contestației în anulare, s-a arătat că instanța de recurs nu a cercetat motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că recurenta a invocat altă contradictorialitate decât cea reținută de instanță și anume, contradictorialitatea dintre cele reținute de instanța de apel și actele normative în vigoare ce constituie titlu de proprietate. Instanța de recurs a apreciat că, dintre actele normative indicate de recurenta-reclamantă ca izvor al dreptului său de proprietate unele dintre ele nu prezintă relevanță pentru cauză.

Contestatoarea a arătat că prezintă maximă relevanță în cauză toate normele de drept invocate în motivele de recurs, întrucât recurenta-reclamantă a probat faptul că proprietatea sa este izvorâtă din lege organică. Recurenta a invocat și faptul că Orașul Bragadiru îi recunoaște proprietatea în acte neechivoce, cu referire la adresa nr. 18565 din 20 decembrie 2004 către SC G. SA Contestația în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente: Prima critică formulată de contestatoare se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., respectiv „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.” Astfel, contestatoarea a invocat faptul că judecătoria era instanța de fond competentă să judece pricina, iar instanța de recurs greșit a reținut că „instanțele de fond și de apel nu au încălcat normele de competență materială, dat fiind obiectul acțiunii deduse judecății și anume, acțiunea în revendicare a unui bun imobil, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor prezentate de părți.” Din analiza textului legal enunțat rezultă că pentru exercitarea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 C. proc.

civ., legiuitorul a prevăzut două condiții particulare de admisibilitate, respectiv, contestația să aibă ca obiect hotărâri irevocabile, iar motivele acesteia „să nu poată fi invocate pe calea apelului sau recursului.” Aceasta înseamnă, pe de o parte, că ori de câte ori partea are acces la apel sau recurs, ea nu poate uza de exercițiul contestației în anulare, iar pe de altă parte, că dacă aspectele deduse judecății în cadrul motivelor de contestație în anulare puteau fi rezolvate în cadrul căilor de atac obișnuite, ele nu mai pot fi valorificate cu succes prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Contestația în anulare nu poate fi întemeiată pe motive pe care partea a omis să le invoce în cadrul căii ordinare de atac, deoarece imposibilitatea de a le fi invocat în cadrul căii ordinare reprezintă o condiție esențială pentru admiterea contestației în anulare de drept comun.

În speță, criticile invocate de contestatoare sub acest aspect, au fost analizate ca motiv de recurs de către instanța de recurs, astfel încât, față de cele ce preced, nu mai pot fi invocate ca motiv al contestației în anulare. Toate celelalte critici formulate prin contestația în anulare se referă la omisiunea instanței de recurs de a se pronunța pe unele aspecte invocate prin motivele de recurs și se încadrează în prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respectiv hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Din analizarea cererii de recurs reiese că reclamanta SC G.R.B.G. SRL a formulat trei motive de recurs, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ. Instanța de recurs și-a construit motivarea prin raportare la criticile invocate în susținerea fiecărui motiv de recurs în parte și a avut în vedere aspectele învederate de partea recurentă exact așa cum au fost structurate în cadrul fiecărui motiv de recurs formulat. Astfel, în considerentele deciziei pronunțate, instanța de recurs a reținut mai întâi, conținutul criticilor formulate de recurentă în susținerea fiecărui motiv de recurs și apoi, a analizat punctual fiecare aspect în parte, răspunzând susținerilor, după cum acestea au fost structurate de reclamanta SC G.R.B.G.

SRL Drept urmare, criticile formulate în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. sunt nefondate, aceste prevederi legale nefiind incidente în cauza de față, deoarece instanța de recurs s-a pronunțat pe toate motivele de recurs, așa încât nu se poate susține că instanța a omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs. Față de toate considerentele reținute, contestația în anulare formulată de SC G.R.B.G. SRL va fi respinsă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC G.R.B.G. SRL împotriva deciziei nr. 3964 din data de 31 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013.