ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 658/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând, în
condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 844 din 15 iunie 2009
pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca
neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva pârâtului
Orașul Bragadiru, prin primar.
Pentru a pronunța
această soluție, tribunalul a reținut că Întreprinderea de Industrie a Cărnii
București a figurat în Registrul cadastral al posesorilor volumul l-C, formular
12 din anul 1980 al comunei Bragadiru, pagina 3, partida cadastrală nr. 2,
precum și în registrul de rol fiscal la nr. 5681, cu un teren în suprafață de
38.786,00 m.p.
În cauză, pentru a-și
proba dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, autoarea reclamantei
SC G. SA nu a prezentat un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra
terenurilor în litigiu, obținut în baza Hotărârii nr. 834/1991 privind
stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu
capital de stat.
În aceste condiții,
tribunalul a învederat faptul că în patrimoniul autoarei reclamantei, SC G. SA,
dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat nu a existat cu titlu
valabil, astfel încât aceasta din urmă nu putea înstrăina în mod valabil pe
calea procedurii lichidării, dreptul de proprietate asupra imobilul denumit „Ferma
de creștere animale”, situat în comuna Bragadiru, județul Ilfov, compus din
construcție în suprafață de 7.536,04 m.p. și teren în proprietate exclusivă în
suprafață de 67.135,37 m.p.
Obiectul contractului
de vânzare-cumpărare mai sus menționat cuprinde la punctul II.2.2, printre
altele, „Activul F.B.” situată în comuna Bragadiru, județul Ilfov, compus din
teren în proprietate exclusivă în suprafață de 67.135,37 m.p. și construcție în
proprietate exclusivă în suprafață de 7.536,04 m.p. Din înscrisurile depuse la
dosarul cauzei rezultă faptul că la data încheierii acestui contract de
vânzare-cumpărare autentificat din 12 noiembrie 2003 de B.N.P.A. - M. și M.,
autoarea reclamantei nu a obținut certificatul de atestare a dreptului de
proprietate conform H.G. nr. 834/1991, la obiectivul F.B. de creștere a
animalelor din comuna Bragadiru S.A.I., astfel încât nu s-a produs o translație
legală în ce privește imobilul revendicat în cauză.
În aceste condiții,
în patrimoniul pârâtului Orașul Bragadiru s-a consolidat în condițiile legii
dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv pârâtul are un titlu de
proprietate asupra imobilului revendicat de către reclamantă care derivă prin
efectul legii, respectiv în condițiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991.
Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 514/ A din 14 septembrie 2010, a respins
apelul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL.
Instanța de apel a
constatat că, în mod corect instanța de fond a interpretat și aplicat legea,
reținând că SC E.T. SRL a dobândit activul societății debitoare SC G. SA -
societate în lichidare, respectiv toate drepturile patrimoniale și de creanță,
F.B. compusă din teren de 67.135,37 m.p. și construcții, făcând parte din
active. Autoarea reclamantei, SC G. SA nu a obținut însă, certificatul de
atestare a dreptului de proprietate conform art. 5 din H.G. nr. 834/1991 și nu
s-a produs o translație legală. Lipsa unui certificat de atestare a dreptului
de proprietate al autoarei reclamantei nu s-a născut în mod valabil, iar autoarea
reclamantei SC G. SA nu putea să înstrăineze printr-un act translativ de
proprietate un imobil care nu se afla în patrimoniul său.
Activul F.B. compus
din teren în proprietate exclusivă de 67.135,37 m.p. și construcție în
suprafață de 7536,04 m.p. a fost transmis către SC E.T. SRL prin contractul de
vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 2003, iar ulterior, în baza contractului de
dare în plată din 5 mai 2004, a fost transmis către reclamanta SC G.R.B.G. SRL.
S-a mai reținut că,
în cadrul acțiunii în revendicare cu care a fost învestită instanța conform art.
480 C. civ., instanța are obligația de a verifica titlurile părților, mergând
până la primul autor și a analiza valabilitatea și legalitatea acestora. Reclamanta
nu a probat conform art. 1169 C. civ., dreptul său de proprietate asupra F.B.,
deoarece societății SC G. SA nu i s-a eliberat certificatul de atestare a
dreptului de proprietate conform modelului stabilit de organele prevăzute la art.
2 din H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 și care, potrivit art. 5, este supus
regimului de publicitate imobiliară. Numai după emiterea certificatului de
atestare a dreptului de proprietate, acest drept era opozabil erga omnes și
putea face obiectul înstrăinării.
Din probele
administrate în cauză a rezultat că obiect real al litigiului poate fi
considerat doar terenul, deoarece construcțiile care au existat pe acesta sunt
distruse complet, cu excepția clădirii administrative.
Prin decizia nr. 3964
din 31 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a
respins recursul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL, ca nefondat.
S-a reținut că, primul
motiv de recurs vizează incidența motivului de nelegalitate reglementat de art.
304 pct. 3 C. proc. civ., conform căruia hotărârea recurată se poate casa dacă
s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.
În cauză, instanțele
de fond și de apel nu au încălcat normele de competență materială, dat fiind
obiectul acțiunii deduse judecății și anume, acțiunea în revendicare a unui bun
imobil, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor
prezentate de părți.
Nici motivul de
nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă,
hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept ce au stat la baza
formării convingerii instanței, fiind respectate prevederile art. 261 alin. (5)
C. proc. civ.. Faptul că instanța de apel a reținut că ferma era înregistrată
în activele SC G. SA nu vine în contradicție cu concluzia desprinsă din analiza
probelor administrate și anume, că SC G. SA nu era proprietar, deoarece în mod
corect s-a apreciat că SC G. SA avea doar posesia F.B., astfel că, în lipsa
titlului autoarei reclamantei, corect a fost respinsă acțiunea în revendicare. Drept
urmare, aceste considerente nu sunt contradictorii.
Instanța a reținut că
ultimul motiv de recurs vizează interpretarea eronată a anumitor dispoziții C.
civ., din Constituție, din legile și hotărârile de guvern privind societățile
comerciale și art. 129 C. proc. civ., unele dintre ele neprezentând relevanță pentru
cauză.
Înalta Curte de
Casație și Justiție a apreciat că nu este incident nici motivul de nelegalitate
reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a
interpretat și aplicat în mod just dispozițiile art. 480 C. civ., apreciind că,
urmare a comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți, numai după
emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform art. 2
din H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 dreptul deținut de SC G. SA era opozabil
erga omnes și putea face obiectul înstrăinării.
Împotriva acestei
decizii, a formulat contestație în anulare SC G.R.B.G. SRL și a solicitat
anularea hotărârii atacate și soluționarea recursului declarat de reclamantă
împotriva deciziei nr. 514/ A din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel
București, secția a IV-a civilă, invocând dispozițiile art. 317 alin. (2) și art.
318 alin. (1) C. proc. civ.
În susținerea
primului motiv al contestației în anulare, s-a arătat că instanța competentă
material să soluționeze cauza în fond era judecătoria, astfel încât hotărârile
pronunțate sunt nule raportat la temeiul de drept menționat.
Totodată, în cauză
s-a întocmit un raport de evaluare, însă acest act procedural este nul de
drept, având în vedere faptul că expertul tehnic judiciar A.I. nu avea
calitatea de expert evaluator.
Contestatoarea a
arătat că, deși a invocat acest aspect în recurs, excepția de ordine publică a
fost lăsată nesoluționată și, pe cale de consecință și motivul de recurs.
Potrivit art. 14 din
O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară
și extrajudiciară, persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar
sau specialist, în condițiile prezentei ordonanțe, poate efectua expertize
tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată.
Întrucât aceste
dispoziții au caracter de ordine publică, nulitatea poate fi invocată în orice
stare a pricinii, chiar și în recurs, pe cale de acțiune sau pe cale de
excepție, potrivit art. 108 alin. (1) C. proc. civ.
Contestatoarea a
arătat și faptul că problema valorii imobilului a constituit motiv de recurs,
invocându-se art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu aplicarea
greșită a prevederilor art. 129 C. proc. civ.
Astfel,
recurenta-reclamantă a invocat prin motivele de recurs că instanța ar fi
trebuit să administreze toate probele pentru a lămuri cauza, inclusiv
efectuarea unei expertize contabile, solicitând casarea cu trimitere spre
rejudecare aceleiași instanțe, pentru o mai bună administrare a justiției și
administrarea probei cu expertiză.
Având în vedere
aceste aspecte, contestatoarea a solicitat anularea deciziei atacate și
soluționarea acestui motiv de recurs de ordine publică, lăsat nesoluționat de
către instanța de recurs.
În susținerea celui
de-al doilea motiv al contestației în anulare, s-a arătat că instanța de recurs
nu a cercetat motivul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,
în sensul că recurenta a invocat altă contradictorialitate decât cea reținută
de instanță și anume, contradictorialitatea dintre cele reținute de instanța de
apel și actele normative în vigoare ce constituie titlu de proprietate.
Instanța de recurs a
apreciat că, dintre actele normative indicate de recurenta-reclamantă ca izvor
al dreptului său de proprietate unele dintre ele nu prezintă relevanță pentru
cauză.
Contestatoarea a
arătat că prezintă maximă relevanță în cauză toate normele de drept invocate în
motivele de recurs, întrucât recurenta-reclamantă a probat faptul că
proprietatea sa este izvorâtă din lege organică. Recurenta a invocat și faptul
că Orașul Bragadiru îi recunoaște proprietatea în acte neechivoce, cu referire
la adresa nr. 18565 din 20 decembrie 2004 către SC G. SA
Contestația în
anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Prima critică
formulată de contestatoare se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 317 alin.
(1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu
contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste
motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: când hotărârea
a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică
privitoare la competență.”
Astfel,
contestatoarea a invocat faptul că judecătoria era instanța de fond competentă
să judece pricina, iar instanța de recurs greșit a reținut că „instanțele de
fond și de apel nu au încălcat normele de competență materială, dat fiind
obiectul acțiunii deduse judecății și anume, acțiunea în revendicare a unui bun
imobil, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor
prezentate de părți.”
Din analiza textului
legal enunțat rezultă că pentru exercitarea contestației în anulare întemeiată
pe dispozițiile art. 317 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut două condiții
particulare de admisibilitate, respectiv, contestația să aibă ca obiect
hotărâri irevocabile, iar motivele acesteia „să nu poată fi invocate pe calea
apelului sau recursului.”
Aceasta înseamnă, pe
de o parte, că ori de câte ori partea are acces la apel sau recurs, ea nu poate
uza de exercițiul contestației în anulare, iar pe de altă parte, că dacă
aspectele deduse judecății în cadrul motivelor de contestație în anulare puteau
fi rezolvate în cadrul căilor de atac obișnuite, ele nu mai pot fi valorificate
cu succes prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.
Contestația în
anulare nu poate fi întemeiată pe motive pe care partea a omis să le invoce în
cadrul căii ordinare de atac, deoarece imposibilitatea de a le fi invocat în
cadrul căii ordinare reprezintă o condiție esențială pentru admiterea
contestației în anulare de drept comun.
În speță, criticile
invocate de contestatoare sub acest aspect, au fost analizate ca motiv de
recurs de către instanța de recurs, astfel încât, față de cele ce preced, nu
mai pot fi invocate ca motiv al contestației în anulare.
Toate celelalte
critici formulate prin contestația în anulare se referă la omisiunea instanței
de recurs de a se pronunța pe unele aspecte invocate prin motivele de recurs și
se încadrează în prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.,
respectiv hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în
anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a
omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de
casare.
Din analizarea
cererii de recurs reiese că reclamanta SC G.R.B.G. SRL a formulat trei motive
de recurs, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 3, 7 și 9 C. proc. civ.
Instanța de recurs
și-a construit motivarea prin raportare la criticile invocate în susținerea
fiecărui motiv de recurs în parte și a avut în vedere aspectele învederate de
partea recurentă exact așa cum au fost structurate în cadrul fiecărui motiv de
recurs formulat.
Astfel, în
considerentele deciziei pronunțate, instanța de recurs a reținut mai întâi,
conținutul criticilor formulate de recurentă în susținerea fiecărui motiv de
recurs și apoi, a analizat punctual fiecare aspect în parte, răspunzând
susținerilor, după cum acestea au fost structurate de reclamanta SC G.R.B.G.
SRL
Drept urmare, criticile
formulate în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. sunt
nefondate, aceste prevederi legale nefiind incidente în cauza de față, deoarece
instanța de recurs s-a pronunțat pe toate motivele de recurs, așa încât nu se
poate susține că instanța a omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs.
Față de toate
considerentele reținute, contestația în anulare formulată de SC G.R.B.G. SRL va
fi respinsă, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC G.R.B.G. SRL împotriva
deciziei nr. 3964 din data de 31 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 12 februarie 2013.