ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 444/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 25 septembrie 2009, sub nr. 37791/3/2009, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată pe pârâtul Orașul Voluntari, reprezentat prin primar, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că a dobândit dreptul de proprietate, prin prescripția achizitivă de 30 de ani, asupra terenului în suprafață de 25.132,21 mp situat în orașul Voluntari, județul Ilfov. La data de 05 mai 2010, F.S.L.I.L. a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei, prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă; în motivarea cererii de intervenție accesorie a arătat că S.L.P., organizat la nivelul întreprinderii, este afiliat la F.S.L.I.L.

iar, prin Legea nr. 54/2003 cu privire la sindicate, sindicatele afiliate și întreprinderile pe a căror structură sunt organizate, sunt protejate în interesele lor. Prin sentința civilă nr. 2234 din 06 decembrie 2012, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC P. SA și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta F.S.L.I.L. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în sistemul C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză (în continuare C. civ.) uzucapiunea este considerată a fi un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiei utile în intervalul de timp determinat de lege.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum aceasta este reglementată de art. 1890 C. civ., este necesar să fie întrunite cumulativ două condiții: 1) posesia să fie utilă, neafectată de niciun viciu și 2) aceasta să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, neavând relevanță dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință. Pentru ca posesia să fie considerată utilă se cere ca aceasta să întrunească condițiile prevăzute de art. 1846 - 1847 C. civ. Examinând cauza dedusă judecății, prima instanță a constatat că reclamanta, deși a exercitat o posesie asupra bunului imobil în litigiu, nu a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, întrucât aceasta nu a fost exercitată sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar.

Pe de altă parte, art. 1844 C. civ. prevede că nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț; prin urmare, din domeniul de aplicare al uzucapiunii au fost excluse bunurile aflate în proprietate publică. A mai arătat tribunalul că proprietatea de stat reglementată de Constituțiile anterioare anului 1991 nu poate fi echivalată cu proprietatea publică, așa cum este descrisă de dispozițiile C. civ., pentru a-i fi aplicate dispozițiile art. 1849 C. civ., întrucât nu există o reglementare legală care să asimileze regimul juridic al proprietății publice cu cel al proprietății socialiste de stat, acestea fiind instituții juridice diferite.

Neexistând dovezi cu privire la împrejurarea că bunul ce face obiectul prezentei cauze ar fi făcut parte din domeniul public, noțiune care de altfel a fost introdusă după anul 1989, tribunalul a considerat că imobilul - teren ce face obiectul cererii de chemare în judecată poate forma obiect al uzucapiunii, cu condiția dovedirii exercitării unei posesii utile, neviciate, pe durata de timp impusă de lege. Cu referire la situația de fapt, tribunalul a reținut că terenul în litigiu a fost predat fostei întreprinderi de stat C.I.L.P., dar nu există dovada datei la care a intervenit această predare, declarațiile martorilor audiați în cauză, precum și cele ale persoanelor care au dat declarații de bună vecinătate cu reclamanta nefiind concordante sub acest aspect.

Astfel, martorul B.V., ale cărui declarații au fost reținute cu rezervă (dată fiind calitatea sa de reprezentant al intervenientului accesoriu) a declarat că din 1977 cunoaște situația terenului, cu toate că a afirmat că este angajat al unității din anul 1966. Martorul P.I., nu a relatat cu exactitate de la ce moment a folosit fosta întreprindere de stat C.I.L.P. terenul în litigiu, precizând că la data la care el s-a angajat, respectiv în 1981, erau deja zece ani de când salariații acestei întreprinderi foloseau terenul pentru cultivarea legumelor folosite la cantina unității. Potrivit declarației date de către vecinii P.E. și P.A. terenul ar fi fost folosit de către reclamantă din 1970, iar potrivit declarației date de către vecinul T.A.

terenul ar fi folosit de către aceasta din 1983. Tribunalul a reținut că anterior anului 1989 era în vigoare Legea nr. 3/1983, care reglementa contractul angajament, și care stipula în art. 2 lit. a) că acesta se încheie între stat, în calitate de administrator general al proprietății întregului popor, reprezentat prin ministere, organe centrale sau locale în subordinea cărora funcționează întreprinderile, și colectivele de oameni ai muncii din aceste unități, prin intermediul acestui contract încredințându-se personalului muncitor, în vederea exercitării nemijlocite a prerogativelor și răspunderilor ce decurg din calitatea oamenilor muncii de proprietari, producători și beneficiari, patrimoniul unităților de stat în care aceștia munceau (art. 3). Tribunalul a apreciat că având în vedere că doar în baza acestui act normativ C.I.L.P.

ar fi putut intra în posesia terenului ce face obiectul cererii de chemare în judecată anterior anului 1989, din punct de vedere juridic, transmiterea la care face referire actul normativ menționat a avut ca obiect doar dreptul de administrare asupra terenului, C.I.L.P. dobândind astfel calitatea de detentor precar, stăpânind bunul și folosindu-l dar în beneficiul adevăratului proprietar, poporul, astfel cum erau concepțiile despre proprietate la vremea respectivă; societăților comerciale (foste întreprinderi de stat) li s-a transmis posesia și folosința bunurilor încredințate numai în măsura în care aceste atribute le erau necesare în realizarea scopului pentru care au fost înființate.

Or, în cazul detentorului precar, elementul psihologic al posesiei (animus), respectiv intenția/voința celui ce posedă bunul de a-l poseda pentru sine, ca un adevărat proprietar, nu există, acesta deținând stăpânirea materială asupra bunului (corpus) în calitate de administrator și nu de proprietar. Aceasta este și situația în cauza de față, în care reclamanta, în calitate de succesor al fostei întreprinderi de stat C.I.L.P. nu poate pretinde că această fostă întreprindere de stat ar fi stăpânit bunul în nume de proprietar, față de dispozițiile legale existente anterior anului 1989 neputându-se susține existența unui drept de proprietate propriu, separat de cel exercitat de către popor.

A arătat tribunalul că nu prezintă relevanță din punct de vedere al elementului psihologic al posesiei exercitate înscrierea terenului în evidentele contabile ale întreprinderii de stat și în inventarele întocmite anterior anului 1989, atâta timp cât nu era posibilă exercitarea posesiei ce le-a fost încredințată de către consiliile locale în nume propriu, ci doar în numele poporului, proprietar, înscrierea având doar rol de evidență, fără a fi constitutivă de drepturi. O dovadă a faptului că fosta întreprindere de stat C.I.L.P. a exercitat doar o detenție precară este și împrejurarea că imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată a fost înregistrat în evidențele cadastrale de la nivelul anului 1983 -1984 ca fiind proprietate de stat, respectiv a Consiliului Local Voluntari.

Astfel, din analiza documentelor cadastrale puse la dispoziție de către Primăria Orașului Voluntari și din Registrul Cadastral extravilan din anii 1983 - 1984, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 25.132,21 mp situat în prezent în orașul Voluntari, a fost proprietatea Consiliului Local al Orașului Voluntari, fiind inclus în terenul în suprafață de 2,7389 ha cu care figura înregistrat în evidențele cadastrale a Consiliului Popular al Orașului Voluntari.

În plus, din conținutul adeverinței aflate la fila 35 din dosar, Tribunalul a reținut că după anul 1989, două hectare din terenul ce a fost anterior în posesia fostei întreprinderi de stat au fost date în folosința S.L.C.I.L.P., pe înscrisul din care rezultă acordul exprimat de către reclamantă în vederea trecerii terenului în folosința sindicatului existând viza Comisiei Municipale de Aplicare a Legii fondului funciar, în sensul că "se vor aplica de către Comisia Locală de Aplicare a Legii fondului funciar prevederile art. 25 din Legea nr. 18/1991 - folosință către SC P. SA". O altă dovadă a faptului că imobilul în litigiu nu a fost scos din proprietatea unității administrativ teritoriale o reprezintă și împrejurarea că acesta se afla la dispoziția Comisiei de Aplicare a Legii Fondului Funciar, aceasta aprobând, potrivit adresei din 21 februarie 1992, emisă de Primăria Comunei Voluntari, atribuirea a două hectare către S.L.P.

A arătat tribunalul că, deși după anul 1989, în urma reorganizării fostei întreprinderi de stat, se poate susține că reclamanta SC P. SA, în calitate de continuator al fostei întreprinderi de stat a început a exercita o posesie pentru sine (utilă), nu sunt îndeplinite condițiile prescripției achizitive, din perspectiva timpului necesar pentru a uzucapa. S-a apreciat că reclamanta nu poate invoca joncțiunea posesiei sale, exercitate după 1989, cu cea exercitată anterior de către fosta întreprindere de stat C.I.L.P. (nefiind posibilă unirea unei posesii cu o detenție precară) și că reclamanta avea la dispoziție mecanismele Legii nr. 15/1990 și pe ale actelor normative specifice ulterioare, respectiv ale H.G.

nr. 834/1990, pentru stabilirea naturii dreptului asupra terenului ce face obiectul acestei acțiuni. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC P. SA, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței civile apelate, iar pe fond să se constate că a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului situat în oraș Voluntari, jud. Ilfov, având dimensiunile și vecinătățile stabilite prin raportul de expertiza administrat în cauză. În dezvoltarea motivelor de apel a arătat, în esență, că sentința este netemeinică și nelegală întrucât societatea apelantă a probat ca exercită o posesie utilă, liniștită, pașnică și sub nume de proprietar asupra acestui teren încă din anul 1967 (prin intermediul autorilor persoane juridice de la care a primit prin transmitere universală acest drept) ca efect al reorganizărilor efectuate în acest interval de timp.

Prin Decizia civilă nr. 108/A din 2 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC P. SA, împotriva sentinței civile nr. 2234 din 16 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului - teren, în suprafață de 25.132,21 mp situat în Orașul Voluntari, Județul Ilfov, susținând că a stăpânit acest teren, ca și proprietar, încă din anul 1977, întrucât este continuatoarea întreprinderii de stat C.I.L.P..

Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990: „Inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății. Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.” Conform art. 19 din Legea nr. 15/1990, inventarierea și evaluarea acestor bunuri, precum și stabilirea capitalului social al societăților comerciale astfel înființate au fost făcute în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului. În aplicarea acestui text de lege a fost adoptată H.G.

nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat. În temeiul art. 5 din această hotărâre a guvernului, ministerele de resort, precum și autoritățile administrației publice județene au eliberat societăților comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor a căror valoare a fost inclusă în capitalul lor social. A mai arătat instanța de apel că, potrivit art. 32 2 din O.U.G. nr. 88/1997, capitalul social al societăților comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor s-a majorat de drept cu valoarea terenurilor menționate în acest certificat. În cazul în care nu s-a îndeplinit anterior privatizării, potrivit art. 32 1 alin. (2) din O.U.G.

nr. 88/1997 clarificarea situației terenului, societățile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social terenurile deținute de acestea (care rămân în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale), urmând ca regimul lor juridic să fie clarificat ulterior. Potrivit art. 32 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, societățile comerciale privatizate au un drept de folosință provizoriu asupra terenurilor aferente construcțiilor (până la clarificarea regimului lor juridic), urmând ca, după clarificarea regimului juridic al terenurilor, dreptul de folosință provizoriu să se convertească într-un drept de folosință sau de concesiune pe durata maximă prevăzută de lege (prin încheierea unui contract în acest sens) ori într-un drept de proprietate (prin vânzare-cumpărare, în cazul terenurilor din domeniul privat), iar dacă este nevoie, prin hotărâre judecătorească.

Apelanta - reclamantă SC P. SA a fost înființată ca societate comercială pe acțiuni prin H.G. nr. 1213/1990, astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991. Începând cu anul 1990, unitățile economice de stat au fost reorganizate, cu excepția celor constituite ca regii autonome, în societăți comerciale cu capital integral de stat (art. 16 și art. 21 din Legea nr. 15/1990). Aceste societăți comerciale au fost înființate sub forma societăților pe acțiuni sau a societăților cu răspundere limitată, prin hotărâre a Guvernului (în cazul unităților economice de interes național) sau prin hotărâre a organelor administrației publice locale (în cazul unităților economice de interes local).

Prin actul de înființare au fost stabilite elementele definitorii ale persoanei juridice nou create, inclusiv capitalul social (care a fost inițial deținut integral de Statul Român) sub formă de acțiuni sau părți sociale, după caz, până la privatizarea societăților comerciale. În valoarea capitalului social au fost incluse și bunurile din patrimoniul societăților comerciale care, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, au devenit proprietatea acestora. A arătat instanța de apel că, în speță, apelanta - reclamantă nu a urmat procedura prevăzută de acest act normativ pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului, astfel că are un drept de folosință provizoriu, instanța de fond reținând în mod corect că terenul a rămas în proprietatea unității administrativ teritoriale, în capitalul social fiind incluse numai clădirile nu și terenul.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1837, 1847 și 1890 C. civ., pentru ca reclamanta - apelantă să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, acest mod de dobândire a proprietății având rolul de a-l sancționa pe proprietarul imobilului care, prin pasivitatea lui a făcut ca timp îndelungat bunul să se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar sau ca titular al unui alt drept. Aceste dispoziții nu sunt incidente în speță, deoarece până la data adoptării H.G. nr. 1213/1990, terenul a fost stăpânit de C.I.L.P. care era o societate comercială cu capital integral de stat; această societate, ea însăși de stat, nu putea să uzucapeze împotriva statului.

A reținut, de asemenea, instanța de apel că uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată perioada prevăzută de lege și prin exercitarea pozitivă a dreptului de opțiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ. Din această perspectivă, uzucapiunea desemnează atât efectul achizitiv al posesiei îndelungate ca stare de fapt, cât și faptul juridic în sens restrâns, constând în înseși această posesie, care trebuie să fie utilă și să aibă o anumită durată. Potrivit art. 1859 C. civ. de la 1864: „În toate cazurile când posesiunea aceluiași lucru trece pe rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o noua posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod singular, cu titlu particular, sau universal, lucrativ, sau oneros”.

De asemenea, potrivit art. 1860 din același act normativ: „Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”. Legiuitorul român a plecat de la premisa existenței a două posesii, care au ca obiect același bun, care se disting în primul rând prin aceea că sunt exercitate de două persoane diferite între care s-a născut un raport juridic pe temeiul căruia o persoană are calitatea de autor, iar celălalt are calitatea de succesor. Or, în cauză C.I.L.P. fiind societate de stat avea doar un drept de administrare asupra terenului astfel încât nu putea transmite reclamantei - apelante o posesie utilă.

Nefiind îndeplinită această condiție celelalte aspecte privind dovada faptului că apelanta - reclamantă a stăpânit terenul sub nume de proprietar, respectiv exploatarea acestuia conform scopului social al societății și cu bună credință, nu au mai fost analizate de instanța de apel, aceasta reținând că de la data înființării acesteia (1990) și până la data promovării prezentei acțiuni (2009), termenul prevăzut de art. 1890 C. civ. nu este îndeplinit. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC P. SA și intervenienta F.S.L.I.L.

I.Recurenta-reclamantă SC SC P. SA a solicitat modificarea, în tot, a Deciziei nr. 108/A din 02 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, iar pe fond, să constate că a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului din oraș Voluntari, jud. Ilfov, cu dimensiunile și vecinătățile stabilite prin raportul de expertiză administrat în cauză În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., care nu au fost structurate sub aspectul motivelor de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că a probat că exercită o posesie utilă, liniștită, pașnică, sub nume de proprietar asupra terenului în suprafață de 25.132 mp situat în Orașul Voluntari, Județul Ilfov din anul 1967 până în prezent.

Aceasta a susținut că titularii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu au fost: C.I.L.P., în perioada 1967-1990, care a deținut și exploatat acest teren cu destinație de ferma agro - zootehnică, din activitatea căreia se realizau produse alimentare necesare cantinei unității și SC P. SA, care a preluat patrimoniul C.I.L.P. S.A. în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1213/1990, începând cu anul 1990. A arătat recurenta că pentru perioada 1990 - 2009 (data introducerii acțiunii) a fost probată și posesia exercitată de intervenientul Sindicatul Liber SC P. SA, care a exploatat terenul și construcțiile edificate în beneficiul membrilor de sindicat din cadrul SC P. SA Deși posesia rezultă în mod evident din înscrisurile depuse la dosarul de fond, instanța nu a luat în considerare faptul că fosta unitate de stat C.I.L.P.

(a cărei succesoare în drepturi și obligații este SC P. SA) a exercitat o posesie continuă, liniștită, utilă și publică, încă din anul 1967 asupra terenului în suprafață de 25.132,21 mp, situat în orașul Voluntari. Astfel, documentele contabile justificative ale fostei unități C.I.L.P. (administrate ca probe în dosar) relevă că această suprafață de teren era deținută și exploatată în mod legal de fosta unitate de stat; terenul era evidențiat contabil în patrimoniul C.I.L.P., fiind folosit în mod pașnic, în vederea exploatării în folosul salariaților proprii. În anul 1990, unitatea de stat C.I.L.P. a fost reorganizată prin Legea nr. 15/1990 și prin H.G. nr. 1213/1990 în societate pe acțiuni sub denumirea de SC P. SA Aceasta a preluat integral baza materială și patrimoniul fostei societăți C.I.L.P., inclusiv drepturile și obligațiile privind acest teren.

În temeiul Legii nr. 15/1990 activul și pasivul patrimonial al C.I.L.P. s-au transferat de drept către noua societate SC P. SA, prin reorganizarea fostei unități de stat C.I.L.P. în societatea pe acțiuni SC P. SA, așa cum rezultă din H.G. nr. 1213/1990, operand transferul universal între cele două persoane juridice. S-a menționat că activul patrimonial al noii societăți SC P. SA cuprindea printre altele și dreptul de administrare a imobilelor și a terenului pe care se desfășoară întreaga activitate a societății, acesta regăsindu-se și în bilanțul contabil din anul 1990; valoarea este menționată expres în Anexa la H.G. nr. 1213/1990, la poziția 67. Prin urmare, instanța de apel a făcut o confuzie între noțiunea de patrimoniu și cea de capital social atunci când a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului ar fi trebuit să fie adus ca aport la capitalul social al societății.

Astfel, noțiunea de patrimoniu este mai largă decât noțiunea de capital social și cuprinde toate bunurile și drepturile unei persoane juridice chiar dacă unele dintre acestea nu sunt aduse ca aport la capitalul social al societății; capitalul social este numai o parte din patrimoniul unei persoane juridice fiind întotdeauna cuprins în acesta. Apartenența unui bun la patrimoniul unei societăți comerciale nu este legată de introducerea acestuia în capitalul social al acesteia. Mai mult, pentru a fi adus ca aport la capitalul social al societății trebuie să dobândească un titlu legal de proprietate asupra bunului respectiv, ori acțiunea în fond are ca obiect, tocmai recunoașterea acestui drept de proprietate.

A arătat recurenta-reclamantă că, în lipsa unui titlu în sensul de „instrumentum", sunt nefondate considerentele prin care instanța de apel a arătat că terenul nu a fost introdus în capitalul social. Astfel, SC P. SA deși nu a fost privatizată în sensul larg al vânzării acțiunilor sale către un acționar privat, prin transmiterea pachetului de acțiuni deținut de F.P.S. către S.I.F. Banat Crișana, s-a aflat în imposibilitatea de a mai obține beneficiul creat de legiuitor pentru societățile cu capital de stat și prevăzut de H.G. nr. 834/1991. Prin urmare, terenurile au rămas pe mai departe în patrimoniul societății, aspect recunoscut de pârât care a permis construirea mai multor construcții, împrejmuirea întregii suprafețe de teren cu gard de sârmă și stâlpi din beton, și amplasarea de către furnizorul de energie electrică unui post de transformare pentru activitățile interne.

În plus, contractul de contractul de furnizare a energiei electrice a fost încheiat de E. cu SC P. SA. În opinia recurentei-reclamante, încă din anul 1991 pârâtul cunoștea că SC P. SA este titularul dreptului de proprietate asupra activelor existente pe teren, precum și faptul că terenul respectiv se afla în patrimoniul SC P. SA (ca succesoare a C.I.L.P.); în acest sens a emis adresa din 21 februarie 1992 prin care comunica faptul că în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 s-a hotărât de către Comisia municipală să se atribuie suprafața de 2 ha teren în folosință către Sindicatul liber P. Conform Anexei la H.G. nr. 1213/1990 de înființare a SC P. SA, Guvernul României a certificat ca activul patrimonial bilanțier, conform Bilanțului la data de 30 iunie 1990 era în valoare totală de 432,5 mil.

lei (vechi) din care 243,7 mil. lei reprezentau mijloace fixe, categorie bilanțiera în care intrau și mijloacele fixe destinate activității pe terenul în cauză, reprezentate de clădiri, construcții și amenajări speciale, animale, stocuri de produse necesare activității agricole. Aceste mijloace fixe se regăsesc în registrul inventar de C.I.L.P. și ulterior de SC P. SA. Recurenta-reclamantă a susținut că în cauză s-a probat cu documente contabile că utilizarea terenului și exploatarea acestuia s-au făcut în mod legal, public și continuu, inițial de către C.I.L.P. (din 1967) și ulterior de către succesoarea acesteia în drepturi și obligații, SC P. SA (din 1990), aceste aspecte nefiind contestate de intimatul-pârât Orașul Voluntari.

După anul 1991, terenul s-a aflat în posesia utilă a SC P. SA prin Sindicatul liber „Pipera" pentru o perioadă scurtă de timp, posesie care a fost preluată de către societate. Pentru acest considerent, în mod greșit instanța de judecată a reținut faptul că societatea SC P. SA ar deține terenul din anul 1991. Recurenta-reclamantă a arătat că, în baza art. 1860 C. civ. de la 1864, în vigoare la data introducerii acțiunii, invocă "joncțiunea posesiilor" pentru a putea dobândi acest teren în termenul legal de posesie de 30 de ani. Astfel, conform probelor cu înscrisuri și martori, posesia terenului în litigiu a fost exercitată, încă din anul 1967, sub nume de proprietar, de unitatea de stat și de societatea comercială care i-a succedat, aceștia comportându-se ca adevărați proprietari ai acestui teren, fără a fi tulburați de vreun terț.

A mai arătat recurenta-reclamantă că a probat faptul că, în toată această perioadă de timp, a exercitat o stăpânire materială asupra acestui teren, elementul corpus fiind probat prin acte materiale neechivoce, respectiv împrejmuirea acestuia, edificare de construcții, exploatare, etc. În privința elementului intențional-volitiv animus, s-a comportat ca un adevărat proprietar, făcând acte materiale publice care arată intenția de a stăpâni bunul în această calitate. A mai arătat recurenta-reclamantă că în temeiul dispozițiilor art. 1855 C. civ. de la 1864 există două prezumții în sprijinul posesiei sub nume de proprietar: prezumția de neprecaritate și prezumția de neintervertire. Conform prezumției de neprecaritate, posesia sub nume de proprietar este prezumată «juris tantum», astfel că nu se poate răsturna decât prin administrarea de probe concludente care să dovedească contrariul.

Instanța a pronunțat o decizie criticabilă, atunci când a considerat suficientă deducția logică potrivit căreia Legea nr. 3/1983 privind contractul-angajament ar fi actul de dobândire a posesiei asupra terenului. Totodată, hotărârea de fond este criticabilă și sub aspectul că prezumția legală a neprecarității posesiei apelantei - reclamante ar putea fi răsturnată de registrele cadastrale ținute de intimata - pârâtă. Așa cum s-a arătat atât la judecata în fond, cât și în cererea de apel, registrele menționate nu sunt concludente, deoarece acestea conțin erori, neconcordanțe și referiri la terenul din parcela nr. 21, care ar fi aparținut I.A.S. Mogoșoaia și nicidecum intimatului-pârât Orașul Voluntari; comparând documentele depuse de intimat în probațiunea posesiei sale, respectiv extrasul din Registrul cadastral al parcelelor (anul 1981) și Registrul cadastral Voluntari - extravilan (anul 1983-1984) nu rezultă că terenul menționat la poz.

440 tarla 21 din Registrul 1981 ar fi unul și același cu un număr de 7 terenuri situate în tarlaua nr. 41; acestea din urmă aparțin I.A.S. Mogoșoaia, iar nu intimatului. Instanța de fond a ignorat că înscrisurile asupra cărora există dubii notabile privind acuratețea și conținutul certificat, nu pot fi utilizate ca probă în beneficiul părții emitente ci, în cel mai rău caz, în contra lor. În cauză, prezumția de neintervertire nu a fost răsturnată; dimpotrivă, depozițiile martorilor audiați au relevat că autoarea apelantei și ulterior reclamanta au posedat în mod util, sub nume de proprietar și pașnic acest teren, în mod nelegal probele testimoniale fiind considerate neconcludente.

În opinia recurentei-reclamante, atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o apreciere greșită a probatoriului administrat, ceea ce demonstrează posesia utilă, liniștită și sub nume de proprietar; prezumțiile legale de neprecaritate și neintervertire au fost întărite de probele cu martori și înscrisuri (constând în situații financiare cuprinzând activele construite, contracte de utilități la adresa respectivă) dar și de împrejurarea că utilizarea nu a fost întreruptă (în mod juridic) nici în prezent de către intimat.

Pe de alta parte, proba cu registrele agricole ținute de intimat, în condițiile în care acestea conțin elemente contradictorii și în absența oricăror altor probe cu care să se coroboreze, nu este de natură să răstoarne prezumțiile legale în favoarea posesiei utile; prin proba testimonială, administrată în cauză, s-a demonstrat că a efectuat acte și fapte materiale de conservare, întreținere, edificare de construcții, care certifică posesia utilă asupra terenului în tot acest timp. A arătat, de asemenea, recurenta-reclamantă că limitele terenului au fost stabilite în mod clar, fără nicio obiecțiune prin raportul de expertiză ordonat de către instanță; prin raport s-a determinat atât suprafața exactă cât și vecinătățile terenului, cu menționarea expresă a cotelor și a punctelor de sprijin, nefiind înregistrată nicio suprapunere cu alte proprietăți.

Ignorând limitele controlului de legalitate în recurs, recurenta-reclamantă a arătat că un element probatoriu esențial în sprijinul posesiei de bună credință îl constituie și raportul de bună vecinătate pe care îl are cu vecinii terenului, care, potrivit declarațiilor date sub semnătură privată, recunosc și certifică faptul că deține acest teren încă din anul 1970, neexistând litigii. Astfel, vecinii de pe laturile de Sud și Sud-Vest, D.R., T.A., P.E. și P.A. recunosc, certifică și probează posesia de bună-credință asupra terenului iar cele reținute de instanța de judecată în sensul că aceștia nu au confirmat același an, ar fi trebuit corelate cu data la care fiecare martor a devenit vecin al terenului în litigiu.

A susținut, de asemenea, recurenta-reclamantă că, a dovedit că a exercitat o veritabilă posesie utilă sub nume de proprietar, neafectată de precaritate, în intervalul de timp cerut de legiuitor ceea ce a condus la dobândirea dreptului de proprietate și că, potrivit principiului general de drept conform căruia unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, dacă în norma privind prescripția nu există derogări sau excepții cu privire la persoanele care ar putea beneficia de alte legi speciale, (această derogare nefiind inserată nici în H.G. nr. 834/1990), raționamentul instanței este greșit Mai mult, Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1990 reprezintă dispoziții specifice cu mecanisme proprii, proceduri și termene speciale, dar care nu înlătură beneficiul prescripției, recunoscut tuturor persoanelor care îndeplinesc condițiile impuse de lege privind natura posesiei și termenele de exercitare.

Pe de alta parte, dispozițiile generale privind prescripția achizitivă de 30 de ani, în temeiul dispozițiilor art. 1890 C. civ. de la 1864 și Decretului nr. 167/1958 constituie cadrul legal normativ, general aplicabil în materia prescripției, iar H.G. nr. 834/1991 reprezintă un act normativ cu putere de reglementare inferioară (emis de Guvernul României) care nu abrogă nici implicit și nici explicit dispozițiile legilor organice cu forța juridică superioară în materia prescripției. Pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului.

2.Recurenta- intervenientă F.S.L.I.L., a solicitat admiterea recursului formulat de către SC P. SA, modificarea, în tot, a Deciziei nr. 108A din 02 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 37791/3/2009 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă iar, pe fond, să constate că SC P. SA a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului din orașul Voluntari, județul Ilfov, având dimensiunile și vecinătățile stabilite prin raportul de expertiză administrat în cauză, arătând în esență, că recurenta-reclamantă SC P. SA a făcut dovada îndeplinirii condițiilor uzucapiunii de 30 de ani. Memoriul de recurs al recurentei-interveniente reprezintă reiterarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă.

Intimatul-pârât Orașul Voluntari, prin primar, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA., solicitând respingerea acestuia și menținerea deciziei recurate. În ședința publică de la 21 noiembrie 2014, Înalta Curte, verificând cuatumul taxelor judiciare de timbru datorate de recurenți a constatat că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru de 32.262, 60 lei în această fază procesuală, precum și o diferență de taxă de timbru de 18.151,60 lei, pentru judecata în apel.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 10 februarie 2015, a fost admisă cererea de acordare de facilități la achitarea taxei judiciare de timbru formulată de recurenta-reclamantă, sub forma amânării plății pe o perioadă de 6 luni, calculată de la data pronunțării acestei încheieri, ca efect al admiterii cererii de reexaminare împotriva încheierii din data de 23 ianuarie 2015. Pentru diferența de taxă de timbru datorată de reclamantă pentru judecata apelului, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, care prevăd că: “În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu (...).” Recursul exercitat de recurentul-intervenient este scutit de taxă judiciară de timbru conform dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 54/2003, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Examinând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea recursului declarat de recurentul-intervenient, Înalta Curte reține că acesta este formulat omisso medio, astfel că potrivit dispozițiilor art. 299 și 377 C. proc. civ. și principiului ierarhiei căilor de atac, este inadmisibil. În acest sens se reține că acest recurent, care are calitate de intervenient accesoriu, a intervenit în proces și a dobândit calitatea de parte, la judecata în primă instanță. În consecință, putea exercita calea de atac a apelului împotriva sentinței. Din înscrisurile de la dosar rezultă că, în cauză, calea de atac a apelului a fost exercitată doar de reclamantă. Prin urmare, intervenientul nu are deschisă calea de atac a recursului.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce succed: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că față de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de lege, analiza instanței de recurs urmează a fi efectuată exclusiv cu referire la criticile care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Prin urmare nu se impune examinarea criticilor prin care recurenta-reclamantă pune în discuție temeinicia deciziei recurate cum sunt cele privitoare la situația de fapt și interpretarea probelor.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (care vizează situațiile în care prin cererea de chemare în judecată se solicită interpretarea unui act juridic), se constată că acesta nu este, prin ipoteză, aplicabil în speță, obiectul cererii deduse judecății fiind reprezentat de cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani. Nu se circumscrie acestui motiv de recurs interpretarea înscrisurilor administrate în cauză. În consecință, criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă urmează a fi examinate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a susținut că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin prescripția achizitivă de 30 de ani, termenul urmând a fi calculat din anul 1967 când antecesoarea sa, fostul Combinat de Industrializare a Lemnului Pipera, a intrat în stăpânirea acestui teren pe care l-a utilizat ca fermă agro-zootehnică. Așa cum au reținut instanțele de fond, dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani este supusă, în reglementarea C. civ. de la 1865, aplicabil în cauză, următoarelor condiții care trebuie îndeplinite cumulativ : 1) titularul cererii să fi exercitat o posesie utilă și 2) să fie împlinit termenul prevăzut de lege.

Prima condiție cuprinde la rândul său mai multe elemente, primul dintre acestea fiind exercitarea de către reclamantă a posesiei, ca stare de fapt, asupra bunului imobil cu referire la care solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate. Acest element constituie premisa de la care se pornește în examinarea cererii iar constatarea neîndeplinirii acestuia face de prisos examinarea celorlalte elemente. Se constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că antecesoarea sa - C.I.L.P. - a exercitat o posesie utilă asupra terenului care a fost evidențiat în documentele contabile și era exploatat în folosul salariaților. De asemenea, a arătat recurenta-reclamantă că urmare a reorganizării operate în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G.

nr. 1213/1990, SC P. SA a preluat integral patrimoniul fostei societăți C.I.L.P., în activul patrimonial regăsindu-se și dreptul de administrare asupra construcțiilor și terenurilor pe care se desfășura întreaga activitate a societății. Pe baza situației de fapt reținute de instanțele de fond, Înalta Curte constată că, în speță, nu s-a contestat împrejurarea că terenul în discuție s-a aflat în exploatarea recurentei-reclamante și a autoarei acesteia însă s-a apreciat că, anterior anului 1990, deținerea bunului, nu s-a făcut prin exercitarea posesiei ca stare de fapt, ci a detenției precare.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel, menținând soluția de respingere a cererii de chemare în judecată și reținând că recurenta-reclamantă (care s-a constituit prin reorganizarea fostelor întreprinderi de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990), invocă joncțiunea posesiilor cu autoarea sa, fostă întreprindere de stat, a adus argumente suplimentare în sensul că anterior anului 1990, prin raportare la dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aflate în exploatarea întreprinderilor de stat, nu prezenta caracteristicile posesiei apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci pe cele ale detenției precare.

Astfel, instanța de apel făcând referire la actele normative în baza cărora recurenta-reclamantă s-a constituit și, respectiv, în baza cărora ar fi avut posibilitatea să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a subliniat, în esență, pe de o parte faptul că autoarea recurentei a deținut un drept de administare asupra terenului în litigiu, iar pe de altă parte că tocmai în considerarea specificului fostei proprietăți de stat, legiutorul a emis acte normative care permiteau persoanelor juridice constituite în condițiile Legii nr. 15/1990 să dobândească, în condiții speciale dreptul de proprietate asupra terenurilor. În acest fel instanța de apel a arătat de ce a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1837, 1847 și 1890 C. civ.

Nu se poate considera că în acest mod curtea de apel ar fi statuat în sensul respingerii apelului în considerarea unor dispoziții derogatorii care ar înlătura-o pe reclamantă de la invocarea beneficiului uzucapiunii. În realitate, instanța de apel a subliniat că față de situația particulară din speță în care uzucapiunea este invocată de o persoană juridică constituită în condițiile Legii nr. 15/1990, care susține că prin joncțiunea posesiilor a exercitat o posesie utilă începând cu anul 1967, acțiunea nu este fondată pentru că titlu sub care s-a exercitat stăpânirea bunului în baza dreptului de administrare al fostelor unități economice de stat este detenția precară, nu posesia.

Așadar împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a uzat de dispozițiile legale care i-ar fi permis să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului în considerarea calității de persoană juridică constituită prin reorganizarea unei foste unități de stat nu constituie un motiv de respingere a cererii de chemare în judecată. Argumentele care conduc la respingerea acțiunii sunt acelea conform cărora antecesoarea recurentei-reclamante nu a exercitat o posesie utilă ci o posesie specifică dreptului de administrare care era reglementat ca un drept real ce se exercita în numele statului. Prin urmare posesia specifică dreptului de administrare prezintă caracterele juridice ale unei veritabile detenții precare.

Față de aceste considerente sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că pentru perioada 1967-1989 operează prezumțiile izvorâte din dispozițiile art. 1855 C. civ. Constatând că stăpânirea exercitată de reclamantă ulterior anului 1990, care așa cum s-a arătat, nu a fost contestată, se situează sub termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ. și cum condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate trebuie îndeplinite cumulativ la data pronunțării hotărârii, în cauză nu s-a impus examinarea cererii din perspectiva titlului sub care bunul a fost deținut exclusiv de SC P. SA. De asemenea, în mod corect s-a reținut că nefiind îndeplinită condiția ca bunul să fi fost stăpânit sub nume de proprietar până la reorganizarea fostului C.I.L.P., nu este necesară verificarea celorlalte condiții legate de caracteristicile posesiei.

Pentru considerentele expuse, constatând că celelalte critici, care pun în discuție situația de fapt și interpretarea probatoriului, exced controlului de legalitate în recurs, și că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA împotriva Deciziei nr. 108/A din 2 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; recursul declarat de intervenienta F.S.L.I.L. împotriva aceleiași decizii va fi respins, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA împotriva Deciziei nr. 108/A din 2 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta F.S.L.I.L., împotriva aceleiași decizii. În temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, republicată, obligă pe reclamanta SC P. SA la plata sumei de 18.151,60 lei reprezentând taxă judiciară de timbru datorată în calea de atac a apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2015.