ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 444/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 444/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului București, la data de 25 septembrie 2009, sub nr. 37791/3/2009,

reclamanta SC P. SA a chemat în judecată pe pârâtul Orașul Voluntari,

reprezentat prin primar, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să constate că a dobândit dreptul de proprietate, prin prescripția

achizitivă de 30 de ani, asupra terenului în suprafață de 25.132,21 mp situat

în orașul Voluntari, județul Ilfov.

La data de 05 mai 2010,

F.S.L.I.L. a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei, prin care

a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată formulată de către

reclamantă; în motivarea cererii de intervenție accesorie a arătat că S.L.P.,

organizat la nivelul întreprinderii, este afiliat la F.S.L.I.L. iar, prin Legea

nr. 54/2003 cu privire la sindicate, sindicatele afiliate și întreprinderile pe

a căror structură sunt organizate, sunt protejate în interesele lor.

Prin sentința civilă nr.

2234 din 06 decembrie 2012, Tribunalul București, secția V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC P.

SA și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta F.S.L.I.L.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, în sistemul C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză

(în continuare C. civ.) uzucapiunea este considerată a fi un mod originar de

dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, ca efect al

exercitării posesiei utile în intervalul de timp determinat de lege.

Pentru dobândirea

dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum

aceasta este reglementată de art. 1890 C. civ., este necesar să fie întrunite

cumulativ două condiții: 1) posesia să fie utilă, neafectată de niciun viciu și

2) aceasta să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, neavând relevanță

dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință.

Pentru ca posesia să

fie considerată utilă se cere ca aceasta să întrunească condițiile prevăzute de

art. 1846 - 1847 C. civ.

Examinând cauza

dedusă judecății, prima instanță a constatat că reclamanta, deși a

exercitat o posesie asupra bunului imobil în litigiu, nu a dobândit dreptul de

proprietate prin uzucapiune, întrucât aceasta nu a fost exercitată sub nume de

proprietar, ci în calitate de detentor precar.

Pe de altă parte, art.

1844 C. civ. prevede că nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin

natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de

proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț; prin urmare, din domeniul

de aplicare al uzucapiunii au fost excluse bunurile aflate în proprietate

publică.

A mai arătat

tribunalul că proprietatea de stat reglementată de Constituțiile anterioare

anului 1991 nu poate fi echivalată cu proprietatea publică, așa cum este descrisă

de dispozițiile C. civ., pentru a-i fi aplicate dispozițiile art. 1849 C. civ.,

întrucât nu există o reglementare legală care să asimileze regimul juridic al

proprietății publice cu cel al proprietății socialiste de stat, acestea fiind

instituții juridice diferite.

Neexistând dovezi cu

privire la împrejurarea că bunul ce face obiectul prezentei cauze ar fi făcut

parte din domeniul public, noțiune care de altfel a fost introdusă după anul 1989,

tribunalul a considerat că imobilul - teren ce face obiectul cererii de chemare

în judecată poate forma obiect al uzucapiunii, cu condiția dovedirii

exercitării unei posesii utile, neviciate, pe durata de timp impusă de lege.

Cu referire la

situația de fapt, tribunalul a reținut că terenul în litigiu a fost predat

fostei întreprinderi de stat C.I.L.P., dar nu există dovada datei la care a

intervenit această predare, declarațiile martorilor audiați în cauză,

precum și cele ale persoanelor care au dat declarații de bună vecinătate cu reclamanta

nefiind concordante sub acest aspect.

Astfel, martorul B.V.,

ale cărui declarații au fost reținute cu rezervă (dată fiind calitatea sa de

reprezentant al intervenientului accesoriu) a declarat că din 1977 cunoaște

situația terenului, cu toate că a afirmat că este angajat al unității din anul

întreprindere de stat C.I.L.P. terenul în litigiu, precizând că la data la care

el s-a angajat, respectiv în 1981, erau deja zece ani de când salariații

acestei întreprinderi foloseau terenul pentru cultivarea legumelor folosite la

cantina unității. Potrivit declarației date de către vecinii P.E. și P.A.

terenul ar fi fost folosit de către reclamantă din 1970, iar potrivit

declarației date de către vecinul T.A. terenul ar fi folosit de către aceasta

din 1983.

Tribunalul a

reținut că anterior anului 1989 era în vigoare Legea nr. 3/1983, care

reglementa contractul angajament, și care stipula în art. 2 lit. a) că acesta

se încheie între stat, în calitate de administrator general al proprietății

întregului popor, reprezentat prin ministere, organe centrale sau locale în

subordinea cărora funcționează întreprinderile, și colectivele de oameni ai

muncii din aceste unități, prin intermediul acestui contract încredințându-se

personalului muncitor, în vederea exercitării nemijlocite a prerogativelor și

răspunderilor ce decurg din calitatea oamenilor muncii de proprietari,

producători și beneficiari, patrimoniul unităților de stat în care aceștia

munceau (art. 3).

Tribunalul a apreciat

că având în vedere că doar în baza acestui act normativ C.I.L.P. ar fi putut

intra în posesia terenului ce face obiectul cererii de chemare în judecată

anterior anului 1989, din punct de vedere juridic, transmiterea la care face

referire actul normativ menționat a avut ca obiect doar dreptul de administrare

asupra terenului, C.I.L.P. dobândind astfel calitatea de detentor precar,

stăpânind bunul și folosindu-l dar în beneficiul adevăratului proprietar,

poporul, astfel cum erau concepțiile despre proprietate la vremea respectivă; societăților

comerciale (foste întreprinderi de stat) li s-a transmis posesia și folosința

bunurilor încredințate numai în măsura în care aceste atribute le erau necesare

în realizarea scopului pentru care au fost înființate.

Or, în cazul detentorului

precar, elementul psihologic al posesiei (animus), respectiv intenția/voința

celui ce posedă bunul de a-l poseda pentru sine, ca un adevărat proprietar, nu

există, acesta deținând stăpânirea materială asupra bunului (corpus) în

calitate de administrator și nu de proprietar.

Aceasta este și

situația în cauza de față, în care reclamanta, în calitate de succesor al

fostei întreprinderi de stat C.I.L.P. nu poate pretinde că această fostă

întreprindere de stat ar fi stăpânit bunul în nume de proprietar, față de

dispozițiile legale existente anterior anului 1989 neputându-se susține

existența unui drept de proprietate propriu, separat de cel exercitat de către

popor.

A arătat tribunalul

că nu prezintă relevanță din punct de vedere al elementului psihologic al

posesiei exercitate înscrierea terenului în evidentele contabile ale

întreprinderii de stat și în inventarele întocmite anterior anului 1989, atâta

timp cât nu era posibilă exercitarea posesiei ce le-a fost încredințată de

către consiliile locale în nume propriu, ci doar în numele poporului,

proprietar, înscrierea având doar rol de evidență, fără a fi constitutivă de

drepturi.

O dovadă a faptului

că fosta întreprindere de stat C.I.L.P. a exercitat doar o detenție

precară este și împrejurarea că imobilul ce face obiectul cererii de chemare în

judecată a fost înregistrat în evidențele cadastrale de la nivelul anului 1983

-1984 ca fiind proprietate de stat, respectiv a Consiliului Local Voluntari.

Astfel, din analiza

documentelor cadastrale puse la dispoziție de către Primăria Orașului Voluntari

și din Registrul Cadastral extravilan din anii 1983 - 1984, tribunalul a

reținut că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 25.132,21 mp

situat în prezent în orașul Voluntari, a fost proprietatea Consiliului Local al

Orașului Voluntari, fiind inclus în terenul în suprafață de 2,7389 ha cu care

figura înregistrat în evidențele cadastrale a Consiliului Popular al Orașului

Voluntari.

În plus, din

conținutul adeverinței aflate la fila 35 din dosar, Tribunalul a reținut că

după anul 1989, două hectare din terenul ce a fost anterior în posesia fostei

întreprinderi de stat au fost date în folosința S.L.C.I.L.P., pe înscrisul din

care rezultă acordul exprimat de către reclamantă în vederea trecerii terenului

în folosința sindicatului existând viza Comisiei Municipale de Aplicare a Legii

fondului funciar, în sensul că "se vor aplica de către Comisia Locală de

Aplicare a Legii fondului funciar prevederile art. 25 din Legea nr. 18/1991 -

folosință către SC P. SA".

O altă dovadă a faptului

că imobilul în litigiu nu a fost scos din proprietatea unității administrativ

teritoriale o reprezintă și împrejurarea că acesta se afla la dispoziția

Comisiei de Aplicare a Legii Fondului Funciar, aceasta aprobând, potrivit

adresei din 21 februarie 1992, emisă de Primăria Comunei Voluntari, atribuirea

a două hectare către S.L.P.

A arătat tribunalul

că, deși după anul 1989, în urma reorganizării fostei întreprinderi de

stat, se poate susține că reclamanta SC P. SA, în calitate de continuator al

fostei întreprinderi de stat a început a exercita o posesie pentru sine

(utilă), nu sunt îndeplinite condițiile prescripției achizitive, din

perspectiva timpului necesar  pentru a uzucapa.

S-a apreciat că reclamanta

nu poate invoca joncțiunea posesiei sale, exercitate după 1989, cu cea

exercitată anterior de către fosta întreprindere de stat C.I.L.P. (nefiind

posibilă unirea unei posesii cu o detenție precară) și că reclamanta avea

la dispoziție mecanismele Legii nr. 15/1990 și pe ale actelor normative

specifice ulterioare, respectiv ale H.G. nr. 834/1990, pentru stabilirea

naturii dreptului asupra terenului ce face obiectul acestei acțiuni.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta SC P. SA, solicitând

admiterea apelului,

modificarea în totalitate a sentinței civile apelate, iar pe fond să se

constate că a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra

terenului situat în oraș Voluntari, jud. Ilfov, având dimensiunile și

vecinătățile stabilite prin raportul de expertiza administrat în cauză.

În dezvoltarea

motivelor de apel a arătat, în esență, că sentința este netemeinică și

nelegală întrucât societatea apelantă a probat ca exercită o posesie utilă,

liniștită, pașnică și sub nume de proprietar asupra acestui teren încă din

anul 1967 (prin intermediul autorilor persoane juridice de la care a primit

prin transmitere universală acest drept) ca efect al reorganizărilor efectuate

în acest interval de timp.

Prin Decizia civilă nr.

108/A

din 2 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelanta-reclamantă SC P. SA, împotriva sentinței civile nr. 2234 din 16

decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta a solicitat să se constate că a dobândit prin uzucapiune dreptul de

proprietate asupra imobilului - teren, în suprafață de 25.132,21 mp situat în

Orașul Voluntari, Județul Ilfov, susținând că a stăpânit acest teren, ca

și proprietar, încă din anul 1977, întrucât este continuatoarea întreprinderii

de stat C.I.L.P..

Potrivit art. 20 din

Legea nr. 15/1990: „Inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite

potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau

părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și va fi vărsat în

întregime la data constituirii societății. Bunurile din patrimoniul societății

comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt

titlu.”

Conform art. 19 din

Legea nr. 15/1990, inventarierea și evaluarea acestor bunuri, precum și

stabilirea capitalului social al societăților comerciale astfel înființate au

fost făcute în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.

În aplicarea acestui

text de lege a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea

unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat.

În temeiul art. 5 din

această hotărâre a guvernului, ministerele de resort, precum și autoritățile

administrației publice județene au eliberat societăților comerciale certificate

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor a căror valoare a

fost inclusă în capitalul lor social.

A mai arătat

instanța de apel că, potrivit art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997,

capitalul social al societăților comerciale cărora li s-a eliberat certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor s-a majorat de drept

cu valoarea terenurilor menționate în acest certificat.

În cazul în care nu

s-a îndeplinit anterior privatizării, potrivit art. 32

1

alin. (2)

din O.U.G. nr. 88/1997 clarificarea situației terenului, societățile comerciale

se privatizează fără a include în capitalul social terenurile deținute de

acestea (care rămân în proprietatea statului sau a unităților

administrativ-teritoriale), urmând ca regimul lor juridic să fie clarificat

ulterior.

Potrivit art. 32

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, societățile comerciale privatizate au un

drept de folosință provizoriu asupra terenurilor aferente construcțiilor (până

la clarificarea regimului lor juridic), urmând ca, după clarificarea regimului

juridic al terenurilor, dreptul de folosință provizoriu să se convertească

într-un drept de folosință sau de concesiune pe durata maximă prevăzută de lege

(prin încheierea unui contract în acest sens) ori într-un drept de proprietate

(prin vânzare-cumpărare, în cazul terenurilor din domeniul privat), iar dacă

este nevoie, prin hotărâre judecătorească.

Apelanta - reclamantă

SC P. SA a fost înființată ca societate comercială pe acțiuni prin H.G. nr. 1213/1990,

astfel că îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991.

Începând cu anul

1990, unitățile economice de stat au fost reorganizate, cu excepția celor

constituite ca regii autonome, în societăți comerciale cu capital integral de

stat (art. 16 și art. 21 din Legea nr. 15/1990).

Aceste societăți

comerciale au fost înființate sub forma societăților pe acțiuni sau a

societăților cu răspundere limitată, prin hotărâre a Guvernului (în cazul

unităților economice de interes național) sau prin hotărâre a organelor

administrației publice locale (în cazul unităților economice de interes local).

Prin actul de

înființare au fost stabilite elementele definitorii ale persoanei juridice nou

create, inclusiv capitalul social (care a fost inițial deținut integral de

Statul Român) sub formă de acțiuni sau părți sociale, după caz, până la

privatizarea societăților comerciale.

În valoarea capitalului

social au fost incluse și bunurile din patrimoniul societăților comerciale

care, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, au devenit proprietatea

acestora.

A arătat

instanța de apel că, în speță, apelanta - reclamantă nu a urmat procedura

prevăzută de acest act normativ pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra

terenului, astfel că are un drept de folosință provizoriu, instanța de fond

reținând în mod corect că terenul a rămas în proprietatea unității

administrativ teritoriale, în capitalul social fiind incluse numai clădirile nu

și terenul.

Prin urmare, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1837, 1847 și 1890 C. civ., pentru ca

reclamanta - apelantă să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului

prin uzucapiune, acest mod de dobândire a proprietății având rolul de a-l

sancționa pe proprietarul imobilului care, prin pasivitatea lui a făcut ca timp

îndelungat bunul să se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca

proprietar sau ca titular al unui alt drept.

Aceste

dispoziții nu sunt incidente în speță, deoarece până la data

adoptării H.G. nr. 1213/1990, terenul a fost stăpânit de C.I.L.P. care era o

societate comercială cu capital integral de stat; această societate, ea însăși

de stat, nu putea să uzucapeze împotriva statului.

A reținut, de

asemenea, instanța de apel că uzucapiunea este un mod de dobândire a

drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor

în toată perioada prevăzută de lege și prin exercitarea pozitivă a dreptului de

opțiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ.

Din această

perspectivă, uzucapiunea desemnează atât efectul achizitiv al posesiei

îndelungate ca stare de fapt, cât și faptul juridic în sens restrâns, constând

în înseși această posesie, care trebuie să fie utilă și să aibă o anumită

durată.

Potrivit art. 1859 C.

civ. de la 1864: „În toate cazurile când posesiunea aceluiași lucru trece pe

rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o noua

posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod

singular, cu titlu particular, sau universal, lucrativ, sau oneros”. De

asemenea, potrivit art. 1860 din același act normativ: „Orice posesor

posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea

sa cu posesiunea autorului său”.

Legiuitorul român a

plecat de la premisa existenței a două posesii, care au ca obiect același bun,

care se disting în primul rând prin aceea că sunt exercitate de două persoane

diferite între care s-a născut un raport juridic pe temeiul căruia o persoană

are calitatea de autor, iar celălalt are calitatea de succesor.

Or, în cauză C.I.L.P.

fiind societate de stat avea doar un drept de administrare asupra terenului

astfel încât nu putea transmite reclamantei - apelante o posesie utilă. Nefiind

îndeplinită această condiție celelalte aspecte privind dovada faptului că

apelanta - reclamantă a stăpânit terenul sub nume de proprietar, respectiv

exploatarea acestuia conform scopului social al societății și cu bună credință,

nu au mai fost analizate de instanța de apel, aceasta reținând că de la

data înființării acesteia (1990) și până la data promovării prezentei acțiuni

(2009), termenul prevăzut de art. 1890 C. civ. nu este îndeplinit.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs

reclamanta SC P. SA și intervenienta F.S.L.I.L.

I.Recurenta-reclamantă

SC SC P. SA a solicitat modificarea, în tot, a Deciziei nr. 108/A din 02

aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, iar

pe fond, să constate că a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate

asupra terenului din oraș Voluntari, jud. Ilfov, cu dimensiunile și

vecinătățile stabilite prin raportul de expertiză administrat în cauză

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., care nu au fost structurate sub aspectul motivelor de nelegalitate,

recurenta-reclamantă a arătat că

a probat că exercită o posesie utilă,

liniștită, pașnică, sub nume de proprietar asupra terenului în suprafață de

25.132 mp situat în Orașul Voluntari, Județul Ilfov din anul 1967 până în prezent.

Aceasta a susținut că

titularii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu au fost: C.I.L.P.,

în perioada 1967-1990, care a deținut și exploatat acest teren cu destinație de

ferma agro - zootehnică, din activitatea căreia se realizau produse alimentare

necesare cantinei unității și SC P. SA, care a preluat patrimoniul C.I.L.P. S.A.

în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1213/1990, începând cu anul 1990.

A arătat recurenta că

pentru perioada 1990 - 2009 (data introducerii acțiunii) a fost probată și posesia

exercitată de intervenientul Sindicatul Liber SC P. SA, care

a exploatat terenul

și construcțiile edificate în beneficiul membrilor de sindicat din cadrul SC P.

SA Deși posesia rezultă în mod evident din înscrisurile depuse la dosarul de

fond, instanța nu a luat în considerare faptul că fosta unitate de stat C.I.L.P.

(a cărei succesoare în drepturi și obligații este SC P. SA) a exercitat o posesie

continuă, liniștită, utilă și publică, încă din anul 1967 asupra terenului în suprafață

de 25.132,21 mp, situat în orașul Voluntari.

Astfel, documentele

contabile justificative ale fostei unități C.I.L.P. (administrate ca probe în dosar)

relevă că această suprafață de teren era deținută și exploatată în mod legal de

fosta unitate de stat; terenul era evidențiat contabil în patrimoniul C.I.L.P.,

fiind folosit în mod pașnic, în vederea exploatării în folosul salariaților

proprii.

În anul 1990,

unitatea de stat C.I.L.P. a fost reorganizată prin Legea nr. 15/1990 și prin H.G.

nr. 1213/1990 în societate pe acțiuni sub denumirea de SC P. SA Aceasta a

preluat integral baza materială și patrimoniul fostei societăți C.I.L.P.,

inclusiv drepturile și obligațiile privind acest teren.

În temeiul Legii nr. 15/1990

activul și pasivul patrimonial al C.I.L.P. s-au transferat de drept către noua

societate SC P. SA, prin reorganizarea fostei unități de stat C.I.L.P. în societatea

pe acțiuni SC P. SA, așa cum rezultă din H.G. nr. 1213/1990, operand transferul

universal între cele două persoane juridice.

S-a menționat că activul

patrimonial al noii societăți SC P. SA cuprindea printre altele și dreptul de

administrare a imobilelor și a terenului pe care se desfășoară întreaga

activitate a societății, acesta regăsindu-se și în bilanțul contabil din anul

1990; valoarea este menționată expres în Anexa la H.G. nr. 1213/1990, la poziția

67.

Prin urmare, instanța

de apel a făcut o confuzie între noțiunea de patrimoniu și cea de capital

social atunci când a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului ar fi

trebuit să fie adus ca aport la capitalul social al societății.

Astfel, noțiunea de

patrimoniu este mai largă decât noțiunea de capital social și cuprinde toate

bunurile și drepturile unei persoane juridice chiar dacă unele dintre acestea

nu sunt aduse ca aport la capitalul social al societății; capitalul social este

numai o parte din patrimoniul unei persoane juridice fiind întotdeauna cuprins

în acesta.

Apartenența unui bun

la patrimoniul unei societăți comerciale nu este legată de introducerea

acestuia în capitalul social al acesteia.

Mai mult, pentru a fi

adus ca aport la capitalul social al societății trebuie să dobândească un titlu

legal de proprietate asupra bunului respectiv, ori acțiunea în fond are ca

obiect, tocmai recunoașterea acestui drept de proprietate.

A arătat

recurenta-reclamantă că, în lipsa unui titlu în sensul de „instrumentum",

sunt nefondate considerentele prin care instanța de apel a arătat că terenul nu

a fost introdus în capitalul social.

Astfel, SC P. SA deși

nu a fost privatizată în sensul larg al vânzării acțiunilor sale către un

acționar privat, prin transmiterea pachetului de acțiuni deținut

de F.P.S. către S.I.F.

Banat Crișana, s-a aflat în imposibilitatea de a mai obține beneficiul

creat de legiuitor pentru societățile cu capital de stat și prevăzut de H.G. nr.

834/1991.

Prin urmare,

terenurile au rămas pe mai departe în patrimoniul societății, aspect recunoscut

de pârât care a permis construirea mai multor construcții, împrejmuirea întregii

suprafețe de teren cu gard de sârmă și stâlpi din beton, și amplasarea de către

furnizorul de energie electrică unui post de transformare pentru activitățile

interne.

În plus, contractul

de contractul de furnizare a energiei electrice a fost încheiat de E. cu SC P.

SA.

În opinia

recurentei-reclamante, încă din anul 1991 pârâtul cunoștea că SC P. SA este

titularul dreptului de proprietate asupra activelor existente pe teren, precum

și faptul că terenul respectiv se afla în patrimoniul SC P. SA (ca succesoare a

C.I.L.P.); în acest sens a emis adresa din 21 februarie 1992 prin care comunica

faptul că în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 s-a hotărât de către

Comisia municipală să se atribuie suprafața de 2 ha teren în folosință către Sindicatul

liber P.

Conform Anexei la H.G.

nr. 1213/1990 de înființare a SC P. SA, Guvernul României a certificat ca

activul patrimonial bilanțier, conform Bilanțului la data de 30 iunie 1990

era în valoare totală de 432,5 mil. lei (vechi) din care 243,7 mil. lei

reprezentau mijloace fixe, categorie bilanțiera în care intrau și mijloacele

fixe destinate activității pe terenul în cauză, reprezentate de clădiri,

construcții și amenajări speciale, animale, stocuri de produse necesare

activității agricole. Aceste mijloace fixe se regăsesc în registrul inventar de

C.I.L.P. și ulterior de SC P. SA.

Recurenta-reclamantă

a susținut că în cauză s-a probat cu documente contabile că utilizarea

terenului și exploatarea acestuia s-au făcut în mod legal, public și continuu,

inițial de către C.I.L.P. (din 1967) și ulterior de către succesoarea acesteia

în drepturi și obligații, SC P. SA (din 1990), aceste aspecte nefiind contestate

de intimatul-pârât Orașul Voluntari. După anul 1991, terenul s-a aflat în posesia

utilă a SC P. SA prin Sindicatul liber „Pipera" pentru o perioadă scurtă

de timp, posesie care a fost preluată de către societate. Pentru acest

considerent, în mod greșit instanța de judecată a reținut faptul că societatea SC

P. SA ar deține terenul din anul 1991.

Recurenta-reclamantă

a arătat că, în baza art. 1860 C. civ. de la 1864, în vigoare la data

introducerii acțiunii, invocă "joncțiunea posesiilor" pentru a putea

dobândi acest teren în termenul legal de posesie de 30 de ani.

Astfel, conform

probelor cu înscrisuri și martori, posesia terenului în litigiu a fost exercitată,

încă din anul 1967, sub nume de proprietar, de unitatea de stat și de societatea

comercială care i-a succedat, aceștia comportându-se ca adevărați proprietari

ai acestui teren, fără a fi tulburați de vreun terț.

A mai arătat

recurenta-reclamantă că a probat faptul că, în toată această perioadă de timp,

a exercitat o stăpânire materială asupra acestui teren, elementul corpus fiind probat

prin acte materiale neechivoce, respectiv împrejmuirea acestuia, edificare de

construcții, exploatare, etc. În privința elementului intențional-volitiv

animus, s-a comportat ca un adevărat proprietar, făcând acte materiale publice

care arată intenția de a stăpâni bunul în această calitate.

A mai arătat

recurenta-reclamantă că în temeiul dispozițiilor art. 1855 C. civ. de la 1864

există două prezumții în sprijinul posesiei sub nume de proprietar: prezumția

de neprecaritate și prezumția de neintervertire.

Conform prezumției de

neprecaritate, posesia sub nume de proprietar este prezumată «juris tantum»,

astfel că nu se poate răsturna decât prin administrarea de probe concludente

care să dovedească contrariul. Instanța a pronunțat o decizie criticabilă,

atunci când a considerat suficientă deducția logică potrivit căreia Legea nr. 3/1983

privind contractul-angajament ar fi actul de dobândire a posesiei asupra

terenului. Totodată, hotărârea de fond este criticabilă și sub aspectul că

prezumția legală a neprecarității posesiei apelantei - reclamante ar putea fi

răsturnată de registrele cadastrale ținute de intimata - pârâtă. Așa cum

s-a arătat atât la judecata în fond, cât și în cererea de apel, registrele

menționate nu sunt concludente, deoarece acestea conțin erori, neconcordanțe și

referiri la terenul din parcela nr. 21, care ar fi aparținut I.A.S. Mogoșoaia

și nicidecum intimatului-pârât Orașul Voluntari; comparând documentele depuse

de intimat în probațiunea posesiei sale, respectiv extrasul din Registrul

cadastral al parcelelor (anul 1981) și Registrul cadastral Voluntari - extravilan

(anul 1983-1984) nu rezultă că terenul menționat la poz. 440 tarla 21 din

Registrul 1981 ar fi unul și același cu un număr de 7 terenuri situate în tarlaua

nr. 41; acestea din urmă aparțin I.A.S. Mogoșoaia, iar nu intimatului.

Instanța de fond a

ignorat că înscrisurile asupra cărora există dubii notabile privind acuratețea și

conținutul certificat, nu pot fi utilizate ca probă în beneficiul părții

emitente ci, în cel mai rău caz, în contra lor.

În cauză, prezumția de

neintervertire nu a fost răsturnată; dimpotrivă, depozițiile martorilor audiați

au relevat că autoarea apelantei și ulterior reclamanta au posedat în mod util,

sub nume de proprietar și pașnic acest teren, în mod nelegal probele

testimoniale fiind considerate neconcludente.

În opinia

recurentei-reclamante, atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o

apreciere greșită a probatoriului administrat, ceea ce demonstrează posesia

utilă, liniștită și sub nume de proprietar; prezumțiile legale de neprecaritate

și neintervertire au fost întărite de probele cu martori și înscrisuri (constând

în situații financiare cuprinzând activele construite, contracte de utilități

la adresa respectivă) dar și de împrejurarea că utilizarea nu a fost întreruptă

(în mod juridic) nici în prezent de către intimat.

Pe de alta parte,

proba cu registrele agricole ținute de intimat, în condițiile în care acestea conțin

elemente contradictorii și în absența oricăror altor probe cu care să se

coroboreze, nu este de natură să răstoarne prezumțiile legale în favoarea

posesiei utile; prin proba testimonială, administrată în cauză, s-a demonstrat

că a efectuat acte și fapte materiale de conservare, întreținere, edificare de

construcții, care certifică posesia utilă asupra terenului în tot acest timp.

A arătat, de asemenea,

recurenta-reclamantă că limitele terenului au fost stabilite în mod clar, fără nicio

obiecțiune prin raportul de expertiză ordonat de către instanță; prin raport

s-a determinat atât suprafața exactă cât și vecinătățile terenului, cu

menționarea expresă a cotelor și a punctelor de sprijin, nefiind înregistrată

nicio suprapunere cu alte proprietăți.

Ignorând limitele

controlului de legalitate în recurs, recurenta-reclamantă a arătat că un

element probatoriu esențial în sprijinul posesiei de bună credință îl

constituie și raportul de bună vecinătate pe care îl are cu vecinii terenului,

care, potrivit declarațiilor date sub semnătură privată, recunosc și certifică

faptul că deține acest teren încă din anul 1970, neexistând litigii. Astfel,

vecinii de pe laturile de Sud și Sud-Vest, D.R., T.A., P.E. și P.A. recunosc,

certifică și probează posesia de bună-credință asupra terenului iar cele

reținute de instanța de judecată în sensul că aceștia nu au confirmat același

an, ar fi trebuit corelate cu data la care fiecare martor a devenit vecin al terenului

în litigiu.

A susținut, de

asemenea, recurenta-reclamantă că, a dovedit că a exercitat o veritabilă

posesie utilă sub nume de proprietar, neafectată de precaritate, în intervalul

de timp cerut de legiuitor ceea ce a condus la dobândirea dreptului de

proprietate și că, potrivit principiului general de drept conform căruia unde

legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, dacă în norma

privind prescripția nu există derogări sau excepții cu privire la persoanele

care ar putea beneficia de alte legi speciale, (această derogare nefiind

inserată nici în H.G. nr. 834/1990), raționamentul instanței este greșit Mai

mult, Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1990 reprezintă dispoziții specifice cu

mecanisme proprii, proceduri și termene speciale, dar care nu înlătură

beneficiul prescripției, recunoscut tuturor persoanelor care îndeplinesc

condițiile impuse de lege privind natura posesiei și termenele de exercitare.

Pe de alta parte,

dispozițiile generale privind prescripția achizitivă de 30 de ani, în temeiul

dispozițiilor art. 1890 C. civ. de la 1864 și Decretului nr. 167/1958 constituie

cadrul legal normativ, general aplicabil în materia prescripției, iar H.G. nr. 834/1991

reprezintă un act normativ cu putere de reglementare inferioară (emis de

Guvernul României) care nu abrogă nici implicit și nici explicit dispozițiile

legilor organice cu forța juridică superioară în materia prescripției.

Pentru considerentele

expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului.

2.Recurenta-

intervenientă F.S.L.I.L.,

a solicitat admiterea recursului formulat de către SC P. SA, modificarea, în

tot, a Deciziei nr. 108A din 02 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 37791/3/2009

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă iar, pe fond, să constate că

SC P. SA a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului

din orașul Voluntari, județul Ilfov, având dimensiunile și vecinătățile

stabilite prin raportul de expertiză administrat în cauză, arătând în esență,

că recurenta-reclamantă SC P. SA a făcut dovada îndeplinirii condițiilor

uzucapiunii de 30 de ani.

Memoriul de recurs al

recurentei-interveniente reprezintă reiterarea criticilor formulate de

recurenta-reclamantă.

Intimatul-pârât Orașul

Voluntari, prin primar,

a formulat întâmpinare la recursul declarat de

recurenta-reclamantă SC P. SA.,

solicitând respingerea acestuia și menținerea deciziei recurate.

În ședința

publică de la 21 noiembrie 2014, Înalta Curte, verificând cuatumul taxelor

judiciare de timbru datorate de recurenți a constatat că recurenta-reclamantă

datorează o taxă judiciară de timbru de 32.262, 60 lei în această fază

procesuală, precum și o diferență de taxă de timbru de 18.151,60 lei,

pentru judecata în apel.

Prin încheierea

pronunțată în camera de consiliu la data de 10 februarie 2015, a fost

admisă cererea de acordare de facilități la achitarea taxei judiciare de

timbru formulată de recurenta-reclamantă, sub forma amânării plății pe o

perioadă de 6 luni, calculată de la data pronunțării acestei încheieri, ca

efect al admiterii cererii de reexaminare împotriva încheierii din data de 23

ianuarie 2015.

Pentru diferența

de taxă de timbru datorată de reclamantă pentru judecata apelului, Înalta Curte

va face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, în

vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, care prevăd că: “În

situația în care instanța judecătorească învestită cu

soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în

fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în

cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de

timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu (...).”

Recursul exercitat de

recurentul-intervenient este scutit de taxă judiciară de timbru conform

dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 54/2003, în vigoare la data

introducerii cererii de chemare în judecată.

Examinând cu

prioritate, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea

recursului declarat de recurentul-intervenient, Înalta Curte reține că

acesta este formulat omisso medio, astfel că potrivit dispozițiilor art. 299

și 377 C. proc. civ. și principiului ierarhiei căilor de atac, este

inadmisibil.

În acest sens se

reține că acest recurent, care are calitate de intervenient accesoriu, a intervenit

în proces și a dobândit calitatea de parte, la judecata în primă

instanță.

În consecință,

putea exercita calea de atac a apelului împotriva sentinței. Din

înscrisurile de la dosar rezultă că, în cauză, calea de atac a apelului a fost

exercitată doar de reclamantă. Prin urmare, intervenientul nu are deschisă

calea de atac a recursului.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte

constată că nu este fondat și urmează să-l respingă pentru considerentele

ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta

Curte reține că față de caracterul extraordinar al căii de atac a

recursului, care poate fi exercitat

numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute

de lege, analiza instanței de recurs urmează a fi efectuată exclusiv cu

referire la criticile care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

Prin urmare

nu se impune

examinarea criticilor prin care recurenta-reclamantă pune în discuție

temeinicia deciziei recurate cum sunt cele privitoare la situația de fapt

și interpretarea probelor.

Cu referire la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (care vizează

situațiile în care prin cererea de chemare în judecată se solicită

interpretarea unui act juridic), se constată că acesta nu este, prin ipoteză,

aplicabil în speță, obiectul cererii deduse judecății fiind

reprezentat de cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate ca

efect al uzucapiunii de 30 de ani. Nu se circumscrie acestui motiv de recurs

interpretarea înscrisurilor administrate în cauză.

În consecință,

criticile de

nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă urmează a fi examinate din

perspectiva motivului de recurs prevăzut de art.  304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte

reține că recurenta-reclamantă a susținut că a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului în litigiu prin prescripția achizitivă de 30

de ani,

termenul

urmând a fi calculat din anul 1967 când antecesoarea sa, fostul Combinat de

Industrializare a Lemnului Pipera, a intrat în stăpânirea acestui teren pe care

l-a utilizat ca fermă agro-zootehnică.

Așa cum au

reținut instanțele de fond, dobândirea dreptului de proprietate ca

efect al prescripției achizitive de 30 de ani este supusă, în

reglementarea C. civ. de la 1865, aplicabil în cauză, următoarelor

condiții care trebuie îndeplinite

cumulativ

: 1) titularul cererii să fi exercitat o

posesie utilă și

2) să fie împlinit termenul prevăzut de lege.

Prima condiție

cuprinde la rândul său mai multe elemente, primul dintre acestea fiind

exercitarea de către

reclamantă a posesiei, ca stare de fapt, asupra bunului imobil cu referire la

care solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate. Acest

element constituie premisa de la care se pornește în examinarea cererii

iar constatarea neîndeplinirii acestuia face de prisos examinarea celorlalte

elemente.

Se constată că prin

cererea de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că antecesoarea sa - C.I.L.P.

- a exercitat o posesie utilă asupra terenului care a fost evidențiat în

documentele contabile și era exploatat în folosul salariaților.

De asemenea, a arătat

recurenta-reclamantă că urmare a reorganizării operate în baza Legii nr. 15/1990

și a H.G. nr. 1213/1990, SC P. SA a preluat integral patrimoniul fostei

societăți C.I.L.P., în activul patrimonial regăsindu-se și

dreptul de

administrare asupra construcțiilor și terenurilor pe care se

desfășura întreaga activitate a societății.

Pe baza

situației de fapt reținute de instanțele de fond, Înalta Curte

constată că, în speță,

nu s-a contestat împrejurarea că terenul în

discuție s-a aflat în exploatarea recurentei-reclamante și a autoarei

acesteia însă s-a apreciat că, anterior anului 1990, deținerea bunului, nu

s-a făcut prin exercitarea posesiei ca stare de fapt, ci a detenției

precare.

Din această

perspectivă, se constată că instanța de apel, menținând soluția

de respingere a cererii de chemare în judecată și reținând că

recurenta-reclamantă (care s-a constituit prin reorganizarea fostelor

întreprinderi de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990), invocă joncțiunea

posesiilor cu autoarea sa, fostă întreprindere de stat, a adus argumente

suplimentare în sensul că

anterior anului 1990,

prin raportare la dispozițiile legale

care reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aflate în

exploatarea întreprinderilor de stat, nu prezenta caracteristicile posesiei

apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci pe

cele ale detenției precare.

Astfel, instanța

de apel făcând referire la actele normative în baza cărora recurenta-reclamantă

s-a constituit și, respectiv, în baza cărora ar fi avut posibilitatea să

dobândească dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a subliniat, în

esență, pe de o parte faptul că autoarea recurentei a deținut

un drept de

administare asupra terenului în litigiu, iar pe de altă parte că tocmai în

considerarea specificului fostei proprietăți de stat, legiutorul a emis

acte normative care permiteau persoanelor juridice constituite în

condițiile Legii nr. 15/1990 să dobândească, în condiții speciale

dreptul de proprietate asupra terenurilor.

În acest fel

instanța de apel a arătat de ce a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 1837, 1847 și 1890 C. civ. Nu se poate considera că

în acest mod curtea de apel ar fi statuat în sensul respingerii apelului în

considerarea unor dispoziții derogatorii care ar înlătura-o pe reclamantă

de la invocarea beneficiului uzucapiunii.

În realitate,

instanța de apel a subliniat că față de situația particulară din

speță în care uzucapiunea este invocată de o persoană juridică constituită

în condițiile Legii nr. 15/1990, care susține că prin joncțiunea

posesiilor a exercitat o posesie utilă începând cu anul 1967, acțiunea nu este

fondată pentru că titlu sub care s-a exercitat stăpânirea bunului în baza

dreptului de administrare al fostelor unități economice de stat este

detenția precară, nu posesia.

Așadar

împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a uzat de dispozițiile legale care

i-ar fi permis să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului în

considerarea calității de persoană juridică constituită prin reorganizarea

unei foste unități de stat nu constituie un motiv de respingere a cererii

de chemare în judecată.

Argumentele care

conduc la respingerea acțiunii sunt acelea conform cărora antecesoarea

recurentei-reclamante nu a exercitat o posesie utilă

ci o posesie

specifică dreptului de administrare care era reglementat ca un drept real ce se

exercita în numele statului.

Prin urmare posesia

specifică dreptului de administrare prezintă caracterele juridice ale unei

veritabile detenții precare.

Față de aceste

considerente sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că pentru

perioada 1967-1989 operează prezumțiile izvorâte din dispozițiile art.

1855 C. civ.

Constatând că

stăpânirea exercitată

de reclamantă ulterior anului 1990, care așa cum s-a arătat, nu a fost

contestată, se situează sub termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ.

și cum condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate trebuie

îndeplinite cumulativ la data pronunțării hotărârii, în cauză nu s-a impus

examinarea cererii din perspectiva titlului sub care bunul a fost deținut

exclusiv de SC P. SA.

De asemenea, în mod

corect s-a reținut că nefiind îndeplinită condiția ca bunul să fi

fost stăpânit sub nume de proprietar până la reorganizarea fostului C.I.L.P.,

nu este necesară verificarea celorlalte condiții legate de

caracteristicile posesiei.

Pentru considerentele

expuse, constatând că celelalte critici, care pun în discuție

situația de fapt și interpretarea probatoriului, exced controlului de

legalitate în recurs, și că în cauză nu este incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA împotriva Deciziei nr. 108/A din 2

aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie; recursul declarat de intervenienta F.S.L.I.L.

împotriva aceleiași decizii va fi respins, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA împotriva Deciziei nr. 108/A

din 2 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de intervenienta F.S.L.I.L., împotriva aceleiași

decizii.

În temeiul

dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, republicată, obligă pe

reclamanta SC P. SA la plata sumei de 18.151,60 lei reprezentând taxă judiciară

de timbru datorată în calea de atac a apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2015.