ÎCCJ, decizie (scj.ro #82960)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82960) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de antrepriză. Nerespectarea termenelor contractuale. Invocarea unor cauze

exoneratoare de răspundere. Condiții de admisibilitate

Cuprins

pe materii: Drept comercial. Contracte

Index

alfabetic: contract de antrepriză

-

autorizație de construire

-

culpă

-

cauză exoneratoare de răspundere

C. civ., art. 969, art. 970 alin. (2)

Legea nr. 50/1991, art. 7 alin. (1)

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991,  art. 49

alin. (1)

Aplicabilitatea forței majore sau a cazului fortuit drept

cauze de exonerare a răspunderii nu este absolută, efectele acestor

două evenimente putând fi înlăturate în două situații:

atunci când chiar legea le înlătură și atunci când părțile

le înlătură.

În principiu, atunci când culpa este reținută în

sarcina debitorului obligației asumate prin contract și neexecutate,

instanța nu poate hotărî exonerarea acestuia de răspundere în

virtutea existenței cazului fortuit, aceasta cu atât mai mult atunci când,

potrivit voinței părților contractante, doar forța

majoră a fost prevăzută drept cauză exoneratoare de

răspundere pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau

necorespunzătoare a contractului.

Secția

a II-a civilă, Decizia nr. 4863 din 6 decembrie 2012

Notă

:

În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod

civil

Prin

cererea înregistrată sub nr. xx860/3/2008 pe rolul Tribunalului

București, reclamanta SC I.S. SRL a chemat în judecată pârâta SC B.I.

SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța,

să oblige pârâta la plata sumei de 1.236.616,41 lei, reprezentând 292.116

Euro + TVA, reprezentând prețul lucrărilor executate în temeiul

contractului de antrepriză nr. 242 din 26.09.2007, cu cheltuieli de

judecată.

Prin

cererea reconvențională formulată la 20.11.2008 de

pârâta-reclamantă s-a solicitat constatarea rezilierii de plin drept a

contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV, art. VIII teza I;

obligarea SC I.S. SRL la plata sumei de 45.853,36 Euro penalități de

întârziere în temeiul art. VII pct. I din contractul de antrepriză, cu

cheltuieli de judecată.

Prin

sentința comercială nr. 9689 din 6.07.2011, Tribunalul București

a admis cererea principală; a obligat pârâta la plata sumei de

1.236.616,41 lei reprezentând prețul lucrărilor executate în temeiul

contractului de antrepriză nr. 242/26.09.2007; a respins cererea

reconvențională, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare

în garanție ca rămasă fără obiect.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut incidența

dispozițiilor art. 1156 alin. 4 C. civ., din interpretarea cărora

rezultă că imposibilitatea fortuită de executare are drept

consecință fie stingerea obligației debitorului și

liberarea acestuia, fie suspendarea executării pe durata cauzei exoneratorii.

S-a

apreciat că încălcarea termenelor contractuale s-a datorat unor

astfel de împrejurări fortuite, mai presus de voința debitorului,

respectiv inițierea unor lucrări de sistematizare și modernizare

a Șos. Alexandriei și încălcarea termenelor legale de emitere a

certificatului de urbanism și a autorizației de construire.

A

fost reținută adresa nr. 933/10.10.2007 emisă de C.G.M.

București – CPUM București prin care s-a comunicat faptul

demolării lucrărilor de sistematizare și modernizare a șoselei,

fapt ce a impus refacerea integrală a documentației necesare

obținerii certificatului de urbanism și a autorizației de

construire; de asemenea, termenul de eliberare a certificatului de urbanism

și a autorizației de construire au fost depășite, cu încălcarea

art. 6 alin. (2) și 7 alin. (1) din Legea nr. 50/1991; art. 34 alin. 1 din

Normele de aplicare ale Legii 50/1991; art. 33 alin. 2 și art. 49 alin. 1

din Legea 350/2001.

S-a

reținut acceptul tacit al beneficiarului, care ulterior împlinirii termenului

contractului a sprijinit antreprenorul în demersul său, renunțând

neechivoc la invocarea pactului comisoriu. În intervalul 1.03.2008 – 24.07.2008

beneficiarul a colaborat cu antreprenorul în sensul obținerii avizelor

necesare eliberării autorizației de construire și, ulterior

împlinirii termenului, a primit obiectul contractului fără a invoca

obiecțiuni.

Din

probatoriul administrat, constând în înscrisuri și concluziile raportului

de expertiză, s-a reținut faptul că documentația

întocmită de reclamant a corespuns prevederilor legale în vigoare, fiind

suficientă pentru a asigura emiterea autorizației de construcție

pentru un imobil cu două corpuri.

În

soluționarea cererii reconvenționale, instanța a reținut

că beneficiarului îi incumbă obligația de asigurare a tuturor

condițiilor care cad în sarcina sa pentru începerea lucrărilor

contractuale, de a asigura frontul de lucru liber de orice sarcini și de a

pune la dispoziția antreprenorului amplasamentul pentru lucrările

prevăzute în contract.

Astfel,

s-a reținut că antreprenorul nu s-a obligat a obține

autorizația de demolare; coroborat cu înlăturarea culpei

antreprenorului în depășirea termenelor contractuale instanța a

calificat notificarea rezilierii contractului ca denunțare

unilaterală, expres interzisă prin § 3 cap. VIII din contract.

În

ceea ce privește cel de al doilea capăt al cererii

reconvenționale s-a reținut că dispozițiile § 1 Cap. VII

din contract nu operează pentru aceleași considerente în temeiul

cărora s-a reținut prorogarea termenelor contractuale datorită

unor cauze independente de voința antreprenorului și acceptarea

tacită a acesteia de către beneficiar.

Cererea

de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă

fără obiect.

Apelul

declarat de pârâtă SC B.I. SA și cererea de aderare la apel

formulată de reclamanta SC I.C.S. SRL au fost respinse ca nefondate de

Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, prin decizia nr.

26 din 23 ianuarie 2012.

În

considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că prin

contractul de antrepriză nr. 242/26.09.2007 beneficiarul SC B.I. SA

și antreprenorul SC I.S. SRL (I.C.S. SRL) au convenit proiectarea,

obținerea în numele beneficiarului a tuturor documentelor, avizelor

și autorizațiilor, inclusiv autorizația de construire precum

și executarea integrală conform proiectului a două imobile cu

destinația centru de vânzări și service autovehicule corp A

și service autovehicule corp B în suprafață totală de 4.500,50 m

2

, pentru prețul de 3.110.279 Euro.

S-a

constatat că litigiul privește primele două faze de

execuție I, având ca obiect obținerea certificatului de urbanism; a

planului de urbanism zonal; întocmirea proiectului de autorizație de

construire cuprinzând proiectul de arhitectură, proiectul de

rezistență și avize; autorizația de construire pentru

corpurile A și B, lucrări cu termen de execuție 1.03.2008, în

valoare de 177.040 EURO și faza II – proiectul de arhitectură;

proiectul de rezistență; supraveghere execuție; autorizații

branșamente și accese; autorizații de organizare de

garanție, cu termen de execuție 30.03.2008, pentru prețul de

177.040 Euro. Antreprenorul a obținut certificatul de urbanism 250 –

A/27.02.2008 și autorizația de construire nr. 659 –A/16.07.208

emisă pentru corpul de clădire A.

Cu

privire la faza I de execuție s-au ridicat obiecțiuni privind

nerespectarea termenului contractual, 1.03.2008, cât și cu privire la

obținerea unei autorizații de construire informe, necorespunzătoare

obiectului contractat de beneficiar, proiect ce cuprindea două cazuri

distincte de clădiri A și B.

Având în vedere apărările antreprenorului, care s-a

prevalat de cazul fortuit susținând, pe de o parte, faptul că

dată fiind adresa nr. 933/10.10.2007 C.G.M.B – Centrul de Planificare

Urbană și Metropolitană București prin care se emite avizul

tehnic de consultanță preliminară de circulație nr.

400/10.10.2007, instanța a reținut că din cuprinsul avizului

tehnic rezultă că prevederile de sistematizare și modernizare

existente afectează terenul, fiind necesară rezervarea unei

suprafețe de teren delimitat în interiorul parcelei, menționându-se

necesitatea elaborării unei documentații tehnice de palier, plan urbanistic

de detaliu.

Instanța

nu a reținut culpa antreprenorului pentru faptul de a nu fi cunoscut

necesitatea rezervării unei suprafețe de teren ca urmare a planului

de sistematizare anterior solicitării informațiilor, considerând

că de cunoștința existenței actelor normative anterior

încheierii contractului era ținut beneficiarul lucrării, proprietar

al  terenului, singurul îndreptățit a obține informații,

rezultând că situația adusă la cunoștința

antreprenorului, în cursul executării contractului, diferită de cea

cunoscută de beneficiar la data contractării, a determinat

suspendarea elementelor efectuate pentru obținerea autorizației de

construire și refacerea documentației.

De

asemenea, s-a avut în vedere că întârzierea în executare, fapt necontestat

de beneficiar, s-a datorat încălcării de către instituțiile

abilitate a termenelor prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea nr.50/1991

și art. 49 alin. 1 din Normele Metodologice de aplicare a legii, care

reglementează termenul maxim de eliberare a autorizației, instanța

concluzionând că în întârzierea executării antreprenorul este

exonerat de culpă, aceasta datorându-se unor împrejurări străine

de voința sa.

S-a

mai reținut că beneficiarul însă nu se poate prevala de

principiul potrivit căruia riscul contractului este suportat de debitorul

obligației imposibil de executat, întrucât nu a notificat de îndată

rezilierea în temeiul pactului comisoriu, optând în mod neechivoc pentru

executarea contractului, acceptând predarea documentației obținute

fără a ridica obiecțiuni cu privire la încălcarea termenului

prevăzut în contract, nefiind primită nici apărarea

întemeiată pe nerespectarea procedurii de notificare a cazului fortuit

conform art. IX din contractul de antrepriză.

În

ceea ce privește obținerea unor autorizații de construire

incomplete, pentru un singur corp de clădire A cu destinația birouri

și service, instanța a analizat avizul de urbanism nr.

39/1./17/19.09.2007,– planul urbanistic și a constatat că ambele

documente au purtat asupra proiectului de executare a unui imobil compus din

două corpuri, iar cât privește activitatea de service cu

destinații similare, activitate față de care nu s-au formulat

obiecțiuni legale de necesitatea obținerii unui nou Puz – pentru

emiterea unei autorizații de construire incomplete, s-a apreciat că

culpa nu aparține antreprenorului.

Cu

privire la necesitatea obținerii unui nou Puz s-au reținut și

concluziile expertizei tehnice de specialitate administrative în cauză, în

primă instanță.

Cât

privește excepția nulității raportului de expertiză,

aceasta a fost înlăturată, reținând că, potrivit art. 208 C. proc. civ. convocarea părților este obligatorie numai în cazul efectuării unei

lucrări la fața locului, exprimarea unui punct de vedere raportat la

înscrisurile administrate de către un specialist neimpunând parcurgerea

acestei proceduri.

În

ce privește specialitatea  expertului desemnat în cauză s-a

considerat că acoperă și domeniul urbanism și că nici

expertiza extrajudiciară nu a fost realizată de un expert în

urbanism, din verificările efectuate rezultând că pentru o astfel de

specialitate nu figurează înregistrați experți la Biroul de Expertiză.

Instanța

a mai reținut concluziile expertizei administrate în primă

instanță, potrivit căreia din cuprinsul certificatului de

urbanism nu a rezultat necesitatea întocmirii unui nou Puz, ca urmare a

faptului că cel existent permitea edificarea clădirilor proiectate A

și B, ce respectau parametrii tehnici deja aprobați.

Cu

privire la autorizația de construire din 16.07.2008 s-a constatat că

este însoțită de planurile de clădire A dar și de planul de

situație ce cuprinde ambele corpuri A și B, avizate spre neschimbare,

situație pe care antreprenorul a apreciat-o ca fiind o eroare

materială, iar în ceea ce privește neîndeplinirea obligației de

predare a C.V. în original s-a apreciat că aceasta s-a datorat faptului

că antreprenorului i s-a propus ulterior datei de 1.03.2008 să

continue demersurile necesare obținerii autorizației de construire.

Referitor

la îndeplinirea obligațiilor aferente Fazei II de execuție, a

rezultat că antreprenorul a încheiat cu Biroul Individual de

Arhitectură A.P. contractul de proiectare de la 3.03.2008 – având ca

obiect proiect de execuție arhitectură, acesta fiind predat

beneficiarului cu proces-verbal de predare-primire încheiat la 31.03.2008,

termenul limită fiind 30.03.2008. Restul obligațiilor convenite

pentru faza II au fost considerate ca fiind neîndeplinite din culpa

beneficiarului care a denunțat unilateral contractul cu încălcarea

art. 3 Cap. VIII din contractul de antrepriză.

În

ceea ce privește cererea reconvențională, s-a reținut cu

privire la primul capăt de cerere având ca obiect constatarea rezilierii

de drept a contractului faptul că beneficiarul a notificat cu adresa nr.

760/25.07.2008 rezilierea contractului pentru neobținerea aprobării

unei documentații Puz legale pentru construcțiile Corp A și B;

predarea unei documentații PAC incomplete, care nu cuprindea

autorizația de construcție pentru clădirea corp B,

autorizația de demolare pentru clădirea existentă, avizele, acordurile

și studiile tehnice în original, conform art. II alin. 1 din contract;

predarea cu întârziere a documentației P.A.C. incomplete, ulterioare

împlinirii termenului contractual, 1.03.2008; neexecutarea și

neprezentarea proiectului de arhitectură complet precum și a

celorlalte obligații asumate pentru Faza II din contract.

Instanța

de apel a reținut că pactul comisoriu de gr. IV convenit prin

contract îndreptățește creditorul obligației neexecutate

sau executate necorespunzător de a aplica rezoluțiunea, însă nu

înlătură dreptul acestuia de a opta pentru executarea contractului.

Întrucât

notificarea rezilierii s-a realizat după executarea obligației

prevăzute pentru Faza I, ce avea ca finalitate obținerea

Autorizației de construire și a documentației necesare

demarării construcției, s-a apreciat că beneficiarul nu se mai

poate prevala de nerespectarea termenelor contractuale, rezultând că a

optat pentru executare renunțând implicit la beneficiul termenului

limită stipulat în contract.

În

ceea ce privește lipsa autorizației de demolare pentru clădirea

existentă pe teren din cuprinsul anexei 2 Faza I nu a rezultat că în

sarcina antreprenorului s-a stipulat o astfel de obligație, constatându-se

că, dimpotrivă, beneficiarul prin art. 5 alin. 4 din contract s-a

obligat să asigure frontul de lucru liber de orice sarcini, să

pună la dispoziția antreprenorului amplasamentul pentru

lucrările contractuale prin proces-verbal de predare-primire, îndeplinirea

acestor obligații presupunând implicit obținerea autorizației de

demolare.

Cu

privire la pct. 1-2 din notificarea rezilierii, prin care s-au invocat

neobținerea documentației Puz valabilă pentru ambele corpuri de

clădire și a autorizației de construire pentru corpul B, pentru

considerentele deja reținute, instanța a constatat că din

cuprinsul avizului tehnic de consultanță preliminară de

circulație nr. 400/10.10.2007 a rezultat necesitatea elaborării unei

documentații tehnice de palier, plan urbanistic de detaliu; de asemenea,

în avizul de urbanism nr. 39/1/17/19.09.2007 privind Puz- șos.Alexandriei

nr…. sector 5 eliberat cu specificarea funcțiunilor avizate ”birouri,

servicii, hală” nu au fost menționate obiecțiuni cu privire la

corpul B legate de destinația acestuia și nu s-a recunoscut

obținerea unui nou Puz.

În

consecință, s-a reținut că în etapa preliminară a

obținerii avizelor și certificatelor necesare emiterii

autorizației de construire, instituția publică abilitată nu

a încunoștințat despre necesitatea obținerii unui nou Puz

și că obiecțiunile legate de destinația corpului B al

clădirii, vizând destinația acestuia apare într-un singur document

adresa 13137/3.05.2011 a Primăriei Sectorului 5 ca răspuns la

solicitarea instanței.

Instanța

de apel a constatat că în mod corect instanța de fond a calificat

denunțarea contractului ca abuzivă, cu nerespectarea art. VIII alin.

3 din contract prin care s-a interzis părților denunțarea

unilaterală. În aceste condiții obligațiile asumate pentru faza

II de execuție, pentru care, de asemenea, termenele au fost prorogate

sine

die

, nu au mai fost executate integral din culpa beneficiarului care, în

mod neîntemeiat, cu încălcarea prevederilor contractuale, a renunțat

la serviciile antreprenorului.

Pentru această etapă a rezultat îndeplinirea

parțială a obligațiilor asumate respectiv obținerea

proiectului de arhitectură.

S-a constatat că în cauză nu operează pactul

comisoriu de gr. IV, executarea parțială a obligațiilor asumate

datorându-se culpei instituțiilor abilitate să emită

autorizația de construire, în condițiile întocmirii unei

documentații conforme planului de construire solicitat de beneficiar a

emiterii avizelor preliminare fără obiecțiuni, de către

instituțiile publice abilitate, cât și culpei beneficiarului, pentru

denunțarea unilaterală a contractului pentru motive ce nu se

circumscriu rezilierii de plin drept.

Pentru aceleași considerente s-a apreciat că nu

operează nici clauza penală prevăzută de art. VII alin. 1

din contractul de antrepriză potrivit căruia neexecutarea în tot sau

în parte, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a

obligațiilor asumate, atrage obligarea părții în culpă la

plata penalităților de 0,10%, statuându-se, în plus, că

beneficiarul nu a probat culpa cocontractantului.

În ceea ce privește apelul formulat de SC I.C.S. SRL, care

a privit exclusiv soluția pronunțată în cererea de chemare în

garanție, a fost respins ca rămas fără obiect.

Împotriva

deciziei, pârâta SC B.I. SA a declarat recurs

prin care a solicitat, în

principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în

sensul admiterii apelului, respingerii cererii de chemare în judecată

și admiterii cererii reconvenționale, pentru motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și, în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta a susținut

următoarele:

1.Instanța de apel nu a motivat decizia în mod

corespunzător art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Argumentând, recurenta a considerat că instanța de

apel nu a analizat unul dintre motivele de apel, respectiv acela ce a vizat

nerespectarea dispozițiilor contractuale cuprinse în art. IX din

contractul de antrepriză prin care sunt reglementate condițiile în

care debitorul poate fi exonerat de răspundere prin invocarea unei cauze

de imposibilitate fortuită de executare.

Redând motivarea din decizia atacată ce se referă la

acest aspect, recurenta a susținut că:

-această chestiune esențială este tratată

într-un singur paragraf, eliptic și lipsit de sens, deși

instanței îi revine obligația de a analiza toate motivele de apel

invocate, de a demonstra de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a

admis susținerile uneia dintre părți și le-a respins pe

celeilalte, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o

anumită interpretare.

-modul în care a procedat instanța față de un

motiv de apel care privea aspecte esențiale ale speței

echivalează cu o nemotivare.

procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. 1 C. proc. civ. – (art. 304. pct. 5 C. proc. civ.)

Recurenta a susținut că, pentru a respinge apelul,

instanța a reținut că specialitatea expertului desemnat în

cauză acoperea și domeniul urbanism și că nici expertiza

extrajudiciară nu a fot realizată de un expert în urbanism.

În esență, s-a susținut că instanța de

apel nu a pus niciodată în discuția părților faptul că

expertul desemnat ar fi avut și specialitatea de urbanism și nici

că din verificările instanței ar fi rezultat că nu

există o astfel de specialitate, nesocotind dispozițiile art. 129 C. proc. civ. și principiul contradictorialității.

Pe de altă parte, s-a susținut că în măsura

în care se aprecia că niciunul dintre experții care-și

exprimaseră opinia în dosar nu dețineau specialitatea necesară

pentru ca aceasta să fie avizată, instanța avea obligația

de a dispune administrarea de probe de natură a lămuri pe deplin

situația de fapt, iar nu de a se pronunța pe baza unui probatoriu incomplet

și insuficient.

Redând conținutul prevederilor art. 129 alin. 5 C. proc. civ. în forma actuală, adusă prin Legea nr. 202/2010, recurenta a considerat

că decizia atacată a fost dată cu încălcarea formelor de

procedură prevăzute de lege, ceea ce atrage incidența

dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

cererii de chemare în judecată, cât și cererii reconvenționale.

A. În ceea ce privește soluția primită de

cererea

de chemare în judecată

, recurenta a susținut următoarele:

3.1.Instanța de apel a interpretat greșit clauzele

contractului privitoare la obligațiile asumate de intimata SC I.C.S. SRL

pentru următoarele:

- Din interpretarea coroborată a prevederilor art. II.1 din

Contractul de antrepriză și a prevederilor Anexei 2 la același

contract rezultă neîndoielnic că intimatei îi revenea obligația

de a preda reclamantei, până la data de 01.03.2008 următoarele acte:

certificatul de urbanism, PUZ, proiectul de autorizație de construire

(împreună cu proiectul de arhitectură, proiectul de

rezistență și avize), autorizația de construire pentru

corpurile A ȘI B. De asemenea, până la data de 30.03.2008, în

executarea acelorași obligații contractuale, pârâta trebuia să

predea: proiectul faza PTE (proiectul de arhitectură, proiectil de

rezistență), supraveghere, execuție, autorizații de

branșamente și accese, autorizația de organizare de șantier.

- În mod eronat instanța de apel a menținut concluzia

primei instanțe în sensul că pârâta nu avea obligația de

obținere a unui nou PUZ și că eliberarea unei autorizații

de construcție doar pentru corpul A – nu și pentru corpul B, pentru

care era necesară inițierea unui nou PUZ- nu îi este imputabilă

pârâtei.

-Pentru a ajunge la această concluzie eronată,

instanțele au înlăturat fără niciun argument punctul de

vedere exprimat de către Primăria Sectorului 5, instituție

abilitată cu emiterea autorizațiilor de construire, neputându-se

reține, sub acest aspect, referirile la raportul de expertiză.

- Redând motivarea instanței de apel cu privire la

respingerea excepției nulității raportului de expertiză,

recurenta susține că expertul nu și-a respectat obligația

de a depune la dosarul cauzei dovezile de convocare, deși a consemnat

că părțile au fost convocate și, în plus, pretinsa

dovadă de comunicare depusă de expert nu este de natură a dovedi

comunicarea acesteia pentru că nu conține semnătura și ștampila

societății. Mai mult, chiar dacă s-ar considera că expertiza

nu necesita o lucrare la fața locului se arată că expertul a

convocat partea adversă și a desfășurat lucrările în

vederea elaborării raportului la sediul reprezentantului convențional

al intimatei.

-Față de conținutul obligațiilor intimatei,

așa cum acestea rezultă din interpretarea corectă a

contractului, rezultă că aceasta nu și-a îndeplinit

obligațiile contractuale, mai ales în condițiile în care expertul

desemnat în cauză a învederat instanței că nu are

competență în a stabili dacă se impunea întocmirea unui nou PUZ,

în vederea obținerii autorizației de construire pentru corpul B,

apreciind că răspunsul la obiectivul stabilit de instanță

nu-l poate da decât organul emitent – Primăria Sectorului 5.

- Expertul desemnat în cauză (C.M.) este expert în construcții,

iar nu expert în urbanism, așa cum ar fi trebuit în raport de obiectivele

expertizei, ceea ce face evident că nu pot fi reținute concluziile

raportului de expertiză, cum nu pot fi reținute nici argumentele

instanței, în sensul cărora expertul care a redactat raportul de

expertiză extrajudiciară nu ar fi expert în urbanism.

Or, câtă vreme această instituție a lămurit

această problemă prin răspunsul cuprins în actul depus la dosar,

în sensul că autorizația de construire pentru corpul B nu putea fi eliberată

decât ulterior întocmirii unui nou PUZ  - demersuri efectuate ulterior de

către reclamantă pe propria cheltuială  - denotă că

intimata, care are calitatea de profesionist în domeniul construcțiilor,

nu a observat în niciun moment faptul că în certificatul de urbanism se

menționa în mod clar că PUZ – ul aprobat prin HCGMB nr.

131/16.06.2005 nu permitea ridicarea doar a unui singur imobil pe teren,

situație ce-i este imputabilă.

- Susținerile instanțelor conform cu care,

obținerea PUZ constituia doar o etapă preliminară emiterii

autorizației nu suplinesc îndeplinirea obligației asumate de

intimată de a obține autorizația de construire pentru corpurile

A și B mai ales că , în situația în care ar fi existat o

renunțare la o anumită lucrare, contractul prevedea că aceasta

trebuia negociată de părți și urmată de semnarea unui

ordin de variație a valorii contractului.

- Nu se poate reține o eroare materială în omisiunea

oricărei referiri în autorizația obținută la corpul B, ci

lipsa de diligență a intimatei în executarea obligațiilor

contractuale, ceea ce denotă aplicarea greșită a

dispozițiilor legale privitoare la răspunderea contractuală

și la efectele specifice contractelor sinalagmatice.

- Față de conținutul obiectului obligațiilor

asumate de intimată, astfel cum rezultă din interpretarea

corectă a voinței părților, instanțele au reținut

în mod nelegal că intimata si-a îndeplinit restul obligațiilor

asumate pentru fazele I și II de execuție.

În realitate, susține recurenta, intimata nu numai că

nu și-a executat obligațiile privind întocmirea unui nou PUZ pentru

obținerea autorizației de construire pentru corpurile A și B,

dar nu a predat nici acordurile și avizele cerute prin certificatul de

urbanism, autorizația de demolare, proiectele de arhitectură și

de rezistență, autorizațiile pentru branșamente și

accese, autorizația de organizare de șantier.

3.2. Instanțele au interpretat greșit actul juridic

dedus judecății și au făcut aplicarea greșită a

dispozițiilor legale referitoare la exonerarea de răspundere

contractuală, atunci când au apreciat că, dacă a existat o

executare parțială și cu  o întârziere a obligațiilor

intimatei, aceasta s-ar fi datorat unei imposibilități fortuite

și temporare de executare a obligațiilor contractuale.

- Potrivit art. IX din contractul părților, acestea au

convenit ca părțile contractuale să fie exonerate de

răspundere pentru executarea cu întârziere a obligațiilor

contractuale sau neexecutarea acestora s-a datorat unei cauze de forță

majoră, cauză care să fi fost comunicată cocontractantului

în termen de 5 zile de la data încetării acesteia.

Se arată că părțile au convenit în mod

neîndoielnic că, doar forța majoră este de natură să

înlăture răspunderea pentru neexecutarea ori executarea cu întârziere

a obligațiilor contractuale , iar nu și cazul fortuit.

Pe de altă pate, recurenta precizează că în

speță nu sunt întrunite condițiile forței majore, nefiind

în discuție existența unui eveniment exterior, absolut imprevizibil

și invincibil care să determine o asemenea imposibilitate

obiectivă, definitivă sau temporară de executare a

obligațiilor contractuale și care să constituie o cauză

exoneratoare de răspundere.

- Contrar celor reținute prin decizia atacată, nu se

poate susține că intimata ar fi fost informată pentru prima

dată cu privire la inițierea unor lucrări de sistematizare

și modernizare a Șoselei Alexandriei, în condițiile în care,

încă din anul 2000 erau în vigoare reglementări de urbanism (HCLMB

nr. 269/2000) care prevedeau necesitatea efectuării unor astfel de

lucrări, situație ce rezultă și din Avizul de urbanism ce

este anterior datei contractului și, în plus, dată fiind calitatea de

profesionist în domeniu a intimatei, aceasta avea obligația de a se

informa la situația terenului pe care se angaja să ridice două

imobile.

- În mod greșit s-a considerat că în întârzierea

executării antreprenorul este exonerat de culpă, pentru că

aceasta s-ar fi datorat unor împrejurări străine de voința sa,

neputându-se reține că întârzierile în emiterea certificatului de

urbanism și a autorizației de construire ar putea fi datorate unui

eveniment absolut imprevizibil pentru un profesionist în domeniul urbanismului

și al construcțiilor.

Dimpotrivă, se apreciază că, deși intimata

cunoștea perfect că avea obligația de a preda beneficiarului

autorizația de construire pe data de 01.03.2008, a depus documentația

pentru obținerea acesteia abia la data de 24.04,2008, ceea ce

demonstrează culpa acesteia.

- În subsidiar, chiar dacă s-ar considera că a existat

o cauză de forță majoră, recurenta solicită a se avea

în vedere că instanțele au interpretat în mod greșit voința

părților în ceea ce privește procedura contractuală de

valorificare a efectului exonerator de răspundere al forței majore.

În acest sens se face trimitere la art. IX din contract prin

care părțile au prevăzut necesitatea notificării

beneficiarului în termen de 5 zile de la momentul la care a încetat cauza de

forță majoră.

Relativ la cele două cauze de imposibilitate fortuită

de executare reținute de instanțe – inițierea unor lucrări

de sistematizare și modernizare a Șoselei Alexandria și

întârzierea autorităților abilitate în emiterea certificatului de

urbanism și a autorizației de construire – recurenta arată

că, în niciuna din cele două situații nu s-a respectat procedura

notificării, ci, dimpotrivă, intimata a continuat să o asigure

că își va respecta obligațiile contractuale.

3.3. Instanțele au încălcat dispozițiile legale

din materia răspunderii contractuale și au interpretat greșit

dispozițiile contractuale privitoare la obligația de plată a

prețului și, în consecință, au dispus în mod eronat

obligarea recurentei la plata sumei de 1.236.616,41 lei, reprezentând costul

lucrărilor pretins executate de intimată.

- Făcând trimitere la prevederile contractului referitoare

la plata prețului – art. IV pct. 3,2, art. VI, recurenta arată

că prețul aferent lucrărilor urma să se efectueze pe faze

de execuție, respectiv 25% pentru faza I de execuție – în termen de

10 zile de la data semnării contractului -, restul de 40% și,

respectiv 35%, fiind datorat beneficiarului doar după primirea PUZ și

a autorizației pentru corpurile A și B. Or, aceste lucrări nu au

fost executate niciodată, în condițiile în care intimata avea

obligația de a întocmi un nou PUZ, în vederea emiterii  autorizației

de construire pentru cele două imobile, motiv pentru care obligația

de plată a restului de 75% din prețul aferent primei faze de

execuție nu a devenit niciodată scadentă.

- Aceeași situație este incidentă și în ceea

ce privește a doua fază de execuție, care nu a devenit

scadentă ca urmare a nefinalizării primei etape, iar lucrările

aferente clei de-a doua faze nu a u fost executate.

- Mai mult, recurenta arată că urmare a

neexecutării obligațiilor contractuale a formulat – la data de

24.07.2008- declarație de reziliere a contractului de antrepriză, în

baza pactului comisoriu de grad IV, prevăzut de art. VIII din contract,

dată de la care acesta a încetat fără a mai produce vreun efect.

- Deși intimata a solicitat acordarea prețului aferent

fazei II de execuție cu o reducere de 10%, aferent – conform

susținerilor acesteia – lucrărilor de supraveghere execuție,

autorizare branșamente, accese și autorizație organizare de

șantier, nu a argumentat în vreun fel și, mai mult, aceasta nu a

suportat nici măcar costurile presupuse de executarea parțială

și cu întârziere contractuale , recurenta fiind cea care a efectuat

plățile către subcontractanți.

B. Decizia atacată este nelegală în ceea ce

privește

cererea reconvențională.

constatare a intervenirii rezilierii contractului de antrepriză nr. 242

din 26.09.2006 ca urmare a formulării declarației de reziliere din

24.07.2008.

Sub acest aspect, recurenta consideră că soluția

instanței de apel este nelegală deoarece se bazează pe o

interpretare greșită a voinței părților contractuale,

astfel cum aceasta s-a concretizat în pactul comisoriu, fiind incidente

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

- Rezilierea contractului de antrepriză putea opera,

conform art. VIII, în baza unei declarații unilaterale de reziliere emise

de creditorul obligațiilor neexecutate/executate defectuos/cu întârziere,

nefiind necesară o altă formalitate sau intervenția

instanței judecătorești.

- Intimata nu și-a executat obligațiile, cel mult

putându-se reține o executare parțială a unora dintre aceste

obligații însă cu mare întârziere față de termenele

contractuale convenite, neexecutarea fiind una esențială,

situație în care creditorul este singurul în drept a opta și a aprecia.

- Reținerea instanței în sensul căreia –urmare a

notificării rezilierii după executarea obligației prevăzute

pentru faza I, beneficiarul nu se mai poate prevala de nerespectarea termenelor

contractuale și că prin aceasta s-ar fi optat pentru executare,

renunțându-se implicit la beneficiul termenului limită stipulat în

contract – este eronată.

Pe de o parte, se susține că o astfel de

renunțare ar presupune,

ab initio

, existența unei culpe

contractuale a celeilalte părți, iar, pe de altă parte, exercitarea

opțiunii în sensul operării rezilierii sau, dimpotrivă, în

sensul continuării executării contractului, trebuie să rezulte

în mod neîndoielnic astfel că lipsa unei declarații de reziliere

pentru o anumită perioadă de timp nu poate reprezenta o manifestare

neîndoielnică de voință.

- În ce privește caracterizarea făcută de

instanța de apel ca parțial îndeplinită a obligației de a

obține autorizație de construire pentru corpurile A ȘI B,

recurenta susține că și aceasta se bazează pe o

interpretare greșită a voinței părților contractante.

Redând cuprinsul art. II pct. 1 din contract se susține

că intenția părților a vizat inclusiv obținerea

autorizației de construire pentru două imobile, fiind

greșită reținerea instanței în sensul căreia, prin

eliberarea unei autorizații pentru un singur imobil a avut loc o executare

parțială a obligației asumate prin contract.

Se mai arată că acesta a și fost motivul pentru

care, atunci când intimata a anunțat-o că odată

obținută autorizația de construire – în condițiile anterior

arătate – consideră că și-a îndeplinit toate

obligațiile ce-i incumbau până la acea dată, i-a comunicat

acesteia că înțelege să considere reziliat contractul.

- În ceea ce privește obligația de obținere a

proiectului de arhitectură, recurenta arată că instanța de

apel a reținut în mod eronat îndeplinirea acesteia, în condițiile în

care contractul dintre intimată și chematul în garanție a fost

reziliat, iar prețul contractului de aproximativ 26.000 Euro a fost plătit

de beneficiar.

- Tot o consecință a interpretării greșite a

actului juridic dedus judecății și a aplicării greșite

a legii este și concluzia instanței conform căreia, predarea în

original a documentelor nu constituie o obligație contractuală.

Recurenta susține că potrivit specificului acestei

obligații, în executarea căreia antreprenorul acționează ca

un mandatar al beneficiarului lucrării, trebuie avute în vedere și

dispozițiile ce reglementează obligațiile mandatarului potrivit

cu care acesta este dator, oricând i se va cere, de a da seamă mandantului

de lucrările sale și de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în

puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit

mandantului.

dispozițiile contractuale care constituie o clauză penală

și, totodată, a aplicat greșit dispozițiile legale care

reglementează efectele clauzei penale, împrejurări ce atrag

incidența motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici se arată că art.

VII din contractul de antrepriză conține o clauză penală

prin care părțile contractante au determinat convențional

cuantumul prejudiciului ce urmează a fi reparat în cazul în care una din

părți nu își execută sau execută cu întârziere

obligațiile asumate.

Recurenta consideră că, în condițiile în care

intimata nu și-a executat niciuna dintre obligațiile asumate prin

contractul de antrepriză – cel mult punându-se problema unei

executări parțiale cu mare întârziere – este îndreptățită

la plata despăgubirilor calculate potrivit clauzei penale pentru perioada

scursă între ziua următoare scadenței  și data

declarației de reziliere a contractului de antrepriză, în cuantum de

45.853,36 Euro.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Atât prin întâmpinare, cât și prin concluziile scrise,

intimata argumentează pe larg motivele pentru care consideră că

fiecare dintre motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

5,7,8 și 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de

nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte constată că

recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Așa cum au fost expuse, pe larg, prin cererea de recurs,

motivele de nelegalitate pe care recurenta a înțeles să-și

întemeieze calea de atac sunt grupate în două categorii de natură a

atrage efecte diferite în situația în care vor fi găsite ca fondate.

O primă categorie vizează motivele de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. 2

și art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de natură a atrage casarea

hotărârii atacate, iar cea de-a doua categorie vizează nelegalitatea

deciziei din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ. ce au drept efect modificarea ei, aceasta fiind

și ordinea în care urmează a fi analizate.

304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. 2 C. proc. civ. este nefondat.

Raportat la prevederile menționate, recurenta invocă

nesocotirea dispozițiilor art. 129 alin. 5 C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului și principiul

contradictorialității prin omisiunea instanței de a dispune

completarea probatoriilor administrate în cauză și de a pune în

discuția părților specialitatea expertului desemnat în

cauză și în domeniul urbanism, precum și faptul că, din

verificările instanței, a rezultat că această specialitate

nu este deținută de nici un expert.

Potrivit art. 129 alin. 4 C. proc. civ., instanța este în drept să pună în discuția părților orice

împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt

menționate în cerere sau în întâmpinare.

Recurenta se prevalează de aceste prevederi, susținând

că instanța de apel a încălcat principiul

contradictorialității prin aceea că nu a pus în discuția

părților specialitatea expertului desemnat în cauză, respectiv

faptul că acesta ar fi avut și specialitatea urbanism și că

nici expertiza extrajudiciară nu ar fi fost întocmită de un expert în

urbanism.

Or, instanța de apel nu avea a pune în discuție aceste

chestiuni, în condițiile în care aspectele legate de specialitatea

expertului au constituit critici în apel ce au fost analizate și

soluționate în raport de actele și datele existente la dosarul

cauzei, apreciindu-se pe baza acestora că specialitatea deținută

de expert acoperă și domeniul urbanism.

În plus, soluția pronunțată de instanță

nu este fundamentată în mod exclusiv pe concluziile raportului de

expertiză, care oricum nu erau de natură a lămuri dacă

obligațiile contractuale au fost respectate întocmai sau nu de reclamanta

– pârâtă și nici de a asigura interpretarea contractului, acestea

fiind atributul  exclusiv al instanței, situație în care recurenta nu

poate invoca o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât

prin anularea actului respectiv.

Așa cum au fost argumentate criticile recurentei pe acest

aspect se tinde chiar la o nulitate a hotărârii atacate, hotărâre ce

ar fi fost dată cu încălcarea unui principiu esențial ce

guvernează procesul civil, acela al contradictorialității

și care , totodată, ar avea ca fundament un raport de expertiză

nul, susțineri ce nu pot fi primite pentru aceleași argumente

anterior menționate.

În ce privește incidența prevederilor art. 129 alin. 5 C. proc. civ. se constată că recurenta face trimitere la prevederile actuale ale

textului, în forma adusă prin Legea nr. 202/2010 privind accelerarea

soluționării proceselor.

Aceste prevederi nu au aplicabilitate în cauză, în

condițiile în care  procesul este început (în anul 2008) cu mult înainte

de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care la art. XXII alin. 2 prevede

în clar că „Dispozițiile (...) art. 129 alin. 5 si 5/1 (...)  din

Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările si

completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege,

se aplică numai proceselor, cererilor si sesizărilor privind recursul

in interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea in vigoare

a prezentei legi”.

Față

de prevederile art. 129 alin. 5 în forma avută înainte de aceste

modificări și care reglementau posibilitatea instanței de a

ordona administrarea probelor pe care le-ar considera necesare, chiar dacă

părțile se împotrivesc, nu se constată o nesocotire a acestora

câtă vreme instanța de apel a încuviințat probele solicitate de

părți și s-a socotit lămurită înainte de declararea

închiderii dezbaterilor, fiind atributul său.

2.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Prin argumentele aduse în dezvoltarea acestuia, recurenta susține

insuficienta motivare a soluției dată criticii din apel ce a vizat

nesocotirea dispoziției contractuale cuprinse în art. IX din contractul

părților prin care au fost reglementate condițiile în care

debitorul poate invoca exonerarea de răspundere, în cazul

imposibilității fortuite de executare, situație ce ar echivala –

în concepția recurentei – cu o nemotivare și, implicit, cu omisiunea

analizării motivului de apel.

Observând considerentele deciziei atacate se constată

că instanța apelului și-a expus pe larg raționamentul

pentru care beneficiarul nu s-ar fi putut prevala de principiul potrivit cu

care riscul contractului este suportat de debitorul obligației imposibil

de executat, apreciind că aceleași considerente sunt valabile și

în cazul înlăturării apărării întemeiate pe nerespectarea

procedurii de notificare a cazului fortuit, notificare prevăzută de

art. IX din contract.

În atare situație, nu se poate reține o

insuficientă motivare și nici o redactare eliptică ori

lipsită de sens a argumentelor avute în vedere de instanța de apel pe

aspectul analizat, care să ducă la imposibilitatea examinării

hotărârii de către instanța de recurs din perspectiva motivelor

de nelegalitate invocate.

Dimpotrivă, instanța de recurs este în

măsură să exercite controlul judiciar, în condițiile în

care – din motivarea deciziei – rezultă în clar considerentele pentru care

s-a considerat că dispozițiile art. IX din contract nu au fost

nesocotite și raționamentul pentru care instanța apelului a

apreciat că nu se impunea efectuarea procedurii de notificare

reglementată de această clauză contractuală.

De altfel, aceeași critică a fost invocată cadrul

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca ea să fie analizată în cadrul acestuia.

dispozițiile art.

304 pct. 8 C. proc. civ.

se constată că

este argumentat alături de cel întemeiat pe pct. 9 al aceluiași

articol și vizează mai multe aspecte ce țin de interpretarea

greșită a clauzelor contractuale privitoare la obligațiile

asumate de intimată și de interpretarea greșită a clauzei

de la pct. IX din contract prin care părțile au convenit asupra

cauzei exoneratoare de răspundere și a procedurii de urmat în

situația ivirii acesteia.

Analizând expunerea recurentei pe fiecare dintre aspectele

anterior arătate se constată că, în realitate, criticile aduse

în susținere nu se subsumează motivului de nelegalitate de la pct. 8,

ele putând fi încadrate mai degrabă la pct. 9 pentru că

antamează aspecte de nelegalitate din perspectiva unei încălcări

și aplicări greșite a regulilor de interpretare, a

aplicării greșite a clauzelor contractuale și, prin aceasta, a

unei nesocotiri a dispozițiilor art. 969 C. civ.

analizarea lor în cadrul motivului de recurs întemeiat pe

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, se impune a se preciza că, în contextul în

care parte din criticile ce se referă la acțiunea principală se

regăsesc și printre cele ce privesc cererea

reconvențională, vor fi analizate grupat,  urmând a li se

răspunde prin argumente comune.

- Prin contract, părțile au convenit proiectarea,

obținerea, în numele beneficiarului, a

tuturor documentelor

,

avizelor și autorizațiilor, inclusiv AC pentru construcții

și branșamente și autorizația pentru organizare

șantier necesare demarării și finalizării

activității de construire, precum și executarea „la cheie”

conform proiectului și AC de către antreprenor

, a 2 imobile

cu

regim de înălțime P+E cu destinația de centru vânzări (corp

A) și service autovehicule (corp B).

În anexa 2 la contract obligațiile intimatei au fost

defalcate și detaliate pe două faze cu termene precise de realizare.

În cadrul primei faze, cu termen de execuție la 01.03.2008,

intimata trebuia să predea recurentei următoarele lucrări:

certificat de urbanism, PUZ, proiect de autorizație construire cuprinzând

proiectul de arhitectură, proiectul de rezistență și avize,

precum și autorizația de construire pentru corpurile A și B.

Cea de-a doua fază, cu termen de executare la data de

30.03.2008, a vizat predarea lucrărilor constând în: proiectul faza PTE

(proiectul de arhitectură, proiectul de rezistență),

supraveghere execuție, autorizații branșamente și accese,

autorizarea de organizare de șantier.

Aceste prevederi ale art. II.1 din contract cu trimitere la cele

conținute de anexa 2 la contract reprezintă voința reală a

părților, voință reținută ca atare și de

către instanța de apel în partea de început a considerentelor.

Disputa părților a fost generată de

depășirea termenului contractual (01.03.2008) pentru prima fază

de execuție și de obținerea unei autorizații de construire

incompletă, care nu a corespuns obiectului contractului prin care s-a

convenit obținerea AC pentru două imobile cu două

destinații diferite – unul cu destinația de centru vânzări

autovehicule și altul cu destinația de service autovehicule.

Sub acest aspect, instanța de apel a aplicat greșit

prevederile contractuale atunci când a considerat că nu poate reține

culpa antreprenorului în obținerea unei AC informe și incomplete, în

condițiile în care prin contract părțile au prevăzut

că antreprenorului îi revine obligația de a procura în numele

beneficiarului

toate documentele, avizele și autorizațiile

necesare pentru realizarea a

2 imobile

cu destinații bine

precizate. Or, necesitatea obținerii unui nou PUZ și pentru cel de-al

doilea imobil a rezultat din chiar natura contractului, folosirea de către

părți a sintagmei

„toate documentele...”

nefiind

întâmplătoare.

Așadar, instanța de apel avea a ține cont de

prevederile contractuale dar și de dispozițiile art. 970 alin. 2 C. civ. potrivit cu care, pe lângă efectele expres arătate de părți, contractul

are și alte efecte ce țin de natura însăși a contractului.

Mai mult, s-a creat o întreagă dispută în

legătură cu specialitatea expertului și pe marginea expertizei

efectuate în cauză, dar care nu a constituit fundamentul soluției

instanței, mai ales în condițiile în care chiar expertul desemnat nu

a putut lămuri dacă era necesar un PUZ nou ori nu pentru cel de-al

doilea imobil.

Instanța a reținut concluziile expertului conform cu

care documentația depusă de intimată era aptă pentru

obținerea unei autorizații de construire, eliberată în baza unui

certificat de urbanism, care a avut în vedere un imobil compus din două

corpuri, ipoteză considerată valabilă, atâta vreme cât este

exprimată de un specialist.

Numai că instanța trebuia să aibă în vedere

prevederile contractuale prin care părțile au convenit asupra a 2

imobile cu destinații distincte, situație confirmată și de

obținerea ulterioară (la data de 09.11.1010), prin demersurile

proprii ale beneficiarului, a autorizației de construire și pentru

corpul B, pe baza unui nou PUZ dar și din relațiile transmise de

instituția abilitată să emită AC.     În plus, în

cauză, fiind vorba de un contract de antrepriză, cu un obiect

complex, iar antreprenorul fiind un profesionist în domeniu nu se putea

apăra la maniera că obținerea unei autorizații informe

și incomplete s-ar datora unei erori materiale, fiind evidentă culpa

acestuia în neexecutarea obligației asumate, motiv pentru care nu putea

beneficia de primirea prețului antreprizei. Chiar și în situația

unei erori materiale strecurată în autorizația de construire,

intimata putea să aducă la cunoștința beneficiarului

această situație pentru a putea conveni asupra modului în care urma

să se procedeze or, intimata, la data predării autorizației

incomplete, a înștiințat-o pe recurentă că și-a îndeplinit

obligația contractuală.

-

În ce privește pretinsa nulitate a raportului de expertiză, în

completarea considerentelor deja expuse, se constată că recurenta nu

poate invoca nesocotirea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., instanța apreciind în mod corect că o convocare a părților

este obligatorie numai în cazul unei lucrări la fața locului, iar nu

și în cazul exprimării unui punct de vedere.

- Statuarea instanței în sensul căreia, dacă a

existat o executare parțială și cu întârziere a

obligațiilor contractuale, aceasta s-a datorat unei

imposibilități fortuite și temporare de executare a

obligațiilor contractuale este nelegală.

Un

prim aspect pe care instanța și-a argumentat părerea a constat

în aceea  că întârzierea în executarea obligațiilor s-ar fi datorat

faptului că situația adusă la cunoștința antreprenorului,

în cursul executării contractului a fost diferită cea cu