ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1598/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 12.09.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței să constate că reclamantul este proprietarul unui număr de 205 acțiuni la purtător emise de B. S.A., numerotate de la 796 la 1000 și reprezentând 20,5% din capitalul social al acesteia, acțiuni deținute actualmente de pârâtă; să fie obligată societatea B. S.A. la restituirea cele 205 acțiuni la purtător al căror proprietar este reclamantul.

Tribunalul Ilfov, secția civilă prin sentința civilă nr. 970 din 26.03.2018, pronunțată de în dosarul nr. x/2017, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel A..

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2447 din 04 decembrie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 970/26.03.2018, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Împotriva deciziei civile nr. 2447 din 4 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin raportare la art. 99

1

și art. 134 din Legea societăților nr. 31/1990; art. 1925, art. 1929 și art. 1266 C. civ.

Recurentul-reclamant susține că aplicarea greșită a prevederilor legale mai sus enumerate a fost generată de confundarea a două cauze distincte de pierdere a calității de acționar, respectiv: cedarea/cesiunea (transferul dreptului de proprietate) acțiunilor și pierderea implicită a calității de acționar al societății, ca efect al cesiunii - retragerea din societate "lato sensu"; retragerea din societate, în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege - retragerea din societate "stricto sensu".

În opinia recurentului-reclamant, instanțele de fond au apreciat greșit că instanța de judecată nu este ținută să cerceteze natura juridică a actului juridic, pentru că ar fi fost învestită doar cu efectele acestui act juridic, ignorând voința reală a părților.

După prezentarea unor aspecte teoretice privind retragerea din societate prevăzută de art. 134 din LSC, recurentul-reclamant consideră că în speță, lipsește în totalitate situația premisă: nu există o astfel de hotărâre AGA si nu a existat un vot nefavorabil al recurentului art. 134 alin. (1) și (2) din LSC și pe cale de consecință, nu suntem în ipoteza exercitării dreptului de retragere din societate art. 134 alin. (3) și (4) din LSC, ca remediu al nerealizării unanimității pentru voința societară.

Recurentul-reclamant consideră că în speță, a existat un acord de voință al părților cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra acțiunilor deținute de recurent la un anumit preț.

Or, retragerea acționarului din societate exclude acordul de voință al părților, prin comparație cu cesiunea acțiunilor, care presupune acest acord de voințe.

Totodată, susține că în speță, nu a existat nici un dezacord al acționarilor, ceea ce exclude, de plano, aplicabilitatea instituției retragerii acționarului din societate, reglementată de prevederile art. 134 LSC, iar confuzia între cele două instituții juridice a fost generată și de aspectul că, în speță, suntem în prezența unor acțiuni la purtător, a căror cesiune se realizează prin simpla remitere materială/"tradițiune" a acestora (art. 99 LSC).

Recurentul-reclamant consideră că predarea de către recurent a acțiunilor cedate de acesta a fost încadrată în drept, în mod greșit în prevederile art. 134 alin. (3) din LSC deși această remitere a acțiunilor la purtător a reprezentat remiterea acțiunilor în sensul celor reglementate de art. 99 LSC.

Recurentul invocă și greșita aplicare a normelor de drept material prin aprecierea greșită făcută de instanțele de fond, potrivit cu care instanța de judecată nu este ținută să cerceteze natura juridică a actului juridic, pentru că ar fi fost investită doar cu efectele acestui act juridic.

Prin hotărârea recurată s-a reținut că este lipsit de relevanță faptul că retragerea din societate nu se încadrează în cazurile expres menționate la art. 134 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în condițiile în care instanța de judecată nu a fost învestită cu analizarea legalității exercitării dreptului de retragere ci doar cu consecințele care au decurs din valorificarea acestui drept.

Recurentul-reclamant susține că raționamentul instanței de apel este greșit în totalitate, demersul de încadrare în drept a situației de fapt deduse judecății, respectiv analiza existenței sau nu a condițiilor prevăzute de lege pentru retragerea din societate era imperios necesară pentru a decide care sunt efectele nerespectării de către una dintre părți a obligațiilor asumate. Acest raționament greșit a condus instanța la concluzia că în speță nu operează repunerea părților în situația anterioară, întrucât recurentul nu ar avea decât un drept de creanță.

Prin hotărârea recurată s-a reținut că apelantul-reclamant nu poate invoca, pentru a obține protecția unui drept subiectiv, împrejurarea că s-a retras din societatea intimată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 31/1990, aceasta echivalând cu invocarea propriei culpe.

Recurentul - reclamant susține că nu a demonstrat că retragerea din societate s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale ci că, potrivit voinței reale a părților, nu suntem în ipoteza unei retrageri din societate. În identificarea voinței reale a părților, instanța trebuia să aplice prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ.. O minimă analiză a scopului contractului, ar fi condus la concluzia că părțile nu au urmărit rezolvarea unui conflict societar, ci voința reală a părților a fost de a ceda/cesiona acțiunile, la un preț agreat.

Pentru aceste motive recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Nu a fost depusă întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 octombrie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 9 octombrie 2019.

Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul - reclamant a susținut că instanța de apel nu a aplicat corect și nu a dat o interpretare adecvată dispozițiilor art. 99

1

și art. 134 din Legea societăților nr. 31/1990; art. 1925, art. 1929 și art. 1266 C. civ.

Criticile recurentului - reclamant sunt nefondate și vor fi respinse.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 12.09.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței să constate că reclamantul este proprietarul unui număr de 205 acțiuni la purtător emise de B. S.A., numerotate de la 796 la 1000 și reprezentând 20,5% din capitalul social al acesteia, acțiuni deținute actualmente de pârâtă; să fie obligată societatea B. S.A. la restituirea cele 205 acțiuni la purtător al căror proprietar este reclamantul.

Astfel, se constată că instanța nu a fost investită cu analizarea legalității exercitării dreptului de retragere al reclamantului, ci doar cu consecințele care au decurs din valorificarea acestui drept subiectiv.

În analiza efectuată instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză sunt incidente prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 31/19990 cu privire la drepturile și obligațiile asumate de părți referitor la consecințele nerespectării acestora și nu prevederile generale, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant instanța de apel nu a confundat cele două cauze distincte de pierdere a calității de acționar, ci a efectuat analiza raportului juridic dedus judecății față de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, stabilind în mod corect că reclamantul deține numai un drept de creanță aferent contravalorii acțiunilor predate.

Totodată, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că în cauză nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun cu privire la vânzare - cumpărare și rezoluțiunea pentru plata prețului, având în vedere că nu a fost investită să analizeze condițiile rezoluțiunii invocate de reclamant.

Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, demersurile efectuate de societatea intimată pentru anularea celor 205 de acțiuni la purtător nu fac dovada intenției intimatei de a încheia cu reclamantul un act de vânzare-cumpărare în condițiile dreptului comun, ci reprezintă punerea în aplicare a hotărârii A.G.E.A. din 08.11.2011, în ceea ce privește respectarea prevederilor art. 104

1

din Legea nr. 31/1990.

Celelalte aspecte invocate de către recurentul-reclamant privind pretinsa desconsiderare a situației de fapt, sunt aspecte ce nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât chestiunile puse în discuție pe aceste aspecte vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției criticate.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurentul-reclamant și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție restabilirea situației de fapt nu constituie motiv de nelegalitate care din punct de vedere procedural să se înscrie în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În concluzie, se va reține că recurentul-reclamant prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Având în vedere aceste considerente Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2447 din 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2447 din 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2020.