ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1469/2020

Ședința publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23.01.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C.A. S.A., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAȚIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - DIRECȚIA REGIONALĂ DE DRUMURI SI PODURI BUCUREȘTI, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 383.390,84 RON, care urmează a se actualiza până la data plății efective în funcție de rata inflației și care se compune din 93.742,82 RON, conform facturii CNF nr. x/21.01.2016 și din 289.648,02 RON, conform facturii CNF nr. y/21.01.2016; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data scadenței până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetentei materiale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a solicitat declinarea competentei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.

S-a invocat, de asemenea, excepția conexității, față de dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în care Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri București este reclamantă și S.C. A. S.A., în insolvență, prin administrator judiciar B.., este pârâtă, având în vedere că între obiectul și cauza cererilor există o strânsă legătură - cele doua acțiunii au la bază executarea lucrărilor aferente contractului nr. x/02.08.2011 "Reparații pod pe DN 1 km 114 - 392 peste Valea la Posada".

Pârâta a invocat și excepția autorității de lucru judecat, arătând că decizia nr. 1379/23.03.2017 a Curții de Apel București se bucură de autoritate de lucru judecat, iar o nouă analiză a aspectelor dezlegate definitiv nu mai este posibilă.

La termenul din 05.06.2019 instanța a respins excepțiile necompetenței sale funcționale și conexității și a calificat drept apărare de fond excepția autorității de lucru judecat.

Prin sentința civilă nr. 1696/10.06.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A., în insolvență, prin administrator judiciar B.., a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1929/A din 19 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.A., în insolvență, prin administrator judiciar B.., a declarat recurs.

În motivare, a susținut că argumentele invocate de instanța de apel în sprijinul soluției adoptate sunt evocate pentru prima dată în motivarea deciziei recurate.

A arătat recurenta că asemenea motive nu au fost invocate anterior nici de pârâtă prin întâmpinarea sau apărările expuse în fata instanței și nici de instanța de judecată, din oficiu.

Or, raportat la natura și importanța argumentelor reținute de instanța de apel, acestea trebuiau în mod obligatoriu puse în discuția pârtilor anterior pronunțării hotărârii, pentru a se garanta si respecta dreptul la apărare (astfel cum este el statuat de art. 6 din C.E.D.O., art. 24 alin. (1) din Constituția României și art. 6, art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (1) și (5) și art. 15 C. proc. civ.).

În opinia recurentei, procedând astfel, instanța de apel a încălcat normele de drept care garantează dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și principiile de bază ale procesului civil (contradictorialitatea, oralitatea, egalitatea de arme, dreptul la apărare).

A subliniat recurenta că motivele reținute de instanța de apel sunt străine de natura cauzei, îndepărtându-se de la temeiul de drept al acțiunii, respectiv îmbogățirea fără justă cauză, ale cărei condiții nu au fost analizate, curtea de apel reținând că examinarea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză nu se mai impune a fi făcută.

În acest sens, a susținut că instanța de apel nu i-a analizat motivele de apel si condițiile legale ale îmbogățirii fără justă cauză, ci a invocat propriile argumente și motive, care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

Potrivit recurentei, instanța de apel era obligată să supună discuției părților orice împrejurare de fapt sau de drept pe care dorea să o invoce, obiectul și limitele procesului civil fiind stabilite prin cererile și apărările părților.

Motivele reținute de instanța de apel nu puteau fi în mod legal invocate pentru prima oara prin motivarea deciziei pronunțate, fără a i se da posibilitatea să le cunoască și să le combată, privând-o astfel de un grad de jurisdicție.

O altă critică adusă de recurentă deciziei atacate, vizează încălcarea normelor de drept material.

Concretizând, a susținut că, în contra celor reținute de instanța de apel, realizarea unor lucrări după expirarea termenului de execuție prevăzut în contractul de achiziție publică de lucrări care sunt prevăzute în contract nu echivalează cu execuția ilicită a unor lucrări, în afara contractului.

Astfel, a arătat că pentru lucrările executate în baza unui contract de achiziție publica, dar cu întârziere, nu era necesară parcurgerea unei noi proceduri de achiziție publică (un nou contract sau un act adițional la cel inițial), în contract fiind prevăzute penalități de întârziere.

Potrivit recurentei, lucrările executate a căror contravaloare a solicitat-o prin acțiune sunt cele menționate în contract, care au făcut obiectul procedurii de achiziție publică în baza O.U.G. nr. 34/2006.

În acest sens, a arătat că o parte din lucrările care fac obiectul pretențiilor sale au fost executate în termenul prevăzut în contract, doar facturile fiind emise după împlinirea termenului, aspect neluat în considerare de instanța de apel.

Astfel, chiar dacă pentru unele lucrări a fost depășit termenul contractual, nu din culpa ei, ci a intimatei, acest aspect nu schimbă cu nimic regimul juridic al acestora, putând fi acordate, eventual, penalități de întârziere conform contractului.

A arătat recurenta că și-a întemeiat acțiunea pe îmbogățirea fără justă cauză, întrucât prin decizia civilă nr. 1379/23.03.2017, Curtea de Apel București a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că își poate valorifica creanța constând în contravaloarea acestor facturi în alt cadru procesual decât răspunderea civilă contractuală.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în speță sunt întrunite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, susținând, în esență, că intimata este beneficiara unor lucrări real executate, acceptate și recunoscute de ambele părți, pentru care nu a plătit nicio sumă de bani, patrimoniul acesteia mărindu-se, în detrimentul patrimoniului său, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, pe care le-a enumerat, dar și că acțiunea are un caracter subsidiar, așa cum prevede art. 1348 C. civ., în condițiile în care a uzat deja, fără succes, de acțiunea în răspundere contractuală, instanțele reținând cu putere de lucru judecat ca are dreptul de a apela la o altă instituție juridică.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a încălcat principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în condițiile în care se poate susține că intimata știa la momentul la care a adresat solicitarea de efectuare a lucrărilor că era necesară încheierea unui contract de achiziții publice.

Mai mult, a arătat că intimata își invocă în mod nelegal propria culpă, justificând refuzul plății lucrărilor prin prisma depășirii termenului contractual, pe care ea însăși a cauzat-o, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

În final, a susținut că a accepta argumentele instanței de apel, care stau la baza soluției pronunțate, ar însemna a se da gir unui procedeu abuziv si arbitrar din partea intimatei.

Este de neconceput ca o autoritate a statului să refuze plata unor lucrări recunoscute si acceptate atât sub aspectul realizării efective a lor, cât si sub aspect valoric, pentru care a alocat resurse financiare, umane și numeroase utilaje.

În plus, a arătat că urmare a refuzului intimatei de a plăti, nu și-a putut plăti la termen proprii furnizori, astfel că reaua-credință a părții adverse trebuie sancționată prin admiterea acțiunii.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia recurată, instanța de apel a respins ca nefondat apelul, reținând, în esență, că situația de fapt invocată de apelantă nu poate fi considerată un fapt juridic licit, pentru că s-ar legitima încălcarea unor prevederi legale al căror rol este tocmai acela de a asigura respectarea interesului public; or, nefiind îndeplinită această condiție, nu se mai impune analiza celorlalte condiții ale îmbogățirii fără justă cauză.

Recurenta a criticat hotărârea instanței de prim control judiciar, arătând că aceasta nu i-a analizat motivele de apel si condițiile legale ale îmbogățirii fără justă cauză, ci a invocat propriile argumente și motive, care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, încălcând astfel normele de drept care garantează dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și principiile de bază ale procesului civil, întemeindu-și soluția pe motive străine de natura cauzei, îndepărtându-se de la temeiul de drept al acțiunii, respectiv îmbogățirea fără justă cauză.

În analiza acestui motiv de recurs, care apreciază că poate fi circumscris atât celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și celui prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, instanța supremă notează că reglementarea principală a îmbogățirii fară justă cauză face obiectul art. 1345-1348 C. civ., compunând secțiunea a 3-a a Capitolului III ("Faptul juridic licit"), din Titlul II ("Izvoarele obligațiilor") al Cărții a V-a ("Despre obligații").

Art. 1345 C. civ. consacră legislativ îmbogățirea fără justă cauză ca fapt juridic licit, izvor de obligații.

Condițiile acestui fapt juridic licit sunt: îmbogățirea, însărăcirea, corelația îmbogățire-însărăcire, lipsa cauzei juste și buna-credință a îmbogățitului.

Așa cum judicios a reținut și curtea de apel, înainte de a se trece la examinarea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, trebuie analizată îndeplinirea condiției premisă, și anume aceea de a ne afla în prezența unui fapt juridic licit.

Aceasta, întrucât numai un fapt juridic licit poate reprezenta izvor de obligații în sensul art. 1345 C. civ. și poate fundamenta actio de in rem verso.

În speță, curtea de apel a apreciat că nu este îndeplinită această condiție esențială, reținând că "fapta apelantei-reclamante care, în baza adresei pârâtei nr. x/24.09.2015, prin care i s-a precizat că: vă comunicam acordul CNADNR S.A. pentru adoptarea măsurii precizate în perioada 28.09.2015 ora 10:00 - 02.10.2015, ora 12:00, a procedat la realizarea unor lucrări în beneficiul unei autorități publice locale, deși cunoștea că pentru acest tip de lucrări era absolut necesară încheierea unui contract de achiziții publice, are caracter ilicit."

Criticile recurentei, în sensul că hotărârea curții de apel este nelegală, întrucât instanța nu a pus în discuția părților acest aspect, nu sunt întemeiate, atât timp cât, raportat la limitele învestirii, aceasta avea de analizat incidența în cauză a instituției îmbogățirii fără justă cauză.

Or, așa cum am arătat și în precedent, pentru a se putea invoca îmbogățirea fără justă cauză, este necesar ca aceasta să se grefeze pe un fapt juridic licit.

Așadar, contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel nu a avut în vedere motive noi, care nu au fost invocate de părți și nu au fost puse în discuția acestora, ci a procedat la analiza incidenței în cauză a instituției îmbogățirii fără justă cauză, temei juridic pe care reclamanta a înțeles să își întemeieze demersul judiciar.

Constatând că nu suntem în prezența unui fapt licit, izvor de obligații, în mod corect a apreciat curtea de apel că nu se mai impune analiza celorlalte condiții.

Așa fiind, criticile recurentei, în sensul că instanța de prim control judiciar a încălcat normele de drept care garantează dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare și principiile de bază ale procesului civil și și-a întemeiat soluția pe motive străine de natura cauzei, sunt lipsite de fundament.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că lucrările executate a căror contravaloare a solicitat-o prin acțiune sunt cele menționate în contract, care au făcut obiectul proceduri de achiziție publică în baza O.U.G. nr. 34/2006 și, chiar dacă pentru unele lucrări a fost depășit termenul contractual, nu din culpa ei, ci a intimatei, acest aspect nu schimbă cu nimic regimul juridic al acestora, putând fi acordate, eventual, penalități de întârziere conform contractului, nefiind necesară încheierea unui nou contract de achiziție publică.

Înalta Curte constată că, separat de faptul că recurenta nu a indicat normele de drept material a căror încălcare o reclamă, toate aceste critici, pe care aceasta a înțeles să le dezvolte subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reprezintă, în realitate, trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat.

Astfel, autoarea căii de atac, fără a indica normele legale încălcate sau greșit aplicate, solicită instanței de recurs să constate că lucrările executate a căror contravaloare a solicitat-o prin acțiune sunt cele menționate în contract, care au făcut obiectul proceduri de achiziție publică în baza O.U.G. nr. 34/2006.

Or, modalitatea în care instanțele de fond au interpretat elementele de fapt și probele administrate nu poate fi reevaluată în calea de atac nedevolutivă a recursului, analiza în această etapă a procesului fiind una care poartă doar asupra legalității deciziei pronunțate în apel.

Reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în baza probelor administrate nu este posibilă, situația de fapt stabilită constituind o premisă ce nu mai poate fi repusă în discuție, în cadrul controlului de legalitate pe calea recursului.

Nici criticile potrivit cărora în speță sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, respectiv mărirea patrimoniului intimatei în detrimentul patrimoniului său și caracterul subsidiar al acțiunii nu sunt apte să conducă la admiterea recursului, de vreme ce soluția instanței de apel a fost fundamentată pe premisa că în speță nu este incidentă instituția îmbogățirii fără justă cauză, întrucât faptul juridic invocat este unul ilicit.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a încălcat principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în condițiile în care intimata își invocă în mod nelegal propria culpă, justificând refuzul plății lucrărilor prin prisma depășirii termenului contractual, pe care ea însăși a cauzat-o, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

Înalta Curte constată însă că raționamentul juridic pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția nu a fost construit pe analiza culpei părților în întârzierea efectuării lucrărilor, pentru a se putea susține cu temei că a fost încălcat principiul de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria sa culpă.

Astfel, fără să analizeze și să acorde valoare juridică atitudinii culpabile sau nu a părților în realizarea cu întârziere a lucrărilor, curtea de apel a reținut că, fiind executate după expirarea termenului contractului, pentru realizarea respectivelor lucrări se impune, conform legislației specifice, încheierea unui nou contract de achiziție.

În ceea ce privește critica recurentei conform căreia instanța trebuie să sancționeze reaua-credință a intimatei, instanța supremă reamintește că potrivit art. 1345 C. civ., "cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire (...)"

Prin urmare, una dintre condițiile invocării îmbogățirii fără justă cauză este tocmai caracterul neimputabil al îmbogățirii.

Așadar, această critică nu servește obiectivului urmărit de recurentă, și anume admiterea recursului, cu consecința admiterii acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără just temei, ci dimpotrivă, nu face altceva decât să plaseze acțiunea în afara prevederilor care reglementează această instituție civilă.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu justifică măsura casării deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 1929/A din 19 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iulie 2020.