ÎCCJ, decizie (scj.ro #83894)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83894) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Recunoașterea hotărârilor penale străine.
Transferarea persoanelor condamnate. Pedeapsa amenzii. Cuantumul amenzii
Cuprins pe materii
: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute
în legi speciale.
Recunoașterea și executarea hotărârilor
penale și a actelor judiciare.
Transferarea persoanelor condamnate.
Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii
Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24
februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce
sancțiunilor pecuniare
Indice alfabetic
: Drept procesual
penal
-
recunoașterea
hotărârilor penale străine
-
transferarea
persoanelor condamnate
-
pedeapsa amenzii
-
cuantumul amenzii
Legea
nr
. 302/2004,
art
. 187
41
,
art
. 187
43
În
conformitate cu dispozițiile
art
. 187
41
alin.
(1) din Legea
nr
. 302/2004 - dispoziții referitoare
la aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor pecuniare în
cadrul cooperării cu statele membre ale Uniunii Europene - instanțele de
judecată, ca autorități judiciare române de executare, recunosc o hotărâre prin
care s-a aplicat o pedeapsă pecuniară fără alte formalități și iau imediat
toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepția cazului în care
constată că este aplicabil unul dintre motivele de
nerecunoaștere
sau
neexecutare
. Potrivit
art
.
187
43
alin. (1) din Legea
nr
. 302/2004,
numai dacă se stabilește că hotărârea prin care s-a aplicat o pedeapsă
pecuniară se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului
emitent, instanța de judecată, ca autoritate judiciară română de executare,
poate decide să reducă suma pedepsei executate la suma maximă prevăzută pentru
fapte similare de legea română, atunci când faptele intră în competența
instanțelor române.
Prin urmare, instanța
de judecată care dispune recunoașterea hotărârii de condamnare atât la pedeapsa
închisorii, cât și la pedeapsa amenzii, pronunțată într-un stat membru al
Uniunii Europene, și transferarea persoanei condamnate pentru continuarea
executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România, nu poate
modifica, nici în cadrul procedurii de recunoaștere a hotărârii de condamnare
și transferare a persoanei condamnate, nici în cadrul procedurii contestației
la executare, cuantumul amenzii, cu excepția cazului prevăzut în
art
. 187
43
alin. (1) din Legea
nr
. 302/2004.
I.C.C.J., Secția penală, decizia
nr
. 520 din 11 februarie 2010
Prin sentința
nr
. 316 din 3 noiembrie
2009, Curtea de Apel București, Secția I penală, a admis contestația la
executare formulată de condamnatul N.G. împotriva sentinței
nr
.
146 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, Secția I penală, pe motiv de
împiedicare la executare.
În baza
art
. 144 alin. (1)
lit
. b) și
art
. 146 alin. (1) și
(2) din Legea
nr
. 302/2004, a adaptat amenda de
460.575
euro
la suma de 50.000 lei, aceasta fiind
amenda maximă prevăzută de legislația penală română.
A menținut celelalte dispozițiile ale sentinței contestate.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut
următoarele:
Prin sentința
nr
. 146 din 19 mai 2009,
Curtea de Apel București, Secția I penală, a admis cererea de transferare a
condamnatului N.G. în vederea executării pedepsei de 23 ani și 8 luni
închisoare și 460.575
euro
amendă.
A recunoscut efectele sentințelor
nr
.
554/01 din 9 februarie 2001, pronunțată de Tribunalul din
Torino
,
Prima Secție Penală, rămasă definitivă la 9 iulie 2001, prin care inculpatul
N.G. a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 449.975,78
euro
; sentința penală
nr
. 3695/05
din 31 mai 2005 a Tribunalului din
Milano
, prin care
inculpatul a fost condamnat la 18 ani închisoare, sentința penală
nr
. 4725/05 din 24 martie 2006 a Curții de Apel din
Milano
, Secția a
III
-a Penală, rămasă
definitivă la 9 mai 2006, prin care pedeapsa aplicată persoanei condamnate N.G.
a fost redusă la 16 ani și 8 luni închisoare; decizia
nr
.
514 din 12 octombrie 2006 a Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel din
Milano
, prin care pedeapsa de 16 ani și 8 luni
închisoare aplicată prin sentința penală
nr
. 4725/05
din 24 martie 2006 a Curții de Apel din
Milano
,
Secția a
III
-a Penală, a fost cumulată cu pedeapsa de 7
ani închisoare și 449.975,78
euro
, aplicată prin
sentința
nr
. 554/01 din 9 februarie 2001 a
Tribunalului din
Torino
, Prima Secție Penală,
rezultând o pedeapsă finală de 23 ani și 8 luni închisoare și 469.975,78
euro
amendă, pedeapsă din care s-a scăzut, conform Legii
nr
. 241/2006 privind amnistia, 3 ani închisoare și 10.000
euro
amendă, pedeapsa rămasă de executat fiind de 20 ani și
8 luni închisoare și 459.975
euro
amendă.
A recunoscut efectele sentinței din 26 septembrie 2003 a
Tribunalului din
Torino
menținută prin sentința
nr
. 793/2005 din 26 februarie 2005 a Curții de Apel din
Torino
, Secția a II-a Penală, rămasă definitivă la 30 iulie
2005, prin care inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare și 600
euro
amendă.
A recunoscut efectele deciziei
nr
.
514/2006 din 7 martie 2007 a Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel
din
Milano
, prin care condamnatul N.G. urma să
execute o pedeapsă finală de 26 de ani și 8 luni închisoare și 470.575,78
euro
, pedeapsă din care s-a scăzut perioada amnistiată
conform Legii
nr
. 241/2006, de 3 ani închisoare și
10.000
euro
amendă, condamnatul urmând să execute, în
final, 23 ani și 8 luni închisoare și 460.575
euro
amendă.
A constatat că persoana condamnată a fost arestată preventiv
începând cu data de 5 iulie 2004, beneficiind de 135 zile eliberare anticipată,
prin decizia din 12 octombrie 2006.
A constatat ca persoana condamnată este încarcerată în prezent
în Penitenciarul din
Monza
.
A dispus transferul condamnatului N.G., în vederea continuării
executării pedepsei finale aplicate, într-un penitenciar din România.
A dedus din pedeapsa aplicată durata executată de Ia 5 iulie
2004 la zi.
A dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 23
ani și 8 luni închisoare și 460.575
euro
amendă, pe
numele N.G.
Prin contestația adresată instanței de judecată, contestatorul
N.G. a solicitat reducerea cuantumului amenzii în sumă de 460.575
euro
Ia 50.000 lei, cuantumul maxim al amenzii penale
prevăzut de legislația română.
Instanța de fond a apreciat contestația întemeiată, considerând
că este incident cazul prevăzut în
art
. 461 alin. (1)
lit
. c) C.
proc
.
pen
., respectiv există o cauză de împiedicare la executare.
În acest sens a apreciat că sunt și dispozițiile
art
.
144 alin. (1)
lit
. b) și
art
.
146 din Legea
nr
. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internațională în materie penală, care obligă instanțele române să
adapteze pedepsele incompatibile cu legislația română. Or, pedeapsa amenzii
penale în legislația română are drept cuantum maxim suma de 50.000 lei (
art
. 53
pct
. 1
lit
. c
C
.
pen
.),
aceasta corespunzând gravității faptelor penale comise de condamnat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București, care a criticat-o pentru
nelegalitate
.
Se susține, în esență, că temeiul juridic -
art
. 144
alin. (1)
lit
. b) din Legea
nr
.
302/2004 - în baza căruia instanța de fond a modificat amenda aplicată de
statul de condamnare, nu este aplicabil în cauză. Se arată că între România și
Republica Italiană s-a încheiat un Acord asupra transferării persoanelor
condamnate, ratificat prin Legea
nr
. 83/2006, care
prevede că cele două părți vor aplica pentru realizarea transferării procedura
prevăzută în
art
. 9 paragraful 1
lit
.
a) din Convenție, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei
transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două
ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislația națională,
nu și când cuantumul, în cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea
sentinței și, în fond, respingerea contestației la executare, ca
nefondată
.
Examinând sentința contestată prin prisma criticilor formulate de
către parchet și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării
judiciare internaționale în materie penală, este reglementată prin Convenția
europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la
Strasbourg
, la 21 martie 1983.
În dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este
reglementată de Legea
nr
. 302/2004, cu modificările
ulterioare.
Art
. 9 paragraful 1
lit
.
b) din Convenție și
art
. 144 alin. (1) din Legea
nr
. 302/2004 permit autorităților competente ale statului
de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare:
- fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza
unei hotărâri judecătorești, situație în care este obligatoriu a se respecta
felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat
dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancțiunea
aplicată în statul de condamnare printr-o sancțiune prevăzută de legislația
statului de executare pentru aceeași infracțiune.
Statul de executare este continuatorul statului de condamnare,
principiu care rezultă din
art
. 10 paragraf 1 din
Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede
că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura
juridică și durata sancțiunii, așa cum rezultă ele din condamnare.
Convenția acceptă totuși, în paragraful 2 al
art
.
10, dacă natura sau durata acestei sancțiuni este incompatibilă cu legislația
statului de executare sau dacă legislația acestui stat o impune, ca statul de
executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această
sancțiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru
infracțiuni de aceeași natură.
În dreptul intern,
art
. 146 alin. (1)
din Legea
nr
. 302/2004 permite conversiunea sau schimbarea
condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanța străină sau durata
acesteia sunt incompatibile cu legislația română, deoarece executarea pedepsei
este guvernată de legea statului de executare. În această situație, prin
hotărâre judecătorească se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea
română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să
corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de
condamnare și nu poate să agraveze situația condamnatului.
Din economia dispozițiilor legale menționate rezultă că durata
pedepsei la care face referire
art
. 146 trebuie
raportată la maximul general al pedepsei prevăzute în
art
.
53 C.
pen
. și la maximul special al pedepsei
prevăzute de norma incriminatoare română în care se încadrează fapta
sancționată în statul de condamnare.
România și Republica Italiană au încheiat un Acord asupra
transferării persoanelor condamnate, ratificat prin Legea
nr
.
83/2006, care prevede expres în
art
. 6 alin. (1) că
cele două părți vor aplica pentru realizarea transferării procedura prevăzută
în
art
. 9 paragraful 1
lit
.
a) din Convenție, excluzând prin urmare posibilitatea schimbării condamnării
persoanei transferate.
Prin urmare, temeiul juridic -
art
.
144 alin. (1)
lit
. b) din Legea
nr
.
302/2004 - în baza căruia instanța de judecată a modificat amenda penală
aplicată de statul de condamnare nu este aplicabil în cauză.
Analizând conținutul normei juridice (preluate în cuprinsul
art
. 146 alin. 1 din Legea
nr
.
302/2004) se constată, în primul rând, că nu se instituie în sarcina instanței
de judecată o obligație, ci se conferă condamnatului o vocație.
Chiar dacă
art
. 146 alin. (3) din
Legea
nr
. 302/2004 prevede posibilitatea schimbării
condamnării după transferarea persoanei condamnate, trebuie remarcat că
transferul este rezultatul unui acord între două state, iar statul de
condamnare și-a exprimat acest acord având în vedere inclusiv procedura pe care
statul român a ales-o prin sentința penală
nr
. 146
din 19 mai 2009, respectiv continuarea executării.
În al doilea rând, așa cum s-a arătat deja, posibilitatea
adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze - natura sau durata
pedepsei este incompatibilă cu legislația națională - nu și când cuantumul, în
cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.
Această interpretare, în sensul că amenda penală nu poate fi
adaptată legislației naționale, este confirmată și de existența în cuprinsul
Legii
nr
. 302/2004 (Titlul
VII
, Capitolul 2,
Secțiunea a 4-a) a unor dispoziții speciale referitoare la recunoașterea și
executarea reciprocă a sancțiunilor pecuniare.
Astfel,
art
. 187
41
alin.
(1) din Legea
nr
. 302/2004, cu modificările
ulterioare, prevede că autoritățile judiciare române de executare recunosc o
hotărâre fără alte formalități și iau imediat toate măsurile necesare pentru
executarea acesteia, cu excepția cazului în care se constată că este aplicabil
unul din motivele de
nerecunoaștere
sau
neexecutare
.
Legea
nr
. 302/2004 prevede o singură
situație în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancțiunea
pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în
art
. 187
43
alin. (1): când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe
teritoriul statului emitent, instanța română putând decide să reducă suma
pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română,
atunci când faptele intră în competența instanțelor române.
Aceste dispoziții au fost implementate urmare a Deciziei-cadru a
Consiliului 2005/214/JAI din 24 februarie 2005 (
art
.
8 alin. 1) și nu sunt aplicabile în speță.
În consecință, în baza
art
. 385
15
pct
.
2
lit
. d) C.
proc
.
pen
., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul
declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței
nr
. 316 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București,
Secția I penală, a casat sentința atacată și,
rejudecând
în fond, a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată
împotriva sentinței
nr
. 146 din 19 mai 2009 a Curții
de Apel București, Secția I penală.