ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 12/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 12/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 20-A

din data de 4 aprilie 2012, Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă a

admis apelul

declarat de

apelanta

reclamantă SC A. SRL Galați împotriva sentinței civile nr. 1127/C din 8 iunie

2011 pronunțată de Tribunalul Bihor în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E.I.

SRL, pe care o schimbat-o în parte. A fost obligată pârâta la plata sumei de

4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în favoarea reclamantei.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A fost obligată intimata

SC E.I. SRL să plătească părții apelante suma de 1.000 lei cheltuieli de

judecată în apel.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1127/C din 8 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a admis

în parte cererea formulată

de către reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL. S-a

constatat că mărcile utilizate de pârâtă T. și T.P. sunt identice/similare cu

mărcile protejate la nivel național și internațional înregistrate de reclamantă.

Pârâta a fost obligată să înceteze utilizarea mărcilor T. și T.P. în

activitatea sa productivă, comercială și publicitară. Au fost respinse restul

pretențiilor, fără cheltuieli de judecată.

La soluționarea

cauzei în primă instanță s-au avut în vedere următoarele aspecte:

În baza

certificatului de înregistrare a mărcii, reclamanta deține proprietatea asupra mărcii

T., durata de protecție a acesteia fiind de 10 ani cu începere de la data de 28

martie 2007, respectiv 25 mai 2007 (f.10,11).

Din înscrisurile depuse

la dosar și anume fotocopii și facturi, rezultă că și pârâta are inscripționate

pe ambalajul produselor sale ca denumire a produselor marca T. sau T.P., alături

de denumirile sale comerciale R. și E.

Principiile de drept

stabilite de jurisprudența Curții Europene de Justiție sunt pe deplin aplicabile

în cauza de față, scopul art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 22 octombrie 2008, transpus în legislația română

prin dispozițiile art. 36 din Legea nr. nr. 84/1998, fiind acela de a proteja

funcția mărcii de indicare a originii comerciale. Acestea impun ca în toate cazurile

în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială

de către un terț, să se aplice regulile art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Toate cele patru condiții

reținute pentru aplicarea protecției mărcii - decizie cadru în materie sunt îndeplinite

în prezenta speță. Astfel, este de necontestat că: pârâta își folosește numele

comercial – R./E. - T. - T.P. în activitatea sa comercială; este folosită marca

fără consimțământul titularului; între obiectul de activitate al pârâtei - servicii

în domeniul construcțiilor, producător de materiale destinate finisajelor în construcții

– și produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată marca reclamantei există

o strânsă legătură; capacitatea denumirii de a afecta funcția mărcii de garantare

a originii.

Chiar dacă denumirile

societăților nu sunt identice, între ele există o puternică asemănare, dată de

elementul dominant comun - T. Acest cuvânt constituie marca reclamantei și a fost

inclus practic în numele comercial al pârâtei. Adăugarea grupului de litere PRO

nu înlătură similaritatea dintre cele două semne, astfel încât, așa cum susține

pârâta, numele său comercial să dobândească un caracter propriu și inconfundabil.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantei de plată a despăgubirilor în valoare de 15.000 lei pentru

prejudiciile cauzate prin utilizarea mărcii de către pârâtă, tribunalul a

reținut că, în determinarea daunelor datorate titularului mărcii, beneficiul realizat

pe nedrept de contrafăcător ca și beneficiul de care este lipsit titularul ca

urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii pertinente, prevăzute ca atare

de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 adoptată pentru transpunerea

în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Întrucât în prezenta speță

nu s-a făcut dovada lipsei beneficiului titularului mărcii ca urmare a folosirii

acesteia de către pârâtă, tribunalul a respins solicitarea reclamantei de plată

a despăgubirilor.

S-a constatat

totodată că reclamanta nu și-a justificat plata onorariului avocațial, ci doar a

taxei judiciare de timbru în sumă de 29 lei, care nu a fost acordată având în vedere

dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

Cu privire la apelul

formulat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, s-au reținut

următoarele:

Potrivit art. 37 din

Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate solicita, potrivit dreptului comun,

despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcii (în

condițiile stipulate de art. 36 din lege), sens în care acordarea acestor

despăgubiri impune respectarea condițiilor privind răspunderea civilă

delictuală, astfel cum sunt prevăzute de art. 998, 999 C. civ. - existența unui

prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat

prejudiciul.

Prin sentința

pronunțată de instanța de fond s-a reținut fapta culpabilă a pârâtei prin folosirea

de către aceasta a mărcii fără consimțământul reclamantei, sub acest aspect

soluția instanței nefiind criticată, pârâta neformulând apel, însă îndeplinirea

acestei condiții prevăzute de art. 998-999 C. civ. nu atrage în sine

răspunderea civilă delictuală decât în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ

și celelalte condiții prevăzute de lege.

Mai mult, pentru

acordarea despăgubirilor materiale pentru prejudiciu se impune ca aceste

despăgubiri să fie dovedite în mod cert prin probe concludente, fiind necesară dovedirea

existenței prejudiciului, precum și întinderea acestuia.

Reclamanta apelantă

invocă prejudiciul ca rezultat al riscului de confuzie, al deturnării

clientelei și pierderii încrederii consumatorilor în marca T. datorită

neasigurării de către intimată a unei calități constante a produsului promovat

fără drept sub această marcă, invocând totodată și diluția distinctivității

mărcii, urmare a folosirii acesteia fără drept de către pârâtă.

Se impune însă, ca o

condiție esențială pentru repararea prejudiciului invocat, ca acesta să fie

dovedit ca rezultat al dreptului subiectiv încălcat, despăgubirile materiale

stabilindu-se prin raportare la prejudiciul efectiv suferit și nu prin

apreciere.

Prin O.U.G. nr.

100/2005 adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE

a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 s-au instituit o

serie de criterii pentru stabilirea daunelor interese datorate titularului

mărcii, pentru prejudiciul pe care acesta l-a suferit în mod real.

Astfel, art. 14 alin.

(2) lit. a) și b) arată că la stabilirea daunelor interese instanța

judecătorească va lua în considerare toate aspectele corespunzătoare cum ar fi

consecințele economice negative în special pierderea câștigului suferită de

partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a

încălcat un drept de proprietate industrială protejat și după caz, elemente,

altele decât factorii economici cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului

dreptului încălcat sau cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea

unei sume forfetare pentru daunele interese, pe baza unor elemente cum ar fi

cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate

dacă persoana care a încălcat dreptul ar fi cerut autorizația de a utiliza

dreptul în cauză.

Sub acest aspect,

corect a reținut instanța de fond că în speță nu s-a făcut dovada unui

prejudiciu real, concret, în patrimoniul reclamantei ca urmare a folosirii

mărcii de către pârâtă, respectiv a beneficiului de care a fost lipsită

reclamanta sau a beneficiului injust realizat pe nedrept de către pârâta

intimată.

Actele depuse la

dosar privind evoluția valorică a vânzărilor apelantei pe perioada 01 ianuarie 2011-30

mai 2011 comparativ cu 01 ianuarie 2010-30 mai 2010 a produsului T. (marcă

înregistrată de apelantă), în cadrul filialelor din zonele Bihor, Brașov,

Maramureș, respectiv facturile depuse la dosar, nu dovedesc existența unui

prejudiciu datorat activității pârâtei, neputându-se reține că diminuarea vânzărilor

reclamantei este rezultatul activității de comercializare desfășurată de pârâtă

privind produsul fabricat de aceasta, raportat la înscrisurile depuse la dosar

de către intimată (filele 72-74) - în speță reclamanta - apelantă nesolicitând

nici efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se stabili existența

unui prejudiciu cert prin raportare la beneficiile pretins realizate în mod

injust de către intimată, conform criteriilor prevăzute de art. 14 din O.U.G. nr.

100/2005.

Astfel, diminuarea vânzărilor

reclamantei apelante nu poate fi reținută ca fiind rezultatul activității

pârâtei, în lipsa unor probe certe în acest sens, această diminuare a

vânzărilor putând fi cauzată și de alți factori decât deturnarea clientelei

reclamantei de către pârâtă. În cauză nu s-a făcut dovada faptului că vânzările

și profitul reclamantei ar fi scăzut ca urmare a introducerii pe piață a

produselor pârâtei inscripționate cu marca T. sau T.P. alături de denumirile

sale comerciale, faptul că pârâta a comercializat produsul său neconducând în

mod necesar la scăderea vânzărilor reclamantei. În același sens, nu s-a dovedit

nici că s-ar fi creat un beneficiu al pârâtei în detrimentul reclamantei ca

urmare a folosirii mărcii reclamantei și nu ca urmare a activității sale

intrinseci privind produsul comercializat.

Este fondată însă

critica apelantei privind neacordarea cheltuielilor de judecată, în mod greșit

reținând instanța de fond că reclamanta nu a făcut dovada onorariului avocațial

pretins, date fiind dovezile existente în acest sens, respectiv factura depusă

la dosarul de fond (fila 28), prin care se atestă plata onorariului avocațial

în cuantum de 5958,96 lei - critică prin prisma căreia apelul a fost admis,

conform art. 296 C. proc. civ.

Reținând culpa

procesuală a pârâtei conform art. 274 C. proc. civ. raportat la capătul

principal de cerere care a fost admis în primă instanță, aceasta a fost obligată

la plata cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 4.500 lei, cheltuieli

apreciate ca justificate raportat la capătul de cerere în privința căruia

pârâta a căzut în pretenții.

Dată fiind poziția

procesuală a intimatei în calea de atac a apelului, sub aspectul tuturor

criticilor invocate, instanța a reținut culpa procesuală a pârâtei conform art.

274 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 274 și art. 276

C. proc. civ. a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată parțiale și

în apel, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocațial corespunzător

părții admise.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL Galați, criticând-o pentru

următoarele motive:

Hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, cu indicarea

motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nu s-au arătat

motivele pentru care instanța a apreciat că probele administrate nu sunt

concludente în dovedirea existenței prejudiciului, precum și întinderea

acestuia, când prejudiciul creat se prezumă a fi dovedit odată cu dovedirea

încălcării drepturilor de proprietate industrială.

Înscrisurile

menționate au prezentat situația vânzărilor la filialele din țară, respectiv

Bihor, Brașov, Maramureș, afectate de intervenția ilicită a pârâtei în perioada

de referința 01 ianuarie 2010-01 mai 2010, comparată cu perioada 01 ianuarie 2011-01

mai 2011,d e asemenea afectată de intervenția pârâtei - în care datorita

caracterului sezonier al sistemelor de termoizolație se înregistrează cea mai

mare cerere a produselor purtând marca T.

Potrivit cu aceste

situații, datorită deturnării clientelei și a concurenței neloiale săvârșite de

pârâta intimată reclamanta a înregistrat o pierdere a vânzărilor în valoare

totala de 104.428,32 lei - sumă care reprezintă o valoare de 7 ori mai mare

decât suma solicitata cu titlu de despăgubiri respectiv 15.000 lei.

De asemenea, pârâta

intimată a obținut un câștig ilicit prin comercializarea unui produs care își câștigase

un renume prin marca asociată T. și în care clientela căpătase o încredere

deplină, fiind foarte solicitat în perioadele de referința menționate, întrucât

marca T. a reclamantei reprezenta garanția unei calități corespunzătoare și constante

a sistemului de termoizolație căruia îi este asociată marca T.

Mai mult, prin

apărarea intimatei din întâmpinarea de la fila 75 din dosarul de fond se dovedește

că prin factura din 11 august 2009 a comandat pentru comercializare un număr de

20.475 saci inscripționați cu marca R. T., ceea ce echivalează cu un prejudiciu

produs reclamantei de 202.702.5 lei, luându-se în calcul un preț unitar de

vânzare al produsului adeziv T. comercializat de reclamanta de 9.9 lei.

Este necesară

administrarea de noi probe, respectiv proba cu expertiză, prin care să se

constate valoarea certă a prejudiciului creat.

Analizând decizia în

raport de criticile formulate, care limitează controlul judiciar, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Textele legale

invocate de către recurentă prevăd că pentru actele de contrafaceresăvârșite ulterior publicării

cererii de înregistrare a mărcii se pot solicita despăgubiri potrivit dreptului

comun – art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile

geografice

, în vreme ce art.

92 din aceeași lege se referă la modul de stabilire a despăgubirilor

în cazul infracțiunilor reglementate de art. 90.

Potrivit art. 14 din

O.U.G. nr. 100/2005, aplicat de instanța de apel și necontestat prin recurs,

adoptată în vederea transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, referitoare la respectarea

drepturilor de proprietate intelectuală, în scopul combaterii fenomenului de

contrafacere a obiectelor de proprietate industrială și în interesul

titularilor drepturilor de proprietate industrială, precum și de respectarea art.

53 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană - Actul privind

condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptării

tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană,

(1)

La cererea părții

vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu

intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului

dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta

l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.

(2)

La stabilirea

daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare:

a)

toate aspectele

corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea

câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de

către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și,

după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul

moral cauzat titularului dreptului încălcat, sau

b)

cu titlu de

alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru

daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor

sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a

încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația

de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

În aplicarea acestor

dispoziții legale instanța a analizat actele depuse la dosar privind evoluția valorică

a vânzărilor apelantei pe perioada 01 ianuarie 2011-30 mai 2011 comparativ cu

01 ianuarie 2010-30 mai 2010 a produsului T. (marcă înregistrată de apelantă),

în cadrul filialelor din zonele Bihor, Brașov, Maramureș.

Astfel, contrar celor

susținute de reclamanta-recurentă, instanța a arătat care sunt motivele pentru

care înscrisurile la care s-a făcut referire de aceasta nu dovedesc existența

unui prejudiciu datorat activității pârâtei – ceea ce face să nu fie incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru că se pune

problema motivării și a respectării dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din

același cod, și nu pct. 7 al art. 304 care vizează nemotivarea deloc a

hotărârii.

Totodată,

nepronunțarea de către instanță asupra unor dovezi administrate nu mai poate fi

cenzurată de instanța de recurs în urma abrogării fostului pct. 10 al art. 304

C. proc. civ.

Existența

prejudiciului și, mai mult, întinderea acestuia, nu se prezumă din existența

faptei ilicite, așa cum susține reclamanta-recurentă, ci este necesar ca

acesta, respectiv întinderea, să fie dovedite cu certitudine.

Art.

14 din O.U.G. nr. 100/2005, mai sus detaliat, face referire la prejudiciul

suferit în mod real, iar prin acesta s-au subliniat elementele care trebuie

avute în vedere în stabilirea acestuia.

Reclamanta-recurentă

avea posibilitatea, și obligația totodată, de a solicita efectuarea unui raport

de expertiză, inclusiv în fața instanței de apel – art. 295 alin. (2) C. proc. civ

prevăzând că instanța de apel va putea încuviința

refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și

administrarea probelor noi, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea

cauzei. Însă, în fața instanței de apel, întrebat fiind de instanță,

reprezentantul apelantei-reclamantei a declarat că nu mai are alte cereri de

formulat sau probe de administrat – instanța acordând cuvântul în susținerea

apelului.

Procedând

în acest fel reclamanta-recurentă nu și-a exercitat corespunzător drepturile

procesuale în fața instanței de apel, iar în recurs instanța este chemată să

verifice legalitatea modului de dispunere în cauză, inclusiv sub aspectul

respectării drepturilor procesuale ale părților.

În aceste

condiții, față de situația de fapt reținută de instanța de apel, care oricum nu

poate fi reapreciată în recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., se constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

incidente, mai sus menționate.

Constatând,

prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, din perspectiva motivelor

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. poc. civ., Înalta Curte urmează

să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Galați împotriva deciziei nr. 20-A

din data de 4 aprilie 2012 a Curții de Apel Oradea – secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2013.