ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 12/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 20-A din data de 4 aprilie 2012, Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SRL Galați împotriva sentinței civile nr. 1127/C din 8 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor în contradictoriu cu intimata pârâtă SC E.I. SRL, pe care o schimbat-o în parte. A fost obligată pârâta la plata sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în favoarea reclamantei. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A fost obligată intimata SC E.I. SRL să plătească părții apelante suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 1127/C din 8 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a admis în parte cererea formulată de către reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC E.I.

SRL. S-a constatat că mărcile utilizate de pârâtă T. și T.P. sunt identice/similare cu mărcile protejate la nivel național și internațional înregistrate de reclamantă. Pârâta a fost obligată să înceteze utilizarea mărcilor T. și T.P. în activitatea sa productivă, comercială și publicitară. Au fost respinse restul pretențiilor, fără cheltuieli de judecată. La soluționarea cauzei în primă instanță s-au avut în vedere următoarele aspecte: În baza certificatului de înregistrare a mărcii, reclamanta deține proprietatea asupra mărcii T., durata de protecție a acesteia fiind de 10 ani cu începere de la data de 28 martie 2007, respectiv 25 mai 2007 (f.10,11).

Din înscrisurile depuse la dosar și anume fotocopii și facturi, rezultă că și pârâta are inscripționate pe ambalajul produselor sale ca denumire a produselor marca T. sau T.P., alături de denumirile sale comerciale R. și E. Principiile de drept stabilite de jurisprudența Curții Europene de Justiție sunt pe deplin aplicabile în cauza de față, scopul art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008, transpus în legislația română prin dispozițiile art. 36 din Legea nr. nr. 84/1998, fiind acela de a proteja funcția mărcii de indicare a originii comerciale. Acestea impun ca în toate cazurile în care o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terț, să se aplice regulile art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Toate cele patru condiții reținute pentru aplicarea protecției mărcii - decizie cadru în materie sunt îndeplinite în prezenta speță. Astfel, este de necontestat că: pârâta își folosește numele comercial – R./E. - T. - T.P. în activitatea sa comercială; este folosită marca fără consimțământul titularului; între obiectul de activitate al pârâtei - servicii în domeniul construcțiilor, producător de materiale destinate finisajelor în construcții – și produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată marca reclamantei există o strânsă legătură; capacitatea denumirii de a afecta funcția mărcii de garantare a originii. Chiar dacă denumirile societăților nu sunt identice, între ele există o puternică asemănare, dată de elementul dominant comun - T. Acest cuvânt constituie marca reclamantei și a fost inclus practic în numele comercial al pârâtei.

Adăugarea grupului de litere PRO nu înlătură similaritatea dintre cele două semne, astfel încât, așa cum susține pârâta, numele său comercial să dobândească un caracter propriu și inconfundabil. În ceea ce privește solicitarea reclamantei de plată a despăgubirilor în valoare de 15.000 lei pentru prejudiciile cauzate prin utilizarea mărcii de către pârâtă, tribunalul a reținut că, în determinarea daunelor datorate titularului mărcii, beneficiul realizat pe nedrept de contrafăcător ca și beneficiul de care este lipsit titularul ca urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii pertinente, prevăzute ca atare de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Întrucât în prezenta speță nu s-a făcut dovada lipsei beneficiului titularului mărcii ca urmare a folosirii acesteia de către pârâtă, tribunalul a respins solicitarea reclamantei de plată a despăgubirilor. S-a constatat totodată că reclamanta nu și-a justificat plata onorariului avocațial, ci doar a taxei judiciare de timbru în sumă de 29 lei, care nu a fost acordată având în vedere dispozițiile art. 276 C. proc. civ. Cu privire la apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, s-au reținut următoarele: Potrivit art. 37 din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate solicita, potrivit dreptului comun, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcii (în condițiile stipulate de art. 36 din lege), sens în care acordarea acestor despăgubiri impune respectarea condițiilor privind răspunderea civilă delictuală, astfel cum sunt prevăzute de art. 998, 999 C. civ.

- existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Prin sentința pronunțată de instanța de fond s-a reținut fapta culpabilă a pârâtei prin folosirea de către aceasta a mărcii fără consimțământul reclamantei, sub acest aspect soluția instanței nefiind criticată, pârâta neformulând apel, însă îndeplinirea acestei condiții prevăzute de art. 998-999 C. civ. nu atrage în sine răspunderea civilă delictuală decât în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ și celelalte condiții prevăzute de lege. Mai mult, pentru acordarea despăgubirilor materiale pentru prejudiciu se impune ca aceste despăgubiri să fie dovedite în mod cert prin probe concludente, fiind necesară dovedirea existenței prejudiciului, precum și întinderea acestuia.

Reclamanta apelantă invocă prejudiciul ca rezultat al riscului de confuzie, al deturnării clientelei și pierderii încrederii consumatorilor în marca T. datorită neasigurării de către intimată a unei calități constante a produsului promovat fără drept sub această marcă, invocând totodată și diluția distinctivității mărcii, urmare a folosirii acesteia fără drept de către pârâtă. Se impune însă, ca o condiție esențială pentru repararea prejudiciului invocat, ca acesta să fie dovedit ca rezultat al dreptului subiectiv încălcat, despăgubirile materiale stabilindu-se prin raportare la prejudiciul efectiv suferit și nu prin apreciere. Prin O.U.G. nr. 100/2005 adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 s-au instituit o serie de criterii pentru stabilirea daunelor interese datorate titularului mărcii, pentru prejudiciul pe care acesta l-a suferit în mod real.

Astfel, art. 14 alin. (2) lit. a) și b) arată că la stabilirea daunelor interese instanța judecătorească va lua în considerare toate aspectele corespunzătoare cum ar fi consecințele economice negative în special pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și după caz, elemente, altele decât factorii economici cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat sau cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate dacă persoana care a încălcat dreptul ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul în cauză.

Sub acest aspect, corect a reținut instanța de fond că în speță nu s-a făcut dovada unui prejudiciu real, concret, în patrimoniul reclamantei ca urmare a folosirii mărcii de către pârâtă, respectiv a beneficiului de care a fost lipsită reclamanta sau a beneficiului injust realizat pe nedrept de către pârâta intimată.

Actele depuse la dosar privind evoluția valorică a vânzărilor apelantei pe perioada 01 ianuarie 2011-30 mai 2011 comparativ cu 01 ianuarie 2010-30 mai 2010 a produsului T. (marcă înregistrată de apelantă), în cadrul filialelor din zonele Bihor, Brașov, Maramureș, respectiv facturile depuse la dosar, nu dovedesc existența unui prejudiciu datorat activității pârâtei, neputându-se reține că diminuarea vânzărilor reclamantei este rezultatul activității de comercializare desfășurată de pârâtă privind produsul fabricat de aceasta, raportat la înscrisurile depuse la dosar de către intimată (filele 72-74) - în speță reclamanta - apelantă nesolicitând nici efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se stabili existența unui prejudiciu cert prin raportare la beneficiile pretins realizate în mod injust de către intimată, conform criteriilor prevăzute de art. 14 din O.U.G.

nr. 100/2005. Astfel, diminuarea vânzărilor reclamantei apelante nu poate fi reținută ca fiind rezultatul activității pârâtei, în lipsa unor probe certe în acest sens, această diminuare a vânzărilor putând fi cauzată și de alți factori decât deturnarea clientelei reclamantei de către pârâtă. În cauză nu s-a făcut dovada faptului că vânzările și profitul reclamantei ar fi scăzut ca urmare a introducerii pe piață a produselor pârâtei inscripționate cu marca T. sau T.P. alături de denumirile sale comerciale, faptul că pârâta a comercializat produsul său neconducând în mod necesar la scăderea vânzărilor reclamantei. În același sens, nu s-a dovedit nici că s-ar fi creat un beneficiu al pârâtei în detrimentul reclamantei ca urmare a folosirii mărcii reclamantei și nu ca urmare a activității sale intrinseci privind produsul comercializat.

Este fondată însă critica apelantei privind neacordarea cheltuielilor de judecată, în mod greșit reținând instanța de fond că reclamanta nu a făcut dovada onorariului avocațial pretins, date fiind dovezile existente în acest sens, respectiv factura depusă la dosarul de fond (fila 28), prin care se atestă plata onorariului avocațial în cuantum de 5958,96 lei - critică prin prisma căreia apelul a fost admis, conform art. 296 C. proc. civ. Reținând culpa procesuală a pârâtei conform art. 274 C. proc. civ. raportat la capătul principal de cerere care a fost admis în primă instanță, aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 4.500 lei, cheltuieli apreciate ca justificate raportat la capătul de cerere în privința căruia pârâta a căzut în pretenții.

Dată fiind poziția procesuală a intimatei în calea de atac a apelului, sub aspectul tuturor criticilor invocate, instanța a reținut culpa procesuală a pârâtei conform art. 274 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 274 și art. 276 C. proc. civ. a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată parțiale și în apel, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocațial corespunzător părții admise. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL Galați, criticând-o pentru următoarele motive: Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, cu indicarea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nu s-au arătat motivele pentru care instanța a apreciat că probele administrate nu sunt concludente în dovedirea existenței prejudiciului, precum și întinderea acestuia, când prejudiciul creat se prezumă a fi dovedit odată cu dovedirea încălcării drepturilor de proprietate industrială.

Înscrisurile menționate au prezentat situația vânzărilor la filialele din țară, respectiv Bihor, Brașov, Maramureș, afectate de intervenția ilicită a pârâtei în perioada de referința 01 ianuarie 2010-01 mai 2010, comparată cu perioada 01 ianuarie 2011-01 mai 2011,d e asemenea afectată de intervenția pârâtei - în care datorita caracterului sezonier al sistemelor de termoizolație se înregistrează cea mai mare cerere a produselor purtând marca T. Potrivit cu aceste situații, datorită deturnării clientelei și a concurenței neloiale săvârșite de pârâta intimată reclamanta a înregistrat o pierdere a vânzărilor în valoare totala de 104.428,32 lei - sumă care reprezintă o valoare de 7 ori mai mare decât suma solicitata cu titlu de despăgubiri respectiv 15.000 lei.

De asemenea, pârâta intimată a obținut un câștig ilicit prin comercializarea unui produs care își câștigase un renume prin marca asociată T. și în care clientela căpătase o încredere deplină, fiind foarte solicitat în perioadele de referința menționate, întrucât marca T. a reclamantei reprezenta garanția unei calități corespunzătoare și constante a sistemului de termoizolație căruia îi este asociată marca T. Mai mult, prin apărarea intimatei din întâmpinarea de la fila 75 din dosarul de fond se dovedește că prin factura din 11 august 2009 a comandat pentru comercializare un număr de 20.475 saci inscripționați cu marca R. T., ceea ce echivalează cu un prejudiciu produs reclamantei de 202.702.5 lei, luându-se în calcul un preț unitar de vânzare al produsului adeziv T. comercializat de reclamanta de 9.9 lei.

Este necesară administrarea de noi probe, respectiv proba cu expertiză, prin care să se constate valoarea certă a prejudiciului creat. Analizând decizia în raport de criticile formulate, care limitează controlul judiciar, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Textele legale invocate de către recurentă prevăd că pentru actele de contrafaceresăvârșite ulterior publicării cererii de înregistrare a mărcii se pot solicita despăgubiri potrivit dreptului comun – art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice , în vreme ce art. 92 din aceeași lege se referă la modul de stabilire a despăgubirilor în cazul infracțiunilor reglementate de art. 90. Potrivit art. 14 din O.U.G.

nr. 100/2005, aplicat de instanța de apel și necontestat prin recurs, adoptată în vederea transpunerii Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, în scopul combaterii fenomenului de contrafacere a obiectelor de proprietate industrială și în interesul titularilor drepturilor de proprietate industrială, precum și de respectarea art. 53 din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană - Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptării tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, (1) La cererea părții vătămate, instanța judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenție a desfășurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite.

(2) La stabilirea daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare: a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat, sau b) cu titlu de alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză.

În aplicarea acestor dispoziții legale instanța a analizat actele depuse la dosar privind evoluția valorică a vânzărilor apelantei pe perioada 01 ianuarie 2011-30 mai 2011 comparativ cu 01 ianuarie 2010-30 mai 2010 a produsului T. (marcă înregistrată de apelantă), în cadrul filialelor din zonele Bihor, Brașov, Maramureș. Astfel, contrar celor susținute de reclamanta-recurentă, instanța a arătat care sunt motivele pentru care înscrisurile la care s-a făcut referire de aceasta nu dovedesc existența unui prejudiciu datorat activității pârâtei – ceea ce face să nu fie incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru că se pune problema motivării și a respectării dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod, și nu pct. 7 al art. 304 care vizează nemotivarea deloc a hotărârii.

Totodată, nepronunțarea de către instanță asupra unor dovezi administrate nu mai poate fi cenzurată de instanța de recurs în urma abrogării fostului pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. Existența prejudiciului și, mai mult, întinderea acestuia, nu se prezumă din existența faptei ilicite, așa cum susține reclamanta-recurentă, ci este necesar ca acesta, respectiv întinderea, să fie dovedite cu certitudine. Art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, mai sus detaliat, face referire la prejudiciul suferit în mod real, iar prin acesta s-au subliniat elementele care trebuie avute în vedere în stabilirea acestuia. Reclamanta-recurentă avea posibilitatea, și obligația totodată, de a solicita efectuarea unui raport de expertiză, inclusiv în fața instanței de apel – art. 295 alin. (2) C. proc.

civ prevăzând că instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Însă, în fața instanței de apel, întrebat fiind de instanță, reprezentantul apelantei-reclamantei a declarat că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat – instanța acordând cuvântul în susținerea apelului. Procedând în acest fel reclamanta-recurentă nu și-a exercitat corespunzător drepturile procesuale în fața instanței de apel, iar în recurs instanța este chemată să verifice legalitatea modului de dispunere în cauză, inclusiv sub aspectul respectării drepturilor procesuale ale părților.

În aceste condiții, față de situația de fapt reținută de instanța de apel, care oricum nu poate fi reapreciată în recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., se constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, mai sus menționate. Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. poc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Galați împotriva deciziei nr. 20-A din data de 4 aprilie 2012 a Curții de Apel Oradea – secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2013.