ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1167/2013

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 14 din 14 ianuarie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins contestația formulată de reclamanta I.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța. Tribunalul a reținut că reclamanta este succesoarea defunctului C.D., care a dobândit de la V.A., prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 19 iulie 1943, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 341,92 m.p., situat în Mamaia, lotul nr. 2, careul 60. Contractul prin care V.A. a cumpărat de la Primăria Constanța cuprinde un pact comisoriu de gradul IV, prin care cumpărătorul și-a asumat obligația de a construi pe teren o casă de locuit sau vilă, în termen de 4 ani de la autentificarea înscrisului.

În contractul de vânzare cumpărare încheiat între autorul reclamantei și V.A. nu a fost inserat un astfel de pact, dar tribunalul a constatat că dreptul de proprietate a fost dobândit în aceleași condiții. În prezența unui asemenea pact, a concluzionat tribunalul, rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii este înlăturat în totalitate, sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației debitorului. Prin decizia nr. 167/ C din 30 iunie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. Instanța de apel a reținut că pactul comisoriu de gradul IV, inserat în primul contract, a avut drept efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligația să fie dusă la îndeplinire.

Prin urmare, actul juridic de înstrăinare a fost desființat de drept la împlinirea termenului de 4 ani, iar nu prin Decizia administrativă nr. 22043/1958, ceea ce face ca Legea nr. 10/2001 să nu fie aplicabilă. A mai reținut instanța de apel, că reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, cererile sale au fost respinse. Prin decizia nr. 8510 din 21 octombrie 2009, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a reținut că intrarea bunului în patrimoniul statului, ca efect al restabilirii situației anterioare desființării unui act, nu exclude de plano caracterul abuziv al preluării. Instanța de recurs a mai reținut că situația de fapt, cu particularitatea încheierii a două contracte succesive de vânzare cumpărare, nu a fost pe deplin lămurită, în condițiile în care instanța de apel ar fi trebuit să rețină caracterul propter rem sau scriptae in rem al obligației consimțite de autor anterior transmiterii dreptului de proprietate. Cât privește prezența cauzei de înlăturare a culpei autorului reclamantei, instanța de apel a reținut că momentul desființării contractului de vânzare cumpărare este data la care a fost emisă decizia administrativă nr. 22043/1958 și că trebuia avut în vedere că perioada politică de după anul 1949 a fost una ambiguă, în care statul a recurs la naționalizări în masă.

După rejudecare, prin decizia nr, 269/ C din 1 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamantă. Instanța de rejudecare în apel a reținut că vânzarea terenului în litigiu nu a avut configurația unui simplu act privat de translație, ci a fost materializarea unui demers anterior al autorităților vremii în a asigura amenajarea și sistematizarea zonei cuprinse între lacul Siutghiol și Marea Neagră. Obligația cumpărătorului de a construi depășește natura obișnuită a unei obligații opozabile doar părților, fiind o obligație scriptae in rem, opozabilă terților.

Instanța de rejudecare în apel a mai reținut că, în cauză, nu s-a probat imposibilitatea obiectivă a autorului reclamantei de a edifica o construcție pe terenul cumpărat, până la momentul manifestării voinței autorităților locale de a opera pactul comisoriu (anul 1958). Starea de război justifică imposibilitatea de a construi doar până la ridicarea restricțiilor militare și de staționare a armatei sovietice pe teritoriul României, respectiv, până în anul 1947. După această perioadă, reclamanta nu a fost în măsură să indice care au fost împrejurările obiective, de natura forței majore, care au împiedicat pe autorul său să execute obligația de a construi. Prin Decizia nr. 7406 din 21 octombrie 2011, Înalta Carte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Instanța de recurs a constatat că instanța de apel a reținut în mod legal că obligația instituită în sarcina cumpărătorului inițial este o obligație scriptae in rem și că autorul reclamantei a dobândit nu doar dreptul de proprietate asupra terenului, ci și obligațiile autorului său, chiar dacă nu au fost menționate în contract. Cât privește, însă, incidența cauzelor de forță majoră, instanța de recurs a reținut că acestea au existat și ulterior anului 1947, an în care a expirat termenul de 4 ani stipulat în contract pentru îndeplinirea obligației de construire. Astfel, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost adoptate numeroase acte normative prin care dreptul persoanei fizice de a deține în proprietate mai mult de o locuință a fost limitat.

De asemenea, bunurile imobile ale cetățenilor au fost naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. Prin urmare, contextul socio-politic de la acea vreme a reprezentat un caz de forță majoră, care 1-a exonerat pe autorul reclamantei de răspunderea pentru neexecutarea obligației de a construi, motiv pentru care imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. După rejudecare, prin decizia nr. 49/ C din 21 martie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamantă. A schimbat în tot sentința atacată, a anulat dispoziția nr. 1776 din 21 iunie 2006, emisă de Primarul municipiului Constanța, pe care l-a obligat să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul situat în stațiunea Mamaia, lotul 2, careul 60, în suprafață de 341,92 m.p.

Instanța de apel a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că preluarea imobilului a fost abuzivă, pactul comisoriu nefiind operant în condițiile înlăturării culpei debitorului în executarea obligațiilor asumate, din cauză de forță majoră. Chestiunile de drept dezlegate de instanța de recurs sunt obligatorii pentru instanța de apel, potrivit art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Instanța de apel a mai reținut că, potrivit raportului de expertiză, terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, pentru că este afectat în totalitate de construcții, alei de acces și spațiu verde, motiv pentru care reclamanta are dreptul la despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

La stabilirea naturii măsurilor reparatorii acordate, instanța de apel a avut în vedere și faptul că nu există bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia atacată este nelegală. Astfel, instanța de apela aplicat greșit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, obligând instanța de apel să cerceteze fondul cauzei, Înalta Curte a dat îndrumări acesteia să examineze toate ipotezele, fără a o lega în vreun fel de o soluție. Recurenții au mai arătat că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969, 1020 și 1021 C. civ.

și a ignorat faptul că existența pactului comisoriu de gradul IV exclude examinarea cauzei în baza art. 1020 C. civ. Au mai arătat recurenții, că la înalta Curte există și practică judiciară în sens contrar și au invocat principiul echității, care nu permite ca în cauze identice să se pronunțe soluții diferite. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În cauză, prin decizia nr. 7406 din 21 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul declarat de reclamantă, a constatat că actul juridic în baza căruia autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate a fost afectat de o obligație scriptae in rem, că neexecutarea obligației de construire a fost cauzată de forța majoră, iar nu de culpa cumpărătorului și că imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001. Este nereală susținerea recurenților că, prin decizia de casare, instanța de recurs a dat îndrumări doar pentru analizarea tuturor circumstanțelor cauzei, fără să dezlege vreo problemă drept. Statuările instanței de recurs asupra celor trei elemente menționate reprezintă veritabile dezlegări de drept, care urmează regimul juridic prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și pe care instanța de apel nu le putea ignora. De altfel, instanța de recurs a arătat în mod explicit în considerentele deciziei sale că, înlăturând în mod nelegal incidența Legii nr. 10/2001, instanța de apel nu s-a mai pronunțat asupra fondului pretențiilor deduse judecății și că la rejudecare se va stabili forma concretă de reparație cuvenită. Prin urmare, în mod corect instanța de rejudecare în apel a constatat că singurul aspect asupra căruia mai avea a se pronunța privea modalitatea în care reclamanta trebuia să primească măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Pentru cele arătate, recursul declarat de pârâți este nefondat și va fi respins ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., fără a mai fi necesară analizarea criticilor care privesc fondul raportului juridic dedus judecății și care au primit o dezlegare irevocabilă prin decizia de casare. Nici invocarea principiului echității nu putea schimba soluția instanței de recurs, atât timp cât, cu privire la problema de drept în discuție nu există o decizie pronunțată în interesul legii, iar limitele rejudecării în apel sunt strict stabilite de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., aplicabil într-o cauză dată, indiferent de faptul că poate exista practică neunitară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar împotriva deciziei nr. 49/ C din 21 martie 2012 a Curții de Apel Constanta, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2013.