ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1167/2013

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 14 din 14 ianuarie

2008, Tribunalul Constanța,

secția civilă, a respins contestația formulată de reclamanta I.M. în

contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța.

Tribunalul a reținut că reclamanta este

succesoarea

defunctului C.D., care a dobândit de

la V.A., prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 19 iulie 1943,

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 341,92 m.p., situat în

Mamaia, lotul nr. 2, careul 60. Contractul prin care V.A. a cumpărat de la

Primăria Constanța cuprinde un pact comisoriu de gradul IV, prin care

cumpărătorul și-a asumat obligația de a construi pe teren o casă de locuit sau

vilă, în termen de 4 ani de la autentificarea înscrisului.

În contractul de vânzare cumpărare

încheiat între autorul reclamantei și V.A. nu a fost inserat un astfel de pact,

dar tribunalul a constatat că dreptul de proprietate a fost dobândit în

aceleași condiții.

În prezența unui asemenea pact, a

concluzionat tribunalul, rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării sancțiunii

rezoluțiunii este înlăturat în totalitate, sancțiunea desființării contractului

fiind efectul direct al neexecutării obligației debitorului.

Prin decizia nr. 167/ C din 30 iunie

2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale

a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Instanța de apel a reținut că pactul

comisoriu de gradul IV, inserat în primul contract, a avut drept efect

desființarea necondiționată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de

executare fără ca obligația să fie dusă la îndeplinire.

Prin urmare, actul juridic de

înstrăinare a fost desființat de drept la împlinirea termenului de 4 ani, iar

nu prin Decizia administrativă nr. 22043/1958, ceea ce face ca Legea nr. 10/2001

să nu fie aplicabilă.

A mai reținut instanța de apel, că

reclamanta nu a făcut dovada că autorul său a fost împiedicat să construiască o

casă pe

terenul cumpărat sau că, în urma

demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, cererile

sale au fost respinse.

Prin decizia nr. 8510 din 21 octombrie

2009, înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de

reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea

apelului aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a reținut că

intrarea bunului în patrimoniul statului, ca efect al restabilirii situației

anterioare desființării unui act, nu exclude de plano caracterul abuziv al

preluării.

Instanța de recurs a mai reținut că

situația de fapt, cu particularitatea încheierii a două contracte succesive de

vânzare cumpărare, nu a fost pe deplin lămurită, în condițiile în care instanța

de apel ar fi trebuit să rețină caracterul propter rem sau scriptae in rem al

obligației consimțite de autor anterior transmiterii dreptului de proprietate.

Cât privește prezența cauzei de

înlăturare a culpei autorului reclamantei, instanța de apel a reținut că

momentul desființării contractului de vânzare cumpărare este data la care a fost

emisă decizia administrativă nr. 22043/1958 și că trebuia avut în vedere că

perioada politică de după anul 1949 a fost una ambiguă, în care statul a recurs

la naționalizări în masă.

După rejudecare, prin decizia nr, 269/

C din 1 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

a respins apelul declarat de reclamantă.

Instanța de rejudecare în apel a

reținut că vânzarea terenului în litigiu nu a avut configurația unui simplu act

privat de translație, ci a fost materializarea unui demers anterior al

autorităților vremii în a asigura amenajarea și sistematizarea zonei cuprinse

între lacul Siutghiol și Marea Neagră.

Obligația cumpărătorului de a construi

depășește natura obișnuită a unei obligații opozabile doar părților, fiind o

obligație scriptae in rem, opozabilă terților.

Instanța de rejudecare în apel a mai

reținut că, în cauză, nu s-a probat imposibilitatea obiectivă a autorului

reclamantei de a edifica o construcție pe terenul cumpărat, până la momentul

manifestării voinței autorităților locale de a opera pactul comisoriu (anul

1958).

Starea de război justifică

imposibilitatea de a construi doar până la ridicarea restricțiilor militare și

de staționare a armatei sovietice pe teritoriul României, respectiv, până în

anul 1947.

După această perioadă, reclamanta nu a

fost în măsură să indice care au fost împrejurările obiective, de natura forței

majore, care au împiedicat pe autorul său să execute obligația de a construi.

Prin Decizia nr. 7406 din 21 octombrie

2011, Înalta Carte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul declarat de

reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Instanța de recurs a constatat că

instanța de apel a reținut în mod legal că obligația instituită în sarcina

cumpărătorului inițial este o obligație scriptae in rem și că autorul

reclamantei a dobândit nu doar dreptul de proprietate asupra terenului, ci și

obligațiile autorului său, chiar dacă nu au fost menționate în contract.

Cât privește, însă, incidența cauzelor

de forță majoră, instanța de recurs a reținut că acestea au existat și ulterior

anului 1947, an în care a expirat termenul de 4 ani stipulat în contract pentru

îndeplinirea obligației de construire.

Astfel, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, au fost adoptate numeroase acte normative prin care dreptul

persoanei fizice de a deține în proprietate mai mult de o locuință a fost

limitat.

De asemenea, bunurile imobile ale cetățenilor

au fost naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Prin urmare, contextul socio-politic

de la acea vreme a reprezentat un caz de forță majoră, care 1-a exonerat pe

autorul reclamantei de răspunderea pentru neexecutarea obligației de a

construi, motiv pentru care imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit.

i) din Legea nr. 10/2001.

După rejudecare, prin decizia nr. 49/ C

din 21 martie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

a admis apelul declarat de reclamantă.

A schimbat în tot sentința atacată, a

anulat dispoziția nr. 1776 din 21 iunie 2006, emisă de Primarul municipiului

Constanța, pe care l-a obligat să emită dispoziție cu propunere de

despăgubiri

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul situat în

stațiunea Mamaia, lotul 2, careul 60, în suprafață de 341,92 m.p.

Instanța de apel a reținut că Înalta Curte

de Casație și Justiție a considerat că preluarea imobilului a fost abuzivă,

pactul comisoriu nefiind operant în condițiile înlăturării culpei debitorului

în executarea obligațiilor asumate, din cauză de forță majoră.

Chestiunile de drept dezlegate de

instanța de recurs sunt obligatorii pentru instanța de apel, potrivit art. 315 alin.

(1) și (3) C. proc. civ.

Instanța de apel a mai reținut că,

potrivit raportului de expertiză, terenul în litigiu nu poate fi restituit în

natură, pentru că este afectat în totalitate de construcții, alei de acces și

spațiu verde, motiv pentru care reclamanta are dreptul la despăgubiri acordate

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

La stabilirea naturii măsurilor

reparatorii acordate, instanța de apel a avut în vedere și faptul că nu există

bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs Primăria municipiului Constanța, Primarul

municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenții au arătat că decizia atacată este nelegală.

Astfel, instanța de apela aplicat

greșit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, obligând instanța de apel să

cerceteze fondul cauzei, Înalta Curte a dat îndrumări acesteia să examineze

toate ipotezele, fără a o lega în vreun fel de o soluție.

Recurenții au mai arătat că, prin

soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969, 1020 și

1021 C. civ. și a ignorat faptul că existența pactului comisoriu de gradul IV

exclude examinarea cauzei în baza art. 1020 C. civ.

Au mai arătat recurenții, că la înalta

Curte există și practică judiciară în sens contrar și au invocat principiul

echității, care nu permite ca în cauze identice să se pronunțe soluții

diferite.

Criticile formulate permit încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

dar nu sunt fondate, pentru cele ce se

vor arăta în continuare.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

În cauză, prin decizia nr. 7406 din 21

octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul

declarat de reclamantă, a constatat că actul juridic în baza căruia autorul

reclamantei a dobândit dreptul de proprietate a fost afectat de o obligație scriptae

in rem, că neexecutarea obligației de construire a fost cauzată de forța

majoră, iar nu de culpa cumpărătorului și că imobilului îi sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Este nereală susținerea recurenților

că, prin decizia de casare, instanța de recurs a dat îndrumări doar pentru

analizarea tuturor circumstanțelor cauzei, fără să dezlege vreo problemă drept.

Statuările instanței de recurs asupra

celor trei elemente menționate reprezintă veritabile dezlegări de drept, care

urmează regimul juridic prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și pe care

instanța de apel nu le putea ignora.

De altfel, instanța de recurs a arătat

în mod explicit în considerentele deciziei sale că, înlăturând în mod nelegal

incidența Legii nr. 10/2001, instanța de apel nu s-a mai pronunțat asupra

fondului pretențiilor deduse judecății și că la rejudecare se va stabili forma

concretă de reparație cuvenită.

Prin urmare, în mod corect instanța de

rejudecare în apel a constatat că singurul aspect asupra căruia mai avea a se

pronunța privea modalitatea în care reclamanta trebuia să primească măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru cele arătate, recursul declarat

de pârâți este nefondat și va fi respins ca atare, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., fără a mai fi necesară analizarea criticilor care

privesc fondul raportului juridic dedus judecății și care au primit o dezlegare

irevocabilă prin decizia de casare.

Nici invocarea principiului echității

nu putea schimba soluția instanței de recurs, atât timp cât, cu privire la

problema de drept în discuție nu există o decizie pronunțată în interesul

legii, iar limitele rejudecării în apel sunt strict stabilite de dispozițiile

art.

315 C. proc. civ., aplicabil într-o cauză dată, indiferent de faptul că poate

exista practică neunitară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului

Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar împotriva deciziei nr. 49/ C din

21 martie 2012 a Curții de Apel Constanta, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 martie 2013.