ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 562/A din data de 30 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 1100 din 29.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. x/90/2014.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că, prin Decizia penală nr. 1100 din 29.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în Dosarul nr. x/90/2014, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești împotriva sentinței penale nr. 48 din 22.03.2016 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. x/2016.

S-a desființat, în parte, sentința și, în esență, s-au descontopit pedepsele rezultante la care inculpații A., B. și C. au fost condamnați.

S-au înlăturat condamnările inculpaților A., B. și C., precum și achitările acestora.

S-a înlăturat schimbarea de încadrare juridică a faptelor privind pe inculpații A., B. și C.

Rejudecând, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care inculpații A., B. și C. au fost trimiși în judecată în infracțiunea prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. anterior rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 246 C. pen. anterior, rap. la art. 248

1

C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 75 lit. a) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

Inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare și interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 3 ani, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 31 alin. (2) C. pen. anterior rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 246 rap. la art. 248

1

C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 75 lit. a) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., în condiții de penitenciar (art. 57 C. pen. anterior și art. 60 C. pen.).

Printre altele, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A.

Examinând sentința supusă apelului, în conformitate cu disp. art. 417 C. proc. pen., curtea de apel a constatat nefondată excepția invocată, printre alții, și de inculpatul A. privind autoritatea de lucru judecat.

S-a reținut că, așa cum rezultă din actele și probele dosarului, în cauză s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. și a altora pentru emiterea de către comisiile de fond funciar a procesului-verbal nr. x din 27.06.2006 privind punerea în posesie a moștenitorilor autorilor D. pe suprafața de 202 ha teren cu vegetație forestieră în U.P. IV Puru, pentru care Comisia Județeană Vâlcea a emis titlul de proprietate nr. x din 27.07.2006. Tot în această cauză, s-a dispus trimiterea în judecată și pentru procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 31.07.2006 emis de către Comisia Locală Malaia pentru moștenitorii aceluiași autor vizând suprafața de 111,5 ha teren cu vegetație forestieră în U.P. II Latorița. Consecința a fost aceea că Comisia Județeană de Fond Funciar Vâlcea a emis titlul de proprietate nr. x din 08.08.2006.

Din acte a rezultat că, prin Rechizitorul nr. x/P/2009 din data de 6 februarie 2012, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A., B. și C., printre altele, și pentru săvârșirea infracțiunii de participare improprie la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, în formă continuată.

Prin sentința penală nr. 57 din 18.05.2015 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, definitivă prin Decizia nr. 662 din 3.06.2016 a Curții de Apel Pitești, instanța a dispus condamnarea inculpaților și pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

S-a constatat de către Curte că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6 C. proc. pen., deoarece pentru aceste fapte nu s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă și, evident, inculpații nu au mai fost judecați pentru săvârșirea acestor fapte, iar prin urmare, excepția invocată, printre alții, de către inculpatul A. a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, argumentele acestora fiind apreciate ca nefondate.

În cauză, Curtea a verificat condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare prev. de art. 431 C. proc. pen., care stabilesc că instanța examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părților, analizând astfel dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute la art. 426 C. proc. pen.., dar și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, și a constatat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

S-a reținut că, fiind o cale de atac extraordinară, nu este lăsată la libertatea părților invocarea oricărui motiv care ar afecta legalitatea și temeinicia hotărârii rămase definitivă, fiind prevăzute în mod expres și limitativ, în art. 426 C. proc. pen., cazurile în care se poate uza de această cale extraordinară de atac, la lit. i) fiind indicată împrejurarea în care inculpatul ar fi fost condamnat, prin două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Astfel, Curtea analizând prevederile legale indicate a constatat că textul de lege face trimitere la situația în care există două sau mai multe hotărâri definitive (inclusiv în sens autonom european al noțiunii) în care aceeași persoană a fost judecată pentru aceeași faptă materială (identitate de faptă și persoană și de obiect), putând fi avute în vedere atât hotărârile definitive prin care instanța a pronunțat o soluție cu privire la acțiunea penală, cât și hotărârile definitive prin care a fost menținută o soluție de netrimitere în judecată.

Referitor la cazul prev. de art. 426 lit. i) C. proc. pen.., s-a arătat că presupune o error in procedendo, constând în eroarea procedurală a instanței de a se pronunța cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv cea prev. de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., pentru care existau probe în dosar, iar nu o error in iudicata, deoarece s-a apreciat că rolul acestui caz în anulare nu este acela de a înlătura greșita interpretare și aplicare a legii în ipoteza în care instanța a dezbătut și analizat incidența cazului de încetare a procesului penal în cadrul hotărârii ce intră în puterea lucrului judecat.

Curtea a reținut că, potrivit art. 16 lit. i) C. proc. pen., contestația în anulare are ca rezultat anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri definitive, fiind expresia regulii ne bis in idem.

Astfel, s-a considerat că, dacă s-a realizat o astfel de analiză, apreciindu-se că nu este incident în cauză vreunul dintre impedimentele prev. de art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., nu se poate formula contestație în anulare prin care să se critice netemeinicia hotărârii pronunțate, fiind avute în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 10/HP/2017.

Prin urmare, Curtea a constatat că acest caz de contestație în anulare a fost invocat de petent în mod formal, reluându-se apărări de fond care au fost analizate punctual de instanța de apel, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 6 C. proc. pen., deoarece pentru aceste fapte nu s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă și, evident, inculpatul nu a mai fost judecat anterior pentru săvârșirea acestor fapte, iar prin urmare, excepția invocată de către inculpat a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că motivul pe care se sprijină contestația în anulare nu se circumscrie cazului invocat de contestator și prevăzut de art. 426 lit. i) C. proc. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 562/A din data de 30 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 28.06.2018, a formulat apel contestatorul A.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 16.07.2018, formându-se Dosarul nr. x/2018.

Prin motivele scrise de apel, contestatorul A. a invocat art. 426 lit. i) C. proc. pen. apreciind că împotriva acestuia s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Apelantul contestator A. a invocat, în scris, și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen. și sesizarea Curții Constituționale, apreciind că aceste dispoziții contravin prevederilor constituționale ale art. 11, art. 20 și art. 21 din Constituția României prin raportare la dispozițiile art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, fiindu-i încălcat accesul liber la justiție și dreptul la un remediu efectiv prin asigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală, în sensul că împotriva unei sentințe date în contestația în anulare în procedura admisibilității în principiu nu se poate face apel de către partea interesată. În esență, apelantul contestator a arătat că lipsa dublului grad de jurisdicție în cazul unei cereri de contestație în anulare lipsește de conținut instituția contestației în anulare.

În privința solicitării formulate de apelantul contestator A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., se constată următoarele:

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen. cu denumirea marginală "Procedura de judecare referitoare la calea extraordinară de atac a contestației în anulare", care au următorul conținut:

"Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă".

Înalta Curte notează că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate, ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora".

Astfel, din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe, stipulate expres de respectivul text de lege, și anume:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate; existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" putând fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În analiza acestor condiții, în prezenta cauză, se reține că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen. a fost invocată de către condamnatul A. în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2018.

În concret, apelantul contestator A. critică dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. raportate la Decizia nr. 5/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 248 din 10 aprilie 2015, întrucât aceste prevederi încalcă dreptul cetățeanului la accesul liber la justiție și dreptul la un remediu efectiv prin asigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală.

Înalta Curte consideră că prin excepția de neconstituționalitate invocată se tinde practic la o modificare a normelor procedurale. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen. tinde a reevalua necesitatea dublului grad de jurisdicție în faza evaluării admisibilității contestației în anulare.

Or, prin jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi de natură procedurală în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale, iar sistemul căilor de atac ține de politica penală realizată de legiuitor.

Dintr-o altă perspectivă, se reține că, printr-o decizie recentă, respectiv Decizia nr. 130 din 20.03.2018 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. 569 din 05.07.2018, Curtea Constituțională a statuat prin paragraful 24 că, din interpretarea gramaticală și per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., hotărârea pronunțată cu ocazia examinării admisibilității, în principiu, a contestației în anulare, indiferent de soluția pronunțată, este definitivă, concluzie desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426- 432 din C. proc. pen., aspect despre care a considerat că nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestație în anulare, întrucât procedura analizată presupune verificarea de către instanța de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia și la existența, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluționarea fondului cererii, iar această verificare se face cu citarea părților și în prezența procurorului, care pot participa și, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, în condiții de oralitate și contradictorialitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de apelantul contestator A. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen.

Examinând admisibilitatea apelului, Înalta Curte constată următoarele:

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității.

C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Conform dispozițiilor art. 431 C. proc. pen., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii înainte de a se pronunța pe fondul contestației. Astfel, fiind o etapă distinctă legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunțate în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunțate.

Prin urmare, aplicabilitatea dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la căile de atac în materia contestației în anulare vizează exclusiv procedura după admisibilitatea în principiu.

Contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva deciziilor penale definitive prin care se rezolvă acțiunea penală printr-o soluție de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, aspect ce reiese din interpretarea sistematică a normelor ce reglementează această cale de atac.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Prin urmare, instanța supremă constată că apelantul contestator A. a învestit Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea unei căi de atac neprevăzută de legea procesual penală, ceea ce încalcă principiul legalității căilor de atac. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 562/A din data de 30 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de apelantul contestator A. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen.

Cu drept de recurs în 48 de ore de la pronunțare, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992.

II. Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 562/A din data de 30 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2018.