ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1609/2018

Asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă nr. 2008/2015 pronunțată de Tribunalul Alba, secția Civilă în dosarul nr. x/2011, s-a respins excepția tardivității modificării acțiunii formulată de reclamanta SC A. SRL Brașov la 18 septembrie 2013, invocată de pârâta SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.492.742,85 RON cheltuieli directe pentru secția de circulație Sântana - Ineu - Cermei în perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, dobânda penalizatoare aferentă acestei sume și actualizarea cu indicele de inflație începând cu data de 18 septembrie 2013 și până la plata integrală a sumei datorate.

A fost, de asemenea, obligată pârâta să plătească reclamantei sumele de 64.097,18 RON și 9.992,66 RON penalități pentru plata cu întârziere a sumelor datorate conform contractelor nr. x/2010 și nr. 1248/2008.

A mai fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 19.779,35 RON reprezentând cheltuieli de judecată și au fost compensate celelalte cheltuieli.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta SC A. SRL Brașov a chemat în judecată pe pârâta SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara prin acțiunea înregistrată la 23 martie 2011 la Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2011.

Acțiunea inițial formulată, având ca obiect pretenții provenite din tariful de utilizare a infrastructurii pentru două linii de cale ferată, a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 119/2007.

Ulterior, această acțiune a suferit mai multe precizări, fiind transformată într-o acțiune de drept comun, ultima precizare de acțiune fiind depusă la 18 septembrie 2013, precizare cu care a fost învestită spre soluționare instanța, ca urmare a strămutării cauzei de la Tribunalul Brașov la Tribunalul Alba.

Potrivit precizării din data de 18 septembrie 2013, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.110.697,96 RON reprezentând debit restant și accesorii contractuale pentru perioada 25 februarie 2009 - 25 februarie 2010, dobânda legală aferentă acestei sume și actualizarea cu rata de inflație pentru perioada 25 februarie 2010 - 30 septembrie 2010, precum și plata accesoriilor datorate debitelor decurgând din Contractele 1248/2008 și 1587/2010 încheiate între părți.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta SC A. SRL Brașov, cât și pârâta S.N.T.F.C - C.F.R Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara.

Prin Decizia civilă nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara și, în consecință, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.492.742,85 RON cheltuieli directe pentru secția de circulație Sântana - Ineu - Cermei în perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, dobânda penalizatoare aferentă acestei sume și corecția cu indicele de inflație începând cu 18 septembrie 2013 până la plata integrală a sumei datorate.

A menținut sentința atacată cu privire la obligarea pârâtei la plata sumelor de 64.097,18 RON și 9.992,66 RON penalități pentru plata cu întârziere a sumelor datorate conform Contractelor nr. x/2010 și nr. 1248/2008.

A stabilit cheltuielile de judecată datorate de pârâtă reclamantei în primă instanță la 988 RON.

A respins ca nefondat apelul reclamantei SC A. SRL Brașov și a obligat-o pe aceasta să plătească pârâtei suma de 31.895 RON cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, respingerea apelului intimatei SNTFC Călători SA - RTFC Timișoara, admiterea apelului său, iar pe fond, admiterea în totalitate a acțiunii.

Prin Decizia nr. 2094 din 13 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, care a fost casată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că instanța a argumentat soluția adoptată, a dezvoltat raționamentul și interpretarea dată dispozițiilor legale incidente cauzei, astfel încât nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Însă, deși nu s-a confirmat critica referitoare la motivarea contradictorie a deciziei, s-a reținut ca fondat este motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007.

Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din actul normativ evocat, SNTFC - CFR Călători SA va putea opera trenuri de călători pe secțiile de circulație închiriate conform art. 17 numai în condițiile acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare.

Conform art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007, operarea de către SNTFC - CFR Călători SA a trenurilor de călători, în condițiile art. 17, pe secțiile de circulație aparținând infrastructurii feroviare neinteroperabile, se va face fără plata de către aceasta a tarifului de utilizare a infrastructurii, în conformitate cu reglementările în vigoare.

Din examinarea dispozițiilor legale menționate, s-a constatat că pârâta SNTFC - CFR Călători SA nu datorează taxa de utilizare infrastructură (TUI), însă este obligată să suporte cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile, conform art. 18 alin. (1).

Așa fiind, s-a constatat că în mod greșit instanța de apel a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale menționate, reținând că pârâta nu datorează plata TUI nici sub forma cheltuielilor de exploatare, argument ce a avut în vedere Decizia nr. 93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara. Astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia menționată, s-a statuat că pârâta nu datorează plata TUI, însă, dacă în temeiul art. 18 alin. (1) instanța ar fi considerat că în schimbul TUI, pârâta datorează cheltuieli de exploatare, ar fi respins cererea pârâtei, reclamantă în acel litigiu, de restituire a plății TUI.

Or, raționamentul astfel argumentat este greșit, având în vedere că în litigiul soluționat prin Decizia nr. 93/A/2012, instanța nu fusese învestită cu o cerere referitoare la cheltuielile de exploatare, ci doar la plata TUI, astfel încât nu se putea pronunța asupra chestiunii în discuție.

Având în vedere argumentele consemnate de instanță în decizia recurată, Înalta Curte a apreciat că în mod eronat s-a făcut aplicarea prevederilor art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007, criticile recurentei pe acest aspect fiind fondate, motiv pentru care a decis că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanța urmează a verifica dacă cheltuielile solicitate conform precizării de acțiune din 18 septembrie 2013, sunt dovedite.

Pentru aceste argumente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și 5 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 221/2016 din 5 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, stabilind că aceasta, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va analiza toate cererile și apărările părților și va administra probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

În rejudecare, apelanta SNTCF Călători SA - RTFC Timișoara, prin notele de ședință depuse, a invocat excepția prescripției acțiunii formulată de către reclamantă prin precizarea de acțiune din data de 18 septembrie 2013.

Astfel, a arătat că prin precizarea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC A. SRL Brașov pentru termenul din data de 18 septembrie 2013, se schimbă atât obiectul acțiunii, cât și temeiul acesteia.

Astfel, se solicită debitul restant, aferent perioadei 25 februarie 2009 - 25 februarie 2010, cât și pentru perioada 25 februarie 2010 - 30 septembrie 2010, sume ce reprezintă cheltuieli cu munca vie, chirie secție, cheltuieli cu echipamentul de protecție și de lucru, cheltuieli comune ale secției, adică cheltuieli de exploatare a secției, în temeiul H.G. nr. 1.409/2007.

Prin Decizia nr. 534/2017 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 2008/2015 pronunțată de Tribunalul Alba, secția Civilă în Dosarul nr. x/2011 și, în consecință:

A fost schimbată parțial sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâta SNTFC - CFR CĂLĂTORI SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara să plătească reclamantei și suma de 482.454,49 RON cu titlu de cheltuieli indirecte, precum și dobânda penalizatoare aferentă acestei sume și corecția cu indicele de inflație începând din data de 18 septembrie 2013 și până la plata integrală a sumei datorate.

S-a respins apelul formulat de pârâta SNTFC "Călători" SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, împotriva aceleiași sentințe.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 32.406,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanță, precum și suma de 12.392,21 RON reprezentând cheltuieli de judecată în căile de atac.

În motivare, s-a reținut că instanța de recurs a statuat că decizia instanței de apel din primul ciclu procesual este nelegală, din perspectiva interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007.

Astfel, a arătat că potrivit art. 18 alin. (1) din actul normativ evocat, SNTFC - CFR Călători SA va putea opera trenuri de călători pe secțiile de circulație închiriate conform art. 17 numai în condițiile acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare, iar conform art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007, operarea de către SNTFC - CFR Călători SA a trenurilor de călători, în condițiile art. 17, pe secțiile de circulație aparținând infrastructurii feroviare neinteroperabile, se va face fără plata de către aceasta a tarifului de utilizare a infrastructurii, în conformitate cu reglementările în vigoare.

Din examinarea dispozițiilor legale menționate, instanța supremă a constatat că pârâta SNTFC - CFR Călători SA nu datorează taxa de utilizare infrastructură (TUI), însă este obligată să suporte cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile, conform art. 18 alin. (1).

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat decizia recurată (pronunțată de instanța de apel) și a trimis cauza spre rejudecare, statuând că instanța de apel urmează a verifica dacă cheltuielile solicitate conform precizării de acțiune din 18 septembrie 2013, sunt dovedite.

Prin urmare, toate criticile apelantei - pârâte, inclusiv cele cuprinse în notele de ședință depuse în rejudecare, amplu dezvoltate, prin care aceasta a susținut că a intervenit prescripția acțiunii astfel cum a fost precizată la 18 septembrie 2013, precum și că modificarea acțiunii s-ar fi făcut tardiv (soluția din apel, sub acest aspect, nefiind, de altfel, recurată), ca și că nu există vreun contract prin care să se fi stabilit în sarcina pârâtei plata altor cheltuieli de exploatare (decât a TUI-ului, dar clauzele respective au fost constatate nule prin decizia nr. 93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara), nu au mai fost analizate, instanța de apel fiind ținută să se conformeze deciziei instanței de recurs, ce a statuat în sensul celor mai sus arătate.

Astfel fiind, în rejudecarea apelurilor, s-a constatat că:

Așa cum a reținut prima instanță, reclamanta este deținătoarea infrastructurii feroviare interoperabile pe ruta Sântana - Ineu - Cermei, calitate în care a încheiat cu pârâta mai multe contracte de acces la infrastructura feroviară de pe acea rută.

Împrejurarea că reclamanta a pus la dispoziția pârâtei infrastructura de pe ruta Sântana - Ineu - Cermei pentru circulația trenurilor de călători nu a fost contestată de către pârâtă, litigiul purtându-se în legătură cu cheltuielile făcute de reclamanta pentru punerea infrastructurii la dispoziția pârâtei. La fel, nu se contestă nici că reclamanta este cea care a suportat toate cheltuielile ce țin de întreținerea infrastructurii și munca vie în perioada 25 februarie 2009 - 30 septembrie 2010. Dar, reclamanta susține că este îndreptățită să i se achite de către pârâtă contravaloarea respectivelor cheltuieli de exploatare, iar pârâta se opune, pretinzând că nu există încheiat între părți nici un contract în acest sens și că trebuie să suporte doar propriile cheltuieli.

Instanța de apel a constatat că în mod corect a reținut Tribunalul Alba, prin Sentința nr. 2008/2015, că pentru utilizarea infrastructurii feroviare pârâta datorează reclamantei, în temeiul art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007, cheltuielile de exploatare, de plata cărora este condiționată utilizarea infrastructurii, făcând, totodată, trimitere la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, din care rezultă valoarea cheltuielilor directe privind exploatarea secției de circulație Sântana - Ineu - Cermei, care se cifrează la 1.492.742,85 RON. Această chestiune a fost dezlegată, în acest sens, de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare.

La aceste cheltuieli de suportat se adaugă și suma de 482.454,49 RON cu titlu de cheltuieli indirecte, legate de infrastructura feroviară, înregistrate ca atare în contabilitatea reclamantei, așa cum rezultă din Raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul C. și Anexa la acesta .

Folosind, secția de circulație neinteroperabilă în cauză și, prin urmare, obținând venituri din aceasta, pârâta nu poate pretinde că nu ar fi obligată să suporte cheltuielile cu infrastructura efectuate de reclamantă.

Apoi, sumele calculate de expert, potrivit Anexei la expertiză, vizează cheltuielile înregistrate de reclamantă pentru secția de circulație Sântana - Ineu - Cermei în perioada 23 februarie 2009 - 30 septembrie 2010, aferent activității desfășurate de SNTFC Călători SA - RTFC Timișoara.

În plus, instanța de apel a apreciat că reclamantei i se cuvin atât daune - interese constând în actualizarea sumei cu rata de inflație, cât și dobânda penalizatoare, pentru respectarea principiului recuperării integrale a prejudiciului.

Cât privește perioada de acordare a dobânzii și cea pentru care se impune actualizarea cu indicele de inflație, s-a constatat că valoarea sumelor datorate a fost stabilită numai prin expertiza efectuată în cauză, astfel că va fi avută în vedere, ca și punct de pornire în calcul, data precizării de acțiune - 18 septembrie 2013, când s-au solicitat, și că se datorează până la plata integrală a sumelor datorate.

În consecință, în rejudecare, în temeiul art. 296 din C. proc. civ., s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 2008/2015 pronunțată de Tribunalul Alba, secția Civilă în Dosarul nr. x/2011 și a fost schimbată parțial sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâta SNTFC - CFR Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara să plătească reclamantei și suma de 482.454,49 RON cu titlu de cheltuieli indirecte, precum și dobânda penalizatoare aferentă acestei sume și corecția cu indicele de inflație începând din data de 18 septembrie 2013 și până la plata integrală a sumei datorate, iar apelul formulat de pârâta SNTFC "Călători" SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, împotriva aceleiași sentințe, a fost respins.

În legătură cu cheltuielile de judecată cuvenite reclamantei în prezentul proces instanța de apel a soluționat cererea reclamantei, de a-i fi acordate cheltuielile de judecată, prin luarea în considerare, pe de o parte, a măsurii în care acțiunea a fost admisă, iar pe de altă parte, a întinderii concrete a cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei, conform dovezilor aflate la dosar.

Astfel, în temeiul art. 274 din C. proc. civ., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 32.406,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanță (24.603,87 RON taxa judiciară de timbru + 5 RON timbrul judiciar + 7.798 RON onorariul expertului tehnic judiciar), precum și suma de 12.392,21 RON reprezentând cheltuieli de judecată în căile de atac (2.866,5 RON taxa judiciară de timbru și 1,5 RON timbrul judiciar, în apel, în primul ciclu procesual + 9519,21 RON taxa judiciară de timbru și 5 RON timbrul judiciar în recurs).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SNTFC Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată și obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată din fond și apel și sumei de 1000 RON parțial taxa judiciară de timbru în recurs.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și nu s-a pronunțat asupra criticilor cuprinse prin notele de ședință depuse în rejudecare cu privire la excepțiile prescripției și a modificării acțiunii reclamantei, precum și motivul că nu există contract prin care să se fi stabilit plata altor cheltuieli decât TUI.

Referitor la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că pe de o parte, instanța de apel în rejudecare retine că nu mai poate analiza criticile societății pârâte referitoare la faptul că "nu există vreun contract prin care să se fi stabilit în sarcina pârâtei plata altor cheltuieli de exploatare (decât a TUI-ului, dar clauzele respective au fost constatate nule prin Decizia nr. 93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara)", iar pe de altă parte instanța reține/motivează că "...pârâta se opune, pretinzând că nu exista încheiat între părți niciun contract în acest sens...".

Astfel, deși nu s-a analizat existența vreunui contract în motivele deciziei atacate, cu toate acestea instanța de apel reține apărarea pârâtei, iar în pofida acestora admite apelul reclamantei, motiv pentru care hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

Recurenta- pârâtă a reiterat excepția prescripției acțiunii formulată de către reclamantă prin precizarea de acțiune din data de 18 septembrie 2013.

Astfel, a arătat că prin precizarea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC A. SRL Brașov pentru termenul din data de 18 septembrie 2013, se schimbă atât obiectul acțiunii, cât și temeiul acesteia.

Astfel, se solicită debitul restant, aferent perioadei 25 februarie 2009 - 25 februarie 2010, cât și pentru perioada 25 februarie 2010 - 30 septembrie 2010, sume ce reprezintă cheltuieli cu munca vie, chirie secție, cheltuieli cu echipamentul de protecție și de lucru, cheltuieli comune ale secției, adică cheltuieli de exploatare a secției, în temeiul H.G. nr. 1.409/2007.

Inițial, cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 23 martie 2011, și avea ca obiect contravaloare facturi fiscale emise în intervalul iulie 2010 - decembrie 2010, în baza contractului 182/2009 încheiat între părți, reprezentând TUI.

Astfel, precizarea de acțiune este o veritabilă acțiune nouă care se transcrie perioadei prescripției până la data introducerii precizării, respectiv 18 septembrie 2013, astfel încât, raportat la termenul de 3 ani prevăzut de către art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea privind debit restant aferent perioadei 25 februarie 2009 - 17 septembrie 2010 este prescrisă.

A arătat recurenta că trebuie precizat că societatea nu a stabilit împreună cu SC A., în Contractul nr. x/2009, alte cheltuieli în afara plății taxei de utilizare infrastructură (TUI). Cu toate că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 2094/2016 în Dosarul nr. x/2011, că art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 se interpretează în sensul suportării cheltuielilor de exploatare a liniei ferate, de către societate, acest drept al reclamantei nu a fost negociat și inserat în Contractul nr. x/2009, contract care, de altfel, constituie legea părților.

În concluzie, se poate trage concluzia că există atât temei juridic diferit, cât și obiect diferit, sens în care precizarea formulată de către reclamantă la termenul din data de 18 septembrie 2013 este privită ca o acțiune nouă.

Astfel, instanța de judecată nu-i mai poate oferi sprijin reclamantei pentru executarea prin constrângere a obligației sale, motiv pentru care solicită admiterea excepției și respingerea acțiunii, ca fiind prescrisă.

Cu privire la tardivitatea modificării acțiunii introductive, recurenta a arătat că instanța de apel nu a analizat această excepție invocată de societatea pârâtă prin apelul formulat în prima fază procesuală, iar curtea de apel în rejudecare nu s-a pronunțat față de tardivitatea modificării acțiunii, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Consideră că nu s-a argumentat care ar fi raționamentul pentru care art. 18 alin. (1) a fost completat de către instanța de recurs fiind adăugat în continuarea articolului mai sus indicat sintagma "linilor ferate neinteroperabile", instanța de judecată, substituindu-se legiuitorului.

Textul art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 de care se prevalează reclamanta nu poate fi interpretat în sensul că se referă la cheltuielile de exploatare ale reclamantei, ci dimpotrivă, la cheltuielile de exploatare ale pârâtei în calitatea sa de societate cu capital de stat având ca obiect activitatea de de transport călători pe calea ferată, aparținând anterior reorganizării pe temeiul O.U.G. nr. 12/1998 Companiei Naționale de Căi ferate.

Recurenta arată că prin voința legiuitorului, exprimată în mod neechivoc de prevederile art. 18 alin. (2) clin H.G. nr. 1.409/2007 și constatată în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru perioada în discuție pârâta nu datorează vreo plată pentru accesul pe infrastructură, cu titlul de TUI sau altele asemenea și nici nu este obligată să suporte cheltuielile de exploatare ale reclamantei.

Precizează recurenta că așa cum a invocat prevederile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 1.409/2007 cu privire la operarea trenurilor de călători fără plata tarifului de utilizare infrastructură, sens în care a solicitat nulitatea parțială a Contractului nr. x/2009, tot așa subzista și condiția existenței în contract a obligației asumate de societatea pârâtă de acoperire a cheltuielilor de exploatare (a linilor ferate neinteroperabile - hotărârea ICCJ prin Decizia nr. 2094/2016) pentru a putea fi obligați ca în baza obligației contractuale asumate de societatea pârâtă a se da efect prevederilor art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007 așa cum au fost interpretate de Înalta Curte în Dosarul nr. x/2011.

Însă consideră că nu exista nicio obligație contractuală asumată de societatea pârâtă, sens în care prevederile art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007, așa cum au fost ele interpretate nu pot să-și producă efecte.

Dacă interpretarea art. 18 alin. (1) dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 2094/2016, în sensul suportării de societatea pârâtă a cheltuielilor directe și indirecte ocazionate de A. Brașov era cunoscut la momentul încheierii Contractului nr. x/2009, era indubitabil că nu ar mai fi subzistat și obligația de plată a taxei de utilizare a infrastructurii (TUI), iar cheltuielile directe și indirecte ar fi fost reglementate în acest Contract nr. x/2009 (sub rezerva oportunității acceptării de societatea pârâtă) ori sub acest aspect recurenta-pârâtă nu și-a asumat acest lucru, motiv pentru care nici nu putea fi obligată la aceste cheltuieli.

Nu în ultimul rând arată că legiuitorul a stabilit plata taxei de utilizare infrastructură prin H.G. nr. 1.409/2007, ori dacă se dorea achitarea cheltuielilor directe și indirecte așa cum interpretează Înalta Curte prin Decizia nr. 2094/2016, atunci acest aspect era confirmat prin H.G. nr. 643/2011 (de abrogare a H.G. nr. 1.409/2007), însă nu a fost cazul, din contră conform art. 8 alin. (3) "CFR Călători are dreptul de a opera în continuare trenuri de călători prevăzute în pachetul minim social de interes interregional pe secțiile respective, în condițiile legii, cu achitarea tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare".

Susține că rațiunea legiuitorului în acest caz este clară, fiind evident că H.G. nr. 1.409/2007 prevedea că societatea pârâtă este scutită de orice fel de plată, introducând plata TUI-ului după abrogarea H.G. nr. 1.409/2007.

În concluzie, arată că însuși legiuitorul a sesizat că folosirea liniilor ferate neinteroperabile s-a făcut fără nicio plată, acesta fiind rațiunea pentru care a fost introdusă plata tarifului prin H.G. nr. 643/2011.

Mai susține și faptul că instanța de apel în rejudecare nu a lămurit aspectele învederate în fata instanței de apel în faza a doua procesuală, privind cheltuielilor reclamantei conform precizării de acțiune din 18 septembrie 2013, fapt pentru care încă o dată sunt incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ.

Cu privire la dovedirea cheltuielilor solicitate conform precizării de acțiune din 18 septembrie 2013, recurenta-pârâtă consideră că simpla motivare a instanței de apel în faza a doua a rejudecării apelului după casare, cu privire la faptul că, cheltuielile indirecte în sumă de 482.454,49 RON sunt înregistrate în contabilitatea reclamantei nu sunt suficiente elemente în vederea admiterii acestui petit, sens în care soluția nu este temeinică și nici legală.

După prezentarea unor concluzii din raportul de expertiză, recurenta a susținut că în cadrul expertizei nu sunt specificate care sunt facturile și cuantumul acestora privind chiria secției ferate neinteroperabile emise de către locatorul CNCF "CFR" SA pentru cumpărătorul locatar SC A. SRL pentru a putea separa aceasta suma din cadrul cheltuielilor directe solicitate de reclamantă, sens în care consideră că este necesară o completare la expertiză.

Arată că prin Contractul 182/2009 nu s-au stipulat obligații prin care societatea pârâtă să suporte cheltuielile de exploatare ale reclamantei, astfel încât nefiind clauza contractuală nu există temei în acest sens. Interpretarea dată de către Înalta Curte cu privire la art. 18 (2) din H.G. nr. 1.409/2007 este o clauză în afara Contractului nr. x/2009, or atâta timp cât părțile au stabilit clar care sunt drepturile și obligațiile acestora contractul fiind valabil încheiat, acesta are putere de lege între părți conform art. 969 C. civ.

În concluzie, consideră că, cheltuielile directe și indirecte efectuate de SC A. SRL Brașov au fost realizate în baza obligației reclamantei în calitate de locatar față de locatorul CNCF "CFR "SA prin Contractul de închiriere a liniei neinteroperabile Sântana - Ineu - Cermei nr. 21 din 23 februarie 2009, "obligația de a menține în stare de funcțiune infrastructura feroviară cu toate instalațiile fixe și echipamentele conexe, precum și materialul rulant utilizat, conform normelor tehnice și prevederilor instrucționale din sistemul de transport feroviar", astfel încât asigurarea pachetului minim de transport feroviar de călători se face oricărui operator care circulă pe calea ferată, obligație asumată de SC A. SRL Brașov prin contractul mai sus menționat și în care recurenta-pârâtă nu este parte neavând nicio calitate.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Prin decizia de casare nr. 2094 din 13 decembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ultima care a reînvestit instanța de trimitere cu rejudecarea apelurilor, s-a statuat că pârâta SNTFC - CFR Călători SA nu datorează taxa de utilizare infrastructură (TUI), însă este obligată să suporte cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile, conform art. 18 alin. (1) din H.G. nr. 1.409/2007, urmând ca instanța de apel să verifice doar dacă cheltuielile solicitate conform precizării de acțiune din 18 septembrie 2013, sunt dovedite.

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În acest context, instanța de trimitere nu era îndreptățită să reexamineze o problemă de drept irevocabil soluționată prin decizia instanței de recurs. Neconformarea instanței de trimitere în acest sens, ar fi atras casarea hotărârii ca fiind pronunțată cu încălcarea legii.

Prin urmare, instanța de apel, în rejudecare, a procedat în mod corect, respectând obligativitatea hotărârii instanței de control judiciar cu privire la problema de drept dezlegată.

Prin notele de ședință depuse în apel, în rejudecare, s-au invocat excepția prescripției acțiunii formulate de reclamantă prin precizarea de acțiune din 18 septembrie 2013 și tardivitatea modificării acțiunii introductive, aspecte reiterate și în prezentul recurs.

Contrar susținerilor recurentei, în mod corect, instanța de apel nu a mai analizat criticile pârâtei cuprinse în notele de ședință depuse în rejudecare, prin care aceasta a susținut că a intervenit prescripția acțiunii astfel cum a fost precizată la 18 septembrie 2013 și cele potrivit cărora modificarea acțiunii s-ar fi făcut tardiv (soluția din apel, sub acest aspect, nefiind, de altfel, recurată) și nici cele referitoare la faptul că nu există vreun contract prin care să se fi stabilit în sarcina pârâtei plata altor cheltuieli de exploatare (decât a TUI-ului, dar clauzele respective au fost constatate nule prin Decizia nr. 93/A/2012 a Curții de Apel Timișoara), conformându-se deciziei instanței de recurs.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 1.492.742,85 RON reprezentând cheltuieli directe efectuate de reclamantă pe secția de circulație Sântana - Ineu - Cermei, însă a respins cererea de acordare a cheltuielilor indirecte în cuantum de 482.454,49 RON.

În rejudecare, instanța de apel a apreciat cu justețe că potrivit art. 18 din H.G. nr. 1.409/2007 în forma în vigoare la data încheierii contractului între părți, pârâta putea opera trenuri de călători pe secția de circulație gestionată de reclamantă numai în condițiile acoperirii integrale a cheltuielilor de exploatare.

Prin urmare, recurenta-pârâtă este obligată, în conformitate cu dispozițiile legale să suporte cheltuielile de exploatare a liniilor ferate neinteroperabile pe care realizează transporturi de călători, cheltuieli care au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei.

Contrar susținerilor recurentei, așa cum a rezultat și din probele administrate în cauză, care nu mai pot fi reevaluate în recurs, cheltuielile de exploatare efectuate de pârâtă sunt cheltuieli aferente materialului rulant și nu infrastructurii feroviare.

Faptul că instanța de apel în rejudecare nu a ajuns la concluzia dorită de pârâtă nu echivalează cu nerespectarea legii sau încălcarea dispozițiilor instanței de casare.

Prin urmare, față de recomandările, statuările și problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 2094 din 13 decembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este de reținut că instanța în rejudecare s-a conformat acestora în condițiile prevăzute de art. 315 C. proc. civ.

Nefondată este și critica vizând motivarea contradictorie a deciziei recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.

Jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului sub acest aspect a relevat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte, ci doar ca problema de fond supusă judecații să fi fost examinată în mod efectiv.

Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora. Susținerile recurentei întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reprezintă de fapt simple referiri la o parte din argumentele folosite de instanță, fără a fi în măsură să justifice pretinsa contradictorialitate a considerentelor ori împrejurarea că acestea ar fi străine de natura pricinii.

Prin urmare, întrucât decizia recurată cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar modul de redactare al deciziei permite exercitarea controlului judiciar, admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă.

În privința motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că invocarea acestuia a fost pur formală, în condițiile în care recurenta-pârâtă nu a dezvoltat argumente în susținerea acestuia și nu a indicat un act juridic, în înțelesul material, de negotium iuris (avut în vedere de textul de lege) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost denaturate prin interpretarea eronată de către instanță.

În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente și va respinge recursul recurentei- pârâte, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SNTFC Călători SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara împotriva Deciziei nr. 534/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2018.

Procesat de GGC - LM