ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1453/2018

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Satu Mare la data de 23 iunie 2017 sub nr. x/2017, revizuenta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata B., revizuirea Sentinței civile nr. 609 din 5 mai 2015 pronunțată de Judecătoria Carei în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 471/Ap din 8 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Satu Mare. Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 440/Ap din 19 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire.

Decizia a fost dată cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.

Împotriva acestei decizii, revizuenta a declarat apel, ce a fost trimis, spre soluționare Curții de Apel Oradea.

Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a recalificat calea de atac ca recurs și, prin Decizia nr. 1/2018-R din 23 ianuarie 2018, și-a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Oradea a reținut următoarele:

Curțile de apel judecă recursurile doar în cazurile expres prevăzute de lege, potrivit art. 96, pct. 3, coroborat cu art. 483, alin. (4) C. proc. civ., fiind instanțe de excepție în ceea ce privește soluționarea recursurilor.

Singura precizare a legiuitorului în cazul căii de atac împotriva hotărârii pronunțate asupra cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. (situația hotărârilor definitive potrivnice) se referă la incidența recursului, fiind exclusă calea de atac a apelului, potrivit art. 513, alin. (6) C. proc. civ.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca un astfel de recurs să fie soluționat de către curtea de apel, ar fi fost prevăzut în mod expres, în acord cu prevederile art. 96, pct. 3 C. proc. civ. - "în cazurile anume prevăzute de lege." În lipsa unei astfel de mențiuni exprese, competența de soluționare a recursului revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs de drept comun, chiar dacă există posibilitatea ca instanța supremă să examineze o hotărâre pronunțată de către un tribunal, o astfel de analiză înscriindu-se, fără îndoială, în scopul declarat al legii privind recursul, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369/2017, pct. 26.

Deși, în cauză, nu este vorba despre aplicarea unui criteriu valoric pentru determinarea căii de atac ori a instanței competente să o soluționeze, caracterul de excepție al competenței curților de apel de a soluționa recursurile impune verificarea unei mențiuni exprese a legii în acest sens.

În lipsa unei astfel de dispoziții, nu poate fi reținută competența materială a curții de apel de a soluționa recursul cu care a fost învestită în prezenta cauză.

Este adevărat, însă, că, potrivit art. 97, pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte ar fi competentă să soluționeze recursurile împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apei doar în cazurile prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, din textele legale ar rezulta faptul că, într-o situație cum este cea din speță, ar fi fost necesar ca o mențiune expresă să fi existat, fie în favoarea curților de apel, fie în favoarea Înaltei Curți.

Totuși, trebuie observat scopul declarat al legii privind calea de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., din economia acestor prevederi rezultând competența de drept comun a instanței supreme de a soluționa recursurile.

Mai trebuie observată viziunea nouă (reformatoare) a legiuitorului în ceea ce privește căile de atac, conform Tezelor prealabile ale proiectului C. proc. civ., aprobate prin H.G. nr. 1527/2007.

Astfel, s-a urmărit reconfigurarea competenței materiale a instanțelor judecătorești, în scopul asigurării, printre altele, a unei practici judiciare unitare pe întreg teritoriul țării.

Or, tocmai în realizarea acestui deziderat s-au adus modificări substanțiale în privința instanței competente să soluționeze recursul.

În mod evident, o eventuală opinie în sensul că, în speță, competența de soluționare a recursului rămâne în favoarea curților de apel este de natură să înfrângă intenția de modificare esențială a reglementării relative la căile de atac, rămânând practic neatinsă reglementarea competenței materiale a instanțelor din C. proc. civ. de la 1865.

O astfel de interpretare sau soluție nu poate fi acceptată din perspectiva intenției de modernizare, de reformare a competenței materiale.

În baza considerentelor expuse și în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Curtea de Apel Oradea a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 martie 2018, fiind fixat termen de judecată la 25 aprilie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

În ședința publică din 25 aprilie 2018, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite pentru considerentele care succed.

Cu privire la statuarea instanței Curții de Apel Oradea conform căreia Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi instanță de recurs de drept comun, căreia, în interpretarea și aplicarea 483 alin. (3) C. proc. civ. și a Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale i-ar reveni, în speță, competența de soluționare a recursului declarat împotriva deciziei prin care a fost soluționată cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt de reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/20.07.2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală menționată, constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie indicate în cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Din considerentele deciziei instanței de contencios constituțional nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include, imperativ, accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani sau în litigii de altă natură, având alt obiect.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635/3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă, în mod neechivoc, faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenței atribuite tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele anterior expuse, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pe de altă parte, în ceea ce privește competența Înaltei Curți, se constată că art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară prevede că "secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel",

Din dispoziții legale menționate, rezultă că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanță de la un nivel intermediar.

Astfel, organizarea ierarhică a instanțelor într-un sistem piramidal rezultă în mod evident atât din dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, dar și din cele ale art. 94 - 97 C. proc. civ. și presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate, realizând astfel controlul judiciar.

Cum, în cauză, hotărârea supusă recursului a fost pronunțată de Tribunalul Satu Mare și, având în vedere că, potrivit dispozițiilor legale menționate, Înaltei Curți nu l-au fost atribuite competențe în a judeca recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal, Înalta Curte urmează să-și decline competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Oradea, ca instanță ierarhic superioară Tribunalului Satu Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel Oradea competența de soluționare a recursului declarat de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 440/Ap din 19 septembrie 2017 a Tribunalului Satu Mare, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2018.

Procesat de GGC - CL