ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 680/2020

Prin cererea de chemare "n judecată "nregistrată la nr. x/2017 din data de 12.05.2017 la Curtea de Apel București, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, "n contradictoriu cu p‰r‰tele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili: anularea Deciziei nr. 51/29.11.2016 privind soluționarea contestației; anularea "n parte a Deciziei de impunere nr. x/10.06.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.06.2016 emise de către AJFP Arad cu privire la suma totală de 3.328.269,19 RON, reprezent‰nd impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2009 "n cuantum de 1.563.199 RON și dob‰nzi/majorări de "nt‰rziere și penalități de "nt‰rziere aferente "n cuantum de 1.765.070,19 RON, exonerarea de la plata sumei impuse prin actele contestate și restituirea efectivă a sumei de 3.328.269,19 RON, reprezent‰nd impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2009 "n cuantum de 1.563.199 RON și dob‰nzi/majorări de "nt‰rziere și penalități de "nt‰rziere aferente "n cuantum de 1.765.070,19 RON, "mpreună cu dob‰nda legală calculată de la data efectuării plății obligațiilor nedatorate și p‰nă la restituirea efectivă a acestor sume, obligarea p‰r‰telor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3541 din 9 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., "n contradictoriu cu p‰r‰ții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondată.

ëmpotriva sentinței nr. 3541 din 9 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. și recurs incident p‰r‰ta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

Recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L., cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., a solicitat casarea "n tot a sentinței, rejudecarea cauzei și anularea Deciziei nr. 51/29.11.2016 privind soluționarea contestației, anularea "n parte a Deciziei de impunere nr. x/10.06.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.06.2016, exonerarea de la plata sumei impuse "n sarcina sa "n mod neleqal prin actele contestate și restituirea efectivă a sumei de 3.328.269,19 RON, reprezent‰nd impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2009 "n cuantum de 1.563.199 RON și dob‰nzi/majorări de "nt‰rziere și penalități de "nt‰rziere aferente "n cuantum de 1.765.070,19 RON, "mpreună cu dob‰nda legală calculată de la data efectuării plății obligațiilor nedatorate și p‰nă la restituirea efectivă a acestor sume, obligarea intimatelor-p‰r‰te la plata cheltuielilor de judecată.

ën motivarea recursului, recurenta a prezentat dispozițiile legale relevante, considerații referitoare la evoluția legislativă a reglementărilor ce vizează termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale suplimentare de plată, av‰nd "n vedere art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, abrogată prin O.G. nr. 92/2003, "ncep‰nd cu data de 1 ianuarie 2004 termenul de prescripție de 5 ani fiind legat de momentul nașterii bazei impozabile și nicidecum de termenul de depunere a declarației sau termenul de plată.

A arătat că, din coroborarea prevederilor art. 23 și art. 91 din O.G. nr. 92/2003, rezultă clar că termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care s-a constituit baza de impunere care a generat creanța fiscală. Or, baza de impunere pentru veniturile care generează obligații fiscale - impozite, taxe, contribuții etc. - o constituie veniturile impozabile. Momentul "n care se naște un venit impozabil este dat de momentul "n care acest venit este "nregistrat "n contabilitate și contituie ămomentul constituirii bazei impozabile ". Mai mult, din art. 19 din Legea nr. 571/2003, coroborat cu pct. 12 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal și cu prevederile OMFP nr. 3055/2009 și OMFP nr. 1802/2014, dispoziții legale ce reglementează impozitul pe profit, rezultă că baza de impunere apare cu ocazia livrării de bunuri și a prestării de servicii. De altfel, dacă s-ar "n considerare abordarea organelor de inspecție fiscală, ar rezulta o situație absurdă "n care, "n cazul nedepunerii declarației, niciodată nu ar mai "ncepe să curgă termenul de prescripție.

Mai mult, o abordare precum cea potrivit căreia termenul de prescripție ar "ncepe să curgă din momentul depunerii declarațiilor fiscale nu "ntrunește condițiile de claritate, previzibilitate și accesibilitate, "ncălc‰nd prevederile constituționale cuprinse "n art. 1 alin. (5) din Constituția Rom‰niei care consacră principiul legalității. Se invocă o interpretare care ar lega prevederile existente la art. 23 și art. 91 din cuprinsul O.G. nr. 92/2003 de prevederi existente "n Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal referitoare la termenul de declarare și de plată a unor obligații fiscale, cum ar fi art. 34 din Codul fiscal; o abordare precum cea a organelor fiscale, "n condițiile "n care dispozițiile legale "n materie, respectiv O.G. nr. 92/2003 și H.G. nr. 1050/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003, nu fac nicio trimitere concretă și nici măcar aluzivă la dispozițiile articolului menționat din cuprinsul Legii nr. 571/2003, nu face dec‰t să circumscrie acțiunile acestor organe "n categoria excesului de putere reglementat de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a criticat lipsa oricărui drept al organelor fiscale de a stabili impozit pe profit suplimentar pentru perioada 2009, ca urmare a intervenirii prescripției extinctive, av‰nd "n vedere că baza de impunere s-a constituit pe "ntreg parcursul intervalului evocat, respectiv anul 2009, iar inspecția fiscală a demarat la mai bine de 5 ani de la constituirea acesteia. De altfel, din interpretarea prevederilor art. 91 coroborate cu art. 23 din Codul de procedură fiscală rezultă dincolo de orice dubiu că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie "n termen de 5 ani și "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care s-a constituit baza de impunere care a generat creanța fiscală. Contrar dispozițiilor legale, instanța de fond "n mod eronat a raportat "nceputul curgerii termenului de prescripție la momentul "n care ar fi trebuit depusă declarația anuală de impozit pe profit, așadar atunci c‰nd are loc declararea bazei de impunere, și nu, așa cum este corect, "n funcție de momentul constituirii bazei de impunere. Se confundă noțiunea de "Constituirea bazei de impunere" și "Declararea bazei de impunere". O declarație fiscală nu dă naștere absolut niciodată la vreo bază de impunere, ci, dimpotrivă, are ca fundament o bază de impunere deja constituită, condiție a priori pentru "ntocmirea oricărei declarații fiscale.

Consideră că organele fiscale nu erau "ndreptățite să stabilească impozit pe profit suplimentar aferent anului 2009, at‰t timp c‰t termenul de prescripție pentru această operațiune a "nceput să curgă de la data de 01.01.2010 și s-a "mplinit la data de 01.01.2015, la "mplinirea legală a celor cinci ani "n care se putea realiza acest lucru, iar echipa de inspecție fiscală a demarat inspecția fiscală la data de 16.10.2015. ën concluzie, momentul constituirii bazei de impunere nu poate fi dec‰t anterior declarării acesteia, constituirea sa nedepinz‰nd de formalitatea depunerii unei declarații, ci de operațiunile economice efectuate de contribuabil.

Recurenta a mai arătat că argumentul expus de organele fiscale "n cadrul Adresei nr. x/12.10.2015, cu privire la dreptul acestora de a stabili obligații fiscale de natura impozitului pe profit pentru anul 2009, se fundamentează pe presupusa Decizie a Comisiei Fiscale Centrale nr. 7 din anul 2011, "nsă aceasta nu "i este opozabilă, reprezent‰nd un simplu act intern al diferitelor structuri din cadrul Ministerului Finanțelor Publice; documentul nu a fost aprobat niciodată printr-un ordin al ministrului finanțelor publice și nici nu a fost publicat "n Monitorul Oficial al Rom‰niei, Partea I, nu conține niciun element care să "i certifice autenticitatea, respectiv autoritatea emitentă, ștampila, semnătura, "n concordanță cu prevederile legale "n vigoare la presupusul moment al emiterii Documentului (Regulamentul aprobat prin Ordinul MFP nr. 1765/2011). Față de această situație, singura concluzie legală ce se poate desprinde este aceea ca documentul să reprezinte eventual un act administrativ individual ce nu are putere de lege, neput‰nd fi invocat "n această calitate de organul fiscal și neput‰nd fi, deci, opus contribuabilului. ën acest sens, actele administrative fiscale atacate prin prezenta cerere de chemare "n judecată nu pot avea ca bază legală acest potențial act administrativ individual, din moment ce ele trebuie emise "n baza executării legilor (deci a unor acte normative), și nu a unor acte administrative individuale.

Recurenta a mai invocat incidența principiului "in dubio contra fiscum". A arătat că, dacă ar admite că dispozițiile art. 91 alin. (2), coroborate cu art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, ar fi susceptibile de mai multe interpretări, instanța de judecată ar trebui să rețină interpretarea dată de reclamantă.

Intimata p‰r‰tă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Directia Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului incident, casarea sentinței "n parte, iar "n rejudecare admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulate "mpotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.06.2016 și a excepției inadmisibilității capătului al treilea din cererea de chemare in judecată.

A arătat că raportul de inspecție nu constituie un act administrativ fiscal, chiar dacă acesta creează prin el "nsuși o situație juridică nouă, are un caracter premergător, potrivit art. 131 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Sumele "nscrise "n raport reprezintă doar constatări ale organului de inspecție, nu constituie titlu de creanță, acesta fiind anexă a Deciziei de impunere nr. x/10.06.2016, nu este susceptibil de a fi pus "n executare și, pe cale de consecință, de a fi contestat, așa cum greșit a reținut prima instanță, nu poate face obiectul unei acțiuni "n contencios administrativ.

ën ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la restituirea efectivă a sumei de 3.328.269,19 RON și plata de dob‰nzi aferente sumei de la data c‰nd a operată stingerea creanțelor fiscale individualizate "n actele administrativ-fiscale contestate și p‰nă "n ziua restituirii, ca urmare a anulării actelor administrativ-fiscale contestate, a arătat că restituirea dob‰nzilor "n temeiul art. 182 alin. (2) din Noul Codul de procedură fiscală nu se poate realiza "n lipsa "ndeplinirii unei proceduri prealabile și a unei analize din partea organului fiscal. Mai mult, acest singur motiv invocat de prima instanță nu poate fi acceptat ca fiind o motivare a hotăr‰rii pronunțate, din contră, este o nemotivare. Conform art. 182 alin. (2), este necesar ca, "n primul r‰nd, actul administrativ "n baza căruia au fost stabilite sumele suplimentare să fi fost anulat de către instanță, după care contribuabilul are posibilitatea formulării unei cereri prin care să solicite aceste sume, (art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și Ordinul Președintelui ANAF nr. 1899/2004 și nr. 2250/2007).

ën lipsa procedurii prealabile, obligarea autorității publice la soluționarea favorabilă a cererii de restituire și de acordare de dob‰nzi constituie o imixtiune a instanței "n atribuțiile autorității administrative și o nesocotire a prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 168 din Legea nr. 207/2015 din Codul de procedură fiscală și a Ordinului Președintelui ANAF nr. 1899/2004. Mai mult, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei dovada achitării "n "ntregime a acestor sume, motiv pentru care instanța nu ar putea dispune restituirea acestora. Pe de altă parte, o parte din suma care se solicită a fi restituită reprezintă dob‰nzi, majorări de "nt‰rziere și penalități pentru care nu pot fi acordate dob‰nzi conform prevederilor art. 182 alin. (2) din Noul Codul de procedură fiscală.

Intimata p‰r‰tă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a solicitat, prin "nt‰mpinare, respingerea recursului reclamantei ca ne"ntemeiat.

A prezentat dispozițiile legale, a arătat că dreptul la acțiune al organului fiscal pentru stabilirea obligațiilor fiscale se naște la data la care a expirat termenul legal de depunere a declarației fiscale pentru perioada respectivă. Orice acțiune a organelor fiscale "nainte de expirarea termenului de declarare ar fi contrară principiilor fiscale invocate de societate și ar avea caracterul unui abuz, dreptul organelor fiscale de percepere a obligațiilor fiscale datorate de un contribuabil născ‰ndu-se doar "n momentul "n care expiră termenul prevăzut văzut de lege pentru declararea bazelor impozabile și a impozitelor aferente.

Referitor la susținerea societății potrivit căreia invocarea de către organele de inspecție fiscală a Deciziei nr. 7/2011 nu poate fi opozabilă, precizează că Decizia comisiei fiscale centrale nr. 7/2011 are rol de unificare a practicii organelor fiscale și de interpretare a dispozițiilor de natură procedurală. Această decizie nu face dec‰t să clarifice prevederile legale privind prescripția dreptului organelor fiscale de a stabili obligațiile fiscale, iar raportat la temeiurile legale invocate, obligațiile fiscale stabilite pentru anul 2009 nu sunt prescrise.

Argumentele reclamantei recurente cu privire la efectul "mplinirii termenului de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, "n ceea ce privește impozitul pe profit aferent anului fiscal 2009, nu sunt "ntemeiate, "ntruc‰t inspecția fiscală a "nceput, conform datelor "nscrise "n Raportul de inspecție fiscală, la data de 16.10.2015, deci "nlăuntrul termenului de prescripție.

Intimata p‰r‰tă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus "nt‰mpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

A arătat că instanța de fond a motivat "n mod corect hotăr‰rea, prin raportare la prevederile legale și cu analizarea tuturor aspectelor invocate de reclamantă.

Dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale corelative drepturilor de creanță fiscală se prescrie "n termen de 5 ani, termen care "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care s-a născut creanța fiscală. Cu privire la data de la care "ncepe să curgă termenul de prescripție "n cazul verificării obligațiilor fiscale reprezent‰nd impozit pe profit, aceasta este "n str‰nsă legătură cu momentul "n care s-a născut creanța fiscală, respectiv cu momentul "n care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Dreptul la acțiune al organului fiscal pentru stabilirea obligațiilor fiscale se naște la data la care a expirat termenul legal de depunere a declarației fiscale pentru perioada respectivă. Astfel, "n cazul impozitului pe profit, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit". Av‰nd "n vedere faptul că inspecția fiscală a fost demarată "n data de 16.10.2015, iar pe perioada inspecției fiscale cursul prescripției este suspendat, dreptul organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale pentru anul 2009 nu este prescris.

Referitor la accesorii, reclamanta nu a contestat legalitatea sau modul de calcul al acestora, contest‰nd doar debitul principal; este aplicabilă regula de drept potrivit căreia "accesoriul urmează principalului", precizează că acestea au fost stabilite "n mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale. Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită plata cheltuielilor de judecată, a solicitat respingerea ca ne"ntemeiat, iar "n subsidiar să se aplice prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. și să fie diminuate onorariile solicitate, raportat la complexitatea cauzei și a activității depusă "n cauză.

Recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat "nt‰mpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia ca ne"ntemeiat

Cu privire la excepția inadmisibilității formulării acțiunii "n anulare "mpotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.06.2016, a invocat art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, a arătat că art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală este ne"ndoielnic "n sensul că fac obiectul controlului de legalitate at‰t deciziile emise de autoritatea administrativă, c‰t și actele adiacente, printre care se numără și raportul de inspecție fiscală.

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere av‰nd ca obiect restituirea efectivă a sumei de 3.328.269,19 RON și a dob‰nzii aferente, a arătat că solicită instanței sa dea efect principiului quod nullum est nullum producit effectum, restituirea sumelor achitate "n temeiul unor acte administrative fiscale anulate fiind o consecință a efectelor nulității. Nu se poate reține că simpla reglementare a procedurii administrative de restituire a sumelor cuvenite contribuabililor ar genera inadmisibilitatea acestui capăt de cerere "ntr-o procedură contencioasă, o astfel de interpretare excesiv de formalistă și lipsită de orice justificare "n drept fiind "n mod evident contrară scopului urmărit de legiuitor, respectiv, acela de a asigura recuperarea de către contribuabil a sumelor pentru care nu există un titlu.

Examin‰nd sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin ambele cereri de recurs, ënalta Curte constată următoarele:

Ca urmare a inspecției fiscale desfășurate "n perioada 16.10.2015 - 10.06.2016, conform Avizului de inspecție fiscală nr. x/31.08.2015, "n baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.06.2016, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a emis Decizia de impunere nr. x/10.06.2016, prin care a stabilit "n sarcina reclamantei S.C. A. S.R.L. obligații fiscale suplimentare de plată.

Reclamanta a formulat contestație administrativ fiscală, respinsă ca ne"ntemeiată de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili prin Decizia nr. 51/29.11.2016 privind soluționarea contestației.

Prin cererea de chemare "n judecată, "nregistrată la data de 12.05.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat anularea Deciziei nr. 51/29.11.2016 privind soluționarea contestației, anularea "n parte a Deciziei de impunere nr. x/10.06.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.06.2016, cu privire la suma de 3.328.269,19 RON, reprezent‰nd impozit pe profit stabilit pentru anul 2009 "n cuantum de 1.563.199 RON și dob‰nzi/majorări de "nt‰rziere și penalități de "nt‰rziere aferente "n cuantum de 1.765.070,19 RON, restituirea sumei de 3.328.269,19 RON, "mpreună cu dob‰nda legală calculată de la data efectuării plății obligațiilor nedatorate și p‰nă la restituirea efectivă a acestor sume, "n conformitate cu art. 182 alin. (2) din Noul Cod de procedură fiscală.

Instanța de fond a reținut că singura critică adusă de reclamantă privește nelegalitatea stabilirii obligațiilor fiscale suplimentare "n ceea ce privește impozitul pe profit aferent anului 2009 ca urmare a intervenirii prescripției extinctive, av‰nd "n vedere că baza de impunere s-a constituit pe "ntreg parcursul intervalului evocat, respectiv anul 2009, iar inspecția fiscală a demarat la mai bine de 5 ani de la constituirea acesteia.

Prin sentința recurată, instanța de fond a reținut, "n ceea ce privește momentul la care se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată și de la care "ncepe să curgă termenul de prescripție, că, "n situația din prezenta cauză, ce vizează impozitul pe profit, baza de impunere se constituie "n momentul "n care contribuabilul o determină și o declară prin declarația anuală de impozit pe profit. Prin urmare, nu a achiesat la susținerile reclamantei potrivit cărora momentul constituirii bazei de impunere este identic cu momentul generării elementelor ce o compun (veniturile și cheltuielile din cursul anului calendaristic). Astfel, "n cazul impozitului pe profit, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului urmator celui "n care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101ÓDeclarație privind impozitul pe profitÓ. ën consecință, termenul de prescriptie a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, "n cazul impozitului pe profit, "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101, "n cazul impozitului pe profit aferent anului fiscal 2009, pentru care declarația anuală privind impozitul pe profit a fost depusă p‰nă la data de 15 aprilie 2010, conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, termenul de prescripție "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie 2011 și se "mplinește la data de 31 decembrie 2015. Av‰nd "n vedere faptul că inspecția fiscală a fost demarată "n data de 16.10.2015, iar pe perioada inspecției fiscale cursul prescripției este suspendat, a concluzionat instanța de fond că dreptul organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale pentru anul 2009 nu este prescris.

ënalta Curte constată că instanța de fond a reținut dispozițiile legale incidente, "nsă a interpretat și aplicat "n mod greșit aceste dispoziții, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., Óhotăr‰rea a fost dată cu "ncălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materialÓ, motivele de recurs invocate de recurentă fiind fondate "n ceea ce privește nelegalitatea stabilirii obligațiilor fiscale suplimentare const‰nd "n impozit pe profit aferent anului 2009, din punctul de vedere al prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale.

Inspecția fiscală a fost "ncepută de organele fiscale "n baza Avizului de inspecție fiscală nr. x/31.08.2015, prin care reclamanta a fost "nștiințată că urmează să fie supusă unei inspecții fiscale cu privire la impozitul pe profit aferent perioadei 01.01.2009 - 31.12.2014, taxa pe valoare adăugată aferentă perioadei 01.01.2010 - 31.12.2014, impozitul pe veniturile obținute din Romania de nerezidenți persoane juridice aferent perioadei 01.01.2010 - 31.12.2014. ën perioada 16.10.2015 - 10.06.2016, organele fiscale au procedat la efectuarea activității de inspecție fiscală asupra obligațiilor fiscale și perioadelor cuprinse "n Avizul de inspecție, la finalul căreia au emis Raportul de inspecție și Decizia de impunere contestate, prin intermediul cărora au stabilit "n sarcina reclamantei, pe l‰ngă alte obligații fiscale, obligații fiscale suplimentare de plată "n cuantum total de 3.328.269,19 RON, reprezent‰nd impozit pe profit stabilit pentru anul 2009 "n cuantum de 1.563.199 RON și dob‰nzi/majorări de "nt‰rziere și penalități de "nt‰rziere aferente "n cuantum de 1.765.070,19 RON.

Conform dispozițiilor art. 24 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma "n vigoare aplicabilă "n ceea ce privește dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale pentru anul 2009, "n prezent abrogat prin Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, creanțele fiscale se sting prin "ncasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție și prin alte modalități prevăzute de lege.

Normele juridice care reglementează prescripția dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale, potrivit O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, sunt imperative. Potrivit dispozițiilor art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, ÓDreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie "n termen de 5 ani, cu excepția cazului "n care legea dispune altfel. Ó, iar "n conformitate cu dispozițiile art. 98 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, "Inspecția fiscală se efectuează "n cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale".

ën ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 prevede că Ó(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel. Ó.

Potrivit art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, ăDacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc "n momentul "n care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. (2) Potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată. Ó.

Conform acestor dispoziții, rezultă că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie "n termen de 5 ani, iar termenul de prescripție a dreptului "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care s-a născut creanța fiscală. Dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc "n momentul "n care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, potrivit acestor dispoziții se naște și dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.

ënceputul termenului de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale este legat de momentul nașterii creanțelor fiscale, care reprezintă momentul "n care se constituie baza de impunere care le generează. Așadar, dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată se prescrie "n termen de 5 ani și "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care s-a constituit baza de impunere care a generat creanța fiscală.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, profitul impozabil se calculează ca diferență "ntre veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate "n scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. Baza de impunere care generează obligațiile fiscale se constituie ca urmare a veniturilor și cheltuielilor, "n momentele "n care au loc operațiunile care generează venituri și cheltuieli. Constituirea bazei de impunere fiscale are loc la data efectuării operațiunilor care generează baza de impunere, și nu la data la care contribuabilul este obligat să depună declarațiile fiscale prevăzute de lege, astfel cum "n mod greșit a reținut instanța de fond. Pe cale de consecință, nașterea creanțelor fiscale are loc la același moment.

Interpretarea instanței de fond ar conduce la o excepție de la dispozițiile art. 91 alin. (2) și art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, "n ceea ce privește nașterea creanțe fiscale și a obligației fiscale corelative "n momentul "n care se constituie baza de impunere care le generează, "n cazul impozitul pe profit. Or, "n cazul impozitului pe profit nu există nicio dispoziție legală derogatorie, astfel că, "n toate cazurile, momentul determinant la care se constituie baza de impunere, inclusiv "n situația profitului, este momentul efectuării operațiunilor economice care generează veniturile impozabile.

Dacă legiuitorul ar fi vrut ca dreptul organelor de inspecție fiscală de a stabili diferențe de impozite și accesorii pentru neplata acestora "n termen să curgă de la data expirării termenului de depunere a declarației pentru perioada respectivă, ar fi prevăzut expres posibilitatea, astfel cum era reglementat de O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, abrogată prin O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997, ÓDreptul organelor fiscale de a stabili diferențe de impozite și majorări de "nt‰rziere pentru neplata "n termen a acestora, precum și de a constata contravenții și a aplica amenzi și penalități pentru faptele a căror constatare și sancționare sunt potrivit legii, de competența organelor fiscale, pentru o perioada impozabilă, se prescrie după cum urmează: a) "n termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectiva; (...)", fiind prevăzut, astfel, "n mod expres că termenul de prescripție curge de la data la care contribuabilul avea obligația de a depune declarația aferentă unei anumite perioade.

Contrar celor reținute de instanța de fond, dreptul la acțiune al organului fiscal pentru stabilirea obligațiilor fiscale nu se naște raportat la data la care a expirat termenul legal de depunere a declarației fiscale pentru perioada respectivă.

Dispozițiile art. 16, art. 19 si art. 35 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu conduc la această concluzie. ën conformitate cu aceste dispoziții, anul fiscal este anul calendaristic, profitul impozabil se calculează ca diferență "ntre veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate "n scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, iar pentru anul 2009, contribuabilii au avut obligația să depună o declarație anuală de impozit pe profit p‰nă la data de 15 aprilie inclusiv a anului următor. Pe de altă parte, contribuabilii, cu excepția anumitor categorii, aveau obligația de a declara și plăti impozitul pe profit trimestrial p‰nă la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul, iar cei care definitivau p‰nă la data de 15 februarie "nchiderea exercițiului financiar anterior, depuneau declarația anuală de impozit pe profit și plăteau impozitul pe profit aferent anului fiscal "ncheiat, p‰nă la data de 15 februarie inclusiv a anului următor (art. 34 alin. (1) lit. b) și alin. (11) din același act normativ).

Aceste dispoziții nu conduc la concluzia că baza de impunere se constituie "n momentul "n care contribuabilul o declară prin declarație anuală de impozit pe profit, că dreptul de creanță fiscală și obligația corelativă se nasc la termenul de declarare, respectiv termenul prevăzut pentru depunerea declației anuale, așadar termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale a "nceput să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care legea prevedea obligativitatea depunerii formularului 101ÓDeclarație privind impozitul pe profitÓ, astfel cum a reținut instanța de fond.

Declarație fiscală nu dă naștere bazei de impunere, ci trebuie depusă ca urmare a faptului că a fost deja constituită o bază de impunere "n anul fiscal, care este anul calendaristic, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. care dă naștere dreptului de creanță fiscală și obligației fiscale corelativă. Dispozițiile legale care reglementează dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale nu se referă la declararea bazei de impunere, ci la momentul constituirii acesteia.

Pe cale de consecință, "n mod greșit, cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale, instanța de fond a constatat că termenul de prescriptie a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, "n cazul impozitului pe profit, "ncepe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101, astfel că, "n cazul impozitului pe profit aferent anului fiscal 2009, pentru care declarația anuală privind impozitul pe profit a fost depusă p‰nă la data de 15 aprilie 2010, termenul de prescripție ar fi "nceput să curgă de la data de 1 ianuarie 2011 și s-ar fi "mplinit la data de 31 decembrie 2015, "n consecință dreptul organelor de inspecție fiscală de a stabili obligații fiscale pentru anul 2009 nu ar fi prescris, dispozițiile art. 34 Codul fiscal, privind depunerea declarației anuale de impozit pe profit, cu privire la care instanța de fond a apreciat că nu s-ar da eficiență, nefiind de natură să conducă la concluzia instanței de fond.

Pentru aceste motive, "n conformitate cu dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2), art. 23 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripție de 5 ani a dreptului de a stabili obligații fiscale pentru anul 2009 a "nceput să curgă la data de 1 ianuarie 2010, la data de 1 ianuarie a anului următor celui "n care s-a constituit baza de impunere, care s-a constituit "n anul 2009, și s-a "mplinit la data de 31 decembrie 2014. Termenul de prescripție de 5 ani era "mplinit la data de 16.10.2015, data "nceperii inspecției fiscale menționată "n registrul unic de control, conform art. 102 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 (termenul de prescripție ar fi fost suspendat, potrivit art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, pe perioada cuprinsă "ntre data "nceperii inspecției fiscale și data emiterii deciziei de impunere).

Cu privire la celelalte motive de recurs invocate de recurenta reclamantă, susținerile referitoare la Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 7 din anul 2011, adoptată cu scopul de unificare a practicii organelor fiscale, astfel cum au susținut și intimatele p‰r‰te, nu vor fi analizate, aceasta nefiind reținută de instanța de fond. De asemenea, nu se impune analiza susținerilor privind incidența principiului "in dubio contra fiscum", nemaifiind elemente, av‰nd "n vedere interpretarea dispozițiilor legale, pentru motivele anterior expuse, de natură să conducă la aplicarea acestui principiu.

Pentru aceste considerente, av‰nd "n vedere că obligațiile fiscale suplimentare de plată "n cuantum total de 3.328.269,19 RON, reprezent‰nd impozit pe profit stabilit pentru anul 2009 "n cuantum de 1.563.199 RON și dob‰nzi/majorări de "nt‰rziere și penalități de "nt‰rziere aferente "n cuantum de 1.765.070,19 RON, au fost stabilite prin Decizia de impunere nr. x/10.06.2016, "n baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.06.2016, cu "ncălcarea dispozițiilor legale potrivit cărora era "mplinit termenul de prescripție a dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale pentru anul 2009, acțiunea formulată de reclamantă ca urmare a respingerii contestației administrativ fiscale prin Decizia nr. 51/29.11.2016 privind soluționarea contestației, pentru anularea acestei decizii, "n parte a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, este "ntemeiată, "n mod greșit fiind respinsă ca ne"ntemeiată de instanța de fond, cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ.

ën ceea ce privește recursul incident, referitor la respingerea "n mod greșit a exceptia inadmisibilității acțiunii formulate "mpotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x/10.06.2016, ënalta Curte constată că instanța de fond a reținut "n mod corect că excepția este nefondată, av‰nd "n vedere faptul că raportul de inspecție fiscală are caracter premergător și, "n condițiile "n care a fost atacat actul administrativ, se poate formula acțiune și "mpotriva acestuia.

Raportul de inspecție fiscală se "ntocmește la finalizarea inspecției fiscale și consemnează rezultatul inspecției fiscale, cuprinde toate constatările rezultate din verificărilor efectuate și stă la baza emiterii deciziei de impunere, fiind act premergător acesteia.

Deși nu constituie act administrativ fiscal, emis de organul fiscal "n exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și "n scopul de a produce efecte juridice față de cel căruia "i este adresat, actul care produce efecte juridice fiind decizia de impunere emisă "n baza acestuia, raportat la dispozițiile art. 18 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ supus judecății, poate face obiectul controlului de legalitate efectuat de instanța "nvestită cu soluționarea acțiunii "n anulare "mpotriva deciziei de soluționare a contestației și a deciziei de impunere.

Ca urmare a admiterii acțiunii "n anulare, este "ntemeiată, potrivit dispozițiilor legale incidente, și cererea reclamantei pentru restituirea sumelor pe care le-a achitat "n baza Deciziei de impunere nr. x/10.06.2016, emisă cu "ncălcarea dispozițiilor legale care reglementează prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, și pentru plata dob‰nzii legale aferentă sumelor care au fost achitate, calculată de la data data plății și p‰nă la restituirea acestora, "n conformitate cu dispozițiile art. 182 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

ën ceea ce privește recursul incident, referitor la respingerea "n mod greșit a excepției inadmisibilității acțiunii cu privire la restituirea sumei de 3.328.269,19 RON și plata de dob‰nzi aferente sumei de la data c‰nd a operat stingerea creanțelor fiscale individualizate "n actele administrativ-fiscale contestate și p‰nă "n ziua restituirii, sunt nefondate motivele de recurs invocate prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "n sensul că hotăr‰rea nu cuprinde motivele pe care se "ntemeiază, și art. 488 pct. 8) C. proc. civ., "n sensul că hotăr‰rea a fost dată cu "ncălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de fond a expus considerentele pe care le-a avut "n vedere pentru a respinge această excepție și a reținut "n mod corect caracterul accesoriu al sumelor pentru care se solicită restituirea. ën mod greșit susține recurenta "ncălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a procedurilor administrative institute de legiuitor pentru restituirea sumelor "ncasate care au fost stabilite prin acte administrative anulate ulterior de instanța de contencios administrativ, a dispozițiilor art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și a Ordinului Președintelui ANAF nr. 1899/2004.

Dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează obiectul acțiunii "n contencios administrativ, și anume că ÓPersoana vătămată "ntr-un drept recunoscut de lege sau "ntr-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la pl‰ngerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns "n termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea "n tot sau "n parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. Ó, cele ale art. 168 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevăd că Ó(1) Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau "ncasată fără a fi datoratăÓ, iar prin Ordinul nr. 1899/2004 a fost aprobată, "n temeiul art. 112 alin. (7) (ulterior art. 117 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, abrogat prin Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dob‰nzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.

Reglementarea acestei proceduri și dispozițiile legale invocate nu conduc la inadmisibilitatea cererii de restituire a obligațiilor fiscale achitate "n baza unor acte administrativ fiscale și a cererii de acordare a dob‰nzii, "n condițiile "n care acestea sunt formulate odată cu acțiunea "n anularea actelor administrativ fiscale prin care s-au stabilit obligațiile fiscale achitate anterior anulării. Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ nu prevăd limitări "n acest sens. Excepția inadmisibilității acțiunii este nefondată, av‰nd "n vedere că aceste capete de cerere sunt accesorii celui principal, prin care se solicită anularea actului administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligațiile fiscale achitate de reclamantă.

Restituirea sumelor achitate "n temeiul unor acte administrative fiscale anulate, prin care s-au stabilit obligații fiscale, este un efect al nulității actelor "n baza cărora au fost stabilite și au fost plătite, av‰nd "n vedere natura juridică și specificul acestora, iar "n ceea ce privește dob‰nda, dispozițiile art. 182 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează expres, "n situația anulării unui act administrativ fiscal, că Óën cazul creanțelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligații fiscale de plată și care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul/plătitorul este "ndreptățit la dob‰ndă "ncep‰nd cu ziua "n care a operat stingerea creanței fiscale individualizate "n actul administrativ anulat și p‰nă "n ziua restituirii sau compensării creanței contribuabilului/plătitorului rezultate "n urma anulării actului administrativ fiscal. Ó.

ën mod evident, restituirea sumelor care au fost plătite "n temeiul actului administrativ fiscal, pentru stingerea creanțelor fiscale individualizate "n actul administrativ fiscal anulat, se efectuează cu respectarea dispozițiilor art. 168 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, "n cazul "n care contribuabilul/plătitorul "nregistrează obligații restante, restituirea se efectuează după efectuarea compensării, care operează de drept, "n condițiile art. 167 din același act normativ.

De asemenea, acordarea dob‰nzii legale care, "n materie fiscală, pentru sumele de restituit, este prevăzută de art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, este condiționată, potrivit art. 182 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, de achitarea obligațiilor fiscale de plată, pentru stingerea creanțelor fiscale individualizate "n actul administrativ fiscal, anterior anulării actului administrativ fiscal prin care au fost stabilite, și de anularea acestuia, și se calculează de la data plății și p‰nă la data restituirii, efective sau ca urmare a compensării creanței rezultate "n urma anulării actului administrativ fiscal.

Cu privire la susținerile din recursul incident referitoare la faptul că reclamanta nu a depus la dosarul cauzei dovada achitării "n "ntregime a acestor sume, iar o parte din suma care se solicită a fi restituită reprezintă dob‰nzi, majorări de "nt‰rziere și penalități pentru care nu pot fi acordate dob‰nzi, este evident că restituirea privește exclusiv sumele plătite pentru stingerea creanțelor fiscale individualizate "n actul administrativ, este condiționată de plata acestora de către contribuabil anterior anulării și de anularea actului administrativ fiscal și se efectuează cu respectarea dispozițiilor art. 168 alin. (8) din Legea nr. 207/2015, iar dispozițiile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscal prevăd dreptul contribuabilului la dob‰ndă pentru creanțelor rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligații fiscale de plată și care au fost stinse anterior anulării, fără a distinge "ntre creanțe fiscale principale sau accesorii, "ntre obligații fiscale principale sau accesorii.

Pentru aceste motive, ënalta Curte constată că este fondat recursul formulat de reclamantă și este nefondat recursul incident formulat de p‰r‰tă. Sentința recurată, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ.

ën baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul incident formulat de p‰r‰tă, va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentința atacată și "n rejudecare va admite acțiunea. Va anula Decizia nr. 51 din 29.11.2016 de soluționare a contestației administrativ fiscale și "n parte Decizia de impunere nr. x/10.06.2016 și Raportul de inspecție fiscală x/10.06.2016, cu privire la suma de 3.328.269,19 RON reprezent‰nd impozit pe profit "n cuantum de 1.563.199 RON și dob‰nzi/majorări de "nt‰rziere și penalități de "nt‰rziere "n cuantum de 1.765.070,19 RON, iar pe cale de consecință, va obliga p‰r‰tele să restituie reclamantei sumele plătite de aceasta "n baza actelor administrativ fiscale anulate, pentru stingerea creanțelor fiscale individualizate "n acestea, și dob‰nda aferentă acestora, de la data efectuării plății și p‰nă la data restituirii, cu aplicarea dispozițiilor art. 168 și art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

ën temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a c‰știgat, să "i plătească acesteia cheltuieli de judecată, la cererea recurentei reclamante ënalta Curte va obliga intimatele p‰r‰tele la plata sumei de 11.150,58 RON cheltuieli de judecată "n recurs, reprezent‰nd 100 RON taxa judiciară de timbru legal datorată și 11.050,58 RON onorariu avocat, conform "nscrisurilor depuse la dosar.

ën ceea ce privește dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora Óinstanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezent‰nd onorariul avocaților, atunci c‰nd acesta este vădit disproporționat "n raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, țin‰nd seama și de circumstanțele cauzei, măsura luată de instanță neav‰nd niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul săuÓ, invocate de intimata p‰r‰tă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ënalta Curte constată că nu se impune aplicarea acestora. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de existența culpei procesuale a celui care a pierdut procesul, iar "n cauza de față, față de "mprejurările de fapt care trebuie avute "n vedere, onorariul "n cuantum de 11.150,58 RON este justificat, nu este vădit disproporționat "n raport cu circumstanțele procesului, complexitatea și valoarea cauzei, activitatea desfășurată de avocat, av‰nd caracter rezonabil.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenta p‰r‰tă prin recursul incident, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ. invocat de recurenta reclamantă prin recursul formulat, "n temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. ënalta Curte va respinge recursul incident formulat de p‰r‰tă, va admite recursul formulat de reclamantă, va casa sentința atacată și "n rejudecare va admite acțiunea, va anula Decizia nr. 51 din 29.11.2016 de soluționare a contestației administrativ fiscale și "n parte Decizia de impunere nr. x/10.06.2016 și Raportul de inspecție fiscală x/10.06.2016, cu privire la suma de 3.328.269,19 RON reprezent‰nd impozit pe profit "n cuantum de 1.563.199 RON și dob‰nzi/majorări de "nt‰rziere și penalități de "nt‰rziere "n cuantum de 1.765.070,19 RON, va obliga p‰r‰tele să restituie reclamantei sumele plătite de aceasta "n baza actelor administrativ fiscale anulate și dob‰nda legală aferentă acestora, de la data efectuării plății și p‰nă la data restituirii. Va obliga p‰r‰tele la plata sumei de 11.150,58 RON, reprezent‰nd cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.