ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5827/2019

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat instanței, suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de pârâtă, în ceea ce privește angajarea răspunderii sale solidare cu privire la plata obligațiilor fiscale restante ale debitoarei B. S.R.L. în cuantum total de 5.630.904 RON.

Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 42/2019 din 4 aprilie 2019, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a suspendat executarea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de pârâtă, până la momentul pronunțării instanței de fond și a obligat pârâta AJFP Brașov să plătească reclamantului A. suma de 5000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva hotărârii instanței de fond atât recurentul-reclamant A., cât și recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov au declarat recurs.

Instanța de fond s-a rezumat să aprecieze numai o parte din probele administrare în cauză, ignorând apărările formulate care făceau dovada susținerilor.

Actele administrativ-fiscale a căror suspendare se solicită în prezenta cauză au fost emise în conformitate și cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind anulate de către nicio instanță de judecată.

Deși reclamanta a susținut că există condiții pentru acordarea suspendării executării actului administrativ, nu a făcut dovada că această primă condiție, prevăzută de lege, este îndeplinită.

Susținerile reclamantului privind nelegalitatea actului administrativ fiscal nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfățișarea pericolului iminent care la rândul său determină cazul bine justificat, întrucât prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalității actului administrativ fiscal.

Suspendarea executării este însă o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

În opinia recurentei, susținerile reclamantului potrivit cărora prin executarea actului administrativ s-ar începe executarea silită (poprirea conturilor personale, sechestru) cauzând prejudicii, nu pot fi reținute, în primul rând, pentru că nu există pagubă dovedită, și pe de altă parte, nu i se poate aplica un tratament fiscal preferențial față de alți contribuabili.

Având în vedere cele prezentate, recurenta apreciază că, în cauză, condiția pagubei iminente, nu a fost dovedită în condițiile în care nu au fost depuse la dosar înscrisuri concludente din care să rezulte un eventual dezechilibru ca urmare a plătii obligațiilor fiscale stabilite în baza deciziilor de impunere.

Simplul fapt al formulării contestației împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018, nu este de natură a înlătura prezumția de legalitate a actului administrativ.

Un alt motiv pentru care critică sentința Curții de apel este acela că instanța a obligat instituția la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, arătând că acestea nu pot fi datorate și, mai mult decât atât, au fost acordate într-un cuantum foarte mare.

Recurentul susține că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția de diminuare a acestor cheltuieli, instanța limitându-se la a aprecia că "suma pretinsă cu acest titlu este disproporționată în raport cu complexitatea cauzei, cu prestația apărătorului ales, cu faptul că pricina s-a soluționat la primul termen de judecată."

Recurentul consideră că această soluție este nelegală și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în condițiile în care instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la sumele achitate de către reclamant cu titlu de taxă de timbru și nu a dispus obligarea pârâtei la plata respectivei sume deși, conform art. 451 alin. (4) C. proc. civ.: "(...) Nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar".

În opinia sa, onorariul avocațial nu este disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, cu activitatea desfășurată de avocat și ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Așa cum a statuat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Or în prezenta cauza, s-a făcut dovada îndeplinirii tuturor acestor criterii.

Prin reducerea onorariilor plătite avocaților, reclamantul este pus în imposibilitatea de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu s-a aflat în culpa procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocații onorarii exagerate. Astfel, admiterea cererii de obligare a AJFP Brașov la plata integrală a cheltuielilor de judecată vine ca o soluție firească și presupune inclusiv respectarea principiului reparării integrale a prejudiciilor cauzate de partea adversă - AJFP Brașov.

Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că sunt formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.11.2018 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, creditor bugetar, s-a stabilit angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în vederea realizării, în tot, a creanțelor fiscale ale societății S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 5.630.904 RON.

Organul fiscal a constatat a fi întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015, funcție de care, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

- administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

- administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, reclamantul a formulat contestație administrativă înregistrată la A.J.F.P. Brașov sub nr. 5239 la data de 04.02.2019.

Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că împrejurările invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, respectiv: necomunicarea documentelor probante pe care organul fiscal își întemeiază decizia, nemotivarea în fapt a deciziei, incertitudinea debitului principal imputabil societății, încălcarea dreptului la apărare al petentului și faptul că împrejurările de fapt nu justifică reaua sa credință, condiție absolut obligatorie pentru atragerea răspunderii solidare a acestuia, în calitate de asociat/administrator - sunt de natură să creeze în mod evident o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, fără a fi necesară examinarea fondului cauzei pentru verificarea acestor susțineri ale reclamantului.

Totodată, din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că societatea a depus diligențe pentru recuperarea creanțelor deținute față de diverși parteneri de afaceri, cum ar fi numiții C. și D., demarând împotriva acestora procedura de executare silită, încercând astfel recuperarea prejudiciului adus S.C. B. S.R.L., după cum a acționat-o în instanță pe debitoarea E. S.R.L., obținând obligarea sa la plata debitului restant. Procedurile de executare silită împotriva debitorilor societății sunt încă în derulare, fapt ce contrazice susținerile fiscului referitoare la pasivitatea reprezentanților societății.

Din documentele contabile a rezultat că societatea debitoare a realizat și în anul 2017 o cifră de afaceri, figurând cu profit, deținând active și un număr de 99 de salariați, neavând alte creanțe certe, lichide și exigibile peste pragul impus de legiuitor, decât cele invocate de AJFP Brașov, pentru a solicita deschiderea procedurii insolvenței, dar pe care înțelege să le conteste.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamantul a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare.

De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.

Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Înalta Curte apreciază că demararea formelor de executare pentru suma de 5.630.904 RON, îi creează recurentului un prejudiciu material previzibil, deoarece punerea în executare a Dispoziției de angajare a răspunderii solidare doar ulterior soluționării definitive a cererii privind anularea acesteia, asigură stabilitatea raporturilor juridice, prin menținerea unui just echilibru între scopul urmărit, respectiv apărarea bugetului de stat, și mijloacele utilizate, respectiv emiterea în mod unilateral a unui titlu executoriu, fără intervenția instanței de judecată.

În ceea ce privește susținerile privind greșita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond corect a obligat pârâta la cheltuieli parțiale de judecată, reținând că suma pretinsă ca onorariu avocațial este disproporționată în raport cu complexitatea cauzei.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili.

Dispozițiile art. 451 C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul.

Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență.

În jurisprudența CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudența CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real și caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența CEDO sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a admis parțial acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 42/2019 din 04 aprilie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.