ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5456/2019

Ședința publică din data de 08 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

La data de 18.01.2017, reclamantul, Sindicatul Polițiștilor "Mihai Viteazul" a chemat în judecată Inspectoratul General al Poliției Romane, cu sediul în București, Șos. x, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună:

- obligarea autorității administrative să permită accesul organizației reclamante la rețeaua intranet INTRAPOL, secțiunea Organizații Sindicale, rețea administrată de pârâtă.

De asemenea, pe cale accesorie, solicită să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 50000 RON;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea reclamantului a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. de dosar x/2017

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 197/2017 pronunțată în data de 22.03.2017, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul SINDICATUL POLIȚIȘTILOR MIHAI VITEAZUL, în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI ROMÂNE, având ca obiect "obligația de a face", ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 197/2017 din data de 22.03.2017 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul SINDICATUL POLIȚIȘTILOR MIHAI VITEAZUL, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea recursului recurentul-pârât a menționat, în esență, că instanța de fond a respins cererea sa, reținând formal și lapidar că refuzul pârâtei este justificat prin prisma art. 22 alin. (2) din legea nr., 62/2011, considerând deci că accesul la un site public de informare se înscrie în noțiunea de facilități despre care face vorbire această dispoziție legală, facilitate ce poate fi acordată doar preferential organizațiilor reprezentative. Mai mult, în mod deliberat instanța a denaturat temeiul de drept substantial al cererii de chemare în judecată, mutând discuția pe aspectul reprezentativității.

Sub aspectul interpretării dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, instanța dovedește din plin aplicarea greșită a normelor de drept material, prin extinderea noțiunii de " facilități necesare desfășurării activității sindicale", la altceva decât a dorit legiuitorul, textul referindu-se în mod evident la facilități de ordin patrimonial, fiind de altfel aberant să poată fi reglementată o modalitate de cenzură a dreptului de exprimare. În textul de lege este vorba de anumite facilități de ordin material, cum ar fi sediu, logistică, autoturism, ce pot fi puse la dispoziția organizațiilor representative și, în nici un caz acesta nu se referă la modalități de comunicare sau afișare a comunicatelor sau informațiilor provenite de la sindicate, aceasta nefiind o facilitate acordată de angajator, ci un drept fundamental al organizației sindicale.

Raportat la aceste prevederi, instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, extinzând nejustificat sensul legii. Totodată, susține recurentul că motivarea nu are legătură cu obiectul cererii, în condițiile în care nu a solicitat sub nici o formă facilitățile materiale prevăzute de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, singura discuție legată de acest text fiind doar referitoare la inaplicabilitatea lui în speță. De fapt, raportat la obiectul cererii, menționează recurentul că hotărârea nu este motivată, instanța concluzionând în mod absurd că " Accesul la o rețea intranet administrate de pârâtă se înscrie în noțiunea de facilități despre care face vorbire această dispoziție legală", fără a motiva în vreun fel această conclzuie pripită și absurd.

Față de aceste considerente, redurentul - reclamant solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, cu luarea în considerare a susținerilor și aplicarea corectă a legii.

Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Inspectoratul General al Poliției Române a depus întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea dispozițiilor instanței de fond, ca fiind legală și temeinică, autoritatea susținând că instanța a transpus în mod corect prevederile legale raportat la cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, iar criticile acestuia sunt neîntemeiate.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul - reclamant nu a formulat Răspuns la întâmpinarea intimatului - reclamant.

Procedura de soluționare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Înainte de a proceda la analizarea criticilor formulate de recurentul -reclamant pe fondul recursului declarat împotriva sentinței nr. 197/2017 din 22 martie 2017, Înalta Curte, va verifica mai întâi dacă a fost respectat termenul de declarare a recursului, astfel cum este prevăzut la art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit articolului 20 din Legea nr. 554/2004 " Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ. " Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs…".

În cauză, în ceea ce privește recursul formulat de reclamant împotriva sentinței de fond, se constată că sentința recurată a fost comunicată recurentului la data de 26 aprilie 2017 (dosar fond) iar cererea de recurs a fost depusă direct la Compartimentul Registratură al instanței de fond, la data de 15.05.2017, în condițiile în care ultima zi de declarare în termen a recursului era data de 12.05.2017, iar din dosar nu rezultă că recursul a fost transmis prin alte mijloace - poștă, servicii specializate de curierat, unități militare sau locuri de deținere - care să determine calcularea termenului prin raportare la alte date, rămânând astfel valabilă data înregistrării recursului la instanța de fond.

În raport de aceste date, se constată că recursul promovat împotriva sentinței nr. 197/2017 a fost declarat și motivat cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate, prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, incidentă în prezenta cauză, termen care s-a împlinit pentru recurentul-reclamant la data de 12.05.2017.

Prin dispozițiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Așadar, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ. " Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs" iar potrivit dispozițiilor 489 alin. (1) din același act normativ " Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal..."

Aceste norme imperative instituie în sarcina recurentului obligația de a exercita acest drept procesual de atacare a hotărârii judecătorești într-un anumit termen, imperativ prevăzut de lege, motivarea cererii după împlinirea termenului legal, atragând, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului.

În cauză, astfel cum s-a constatat, recurentul a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal și fără a dovedi că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 186 C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

De altfel, Înalta Curte constată că recurentul- reclamant nici nu a solicitat repunerea sa în termen.

Astfel, instanța de control judiciar are în vedere dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd următoarele:

"Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Pe cale de consecință, neexercitarea dreptului procesual - în speță, a recursului - în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., care este decăderea, iar consecința este rămânerea definitivă a hotărârii la data expirării termenului, astfel încât, aceasta nu mai poate fi analizată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, neidentificând existența vreunui motiv de ordine publică, care ar putea atrage nulitatea hotărârilor recurate, în temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul promovat de reclamantul Sindicatul Polițiștilor " Mihai Viteazul", ca tardiv, aplicând astfel și sancțiunea juridică a decăderii părții din exercitarea dreptului de declarare a acestei căi de atac, sancțiune prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., pentru neexercitarea sa în termenul legal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Polițiștilor " Mihai Viteazul" împotriva sentinței nr. 197/2017 din 22 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 noiembrie 2019.