ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2817/2020

Hotărârea pronunțată de instanța de fond 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, la data de 17.08.2017, pe rolul Curții de aPel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.07.2017 emise de pârâta DGRFP Ploiești prin AJFP Călărași. 1.

Soluția primei instanțe Prin sentința civilă nr. 4931 din 14 decembrie 2017, Curtea a admis acțiunea și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.07.2017. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Au susținut recurentele-pârâte că măsura instituirii măsurilor asigurătorii a fost emisă conform art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală coroborat cu dispozițiile OMFP 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare. Măsura a fost adoptată în contextul realizării unei inspecții fiscale la sediul societății intimate, în urma căreia au fost constatate debite al căror cuantum depășește capitalul propriu al contribuabilului, debite care nu au fost achitate în timpul controlului. În speță, având în vedere cuantumul considerabil al sumei stabilite în sarcina reclamantei, precum și toate dispozițiile legale în materie, a fost adoptată în mod corect măsura indisponibilizării și conservării activului patrimonial al societății. Au mai arătat recurentele că decizia a cărei anulare se solicită își produsese efectele de prezervare a patrimoniului debitoarei, fiind instituit și sechestrul asigurător pentru bunuri imobile nr. 13244/20.07.2017 și, prin efectul legii, la împlinirea termenului, s-a procedat la executare prin emiterea somației. Astfel, măsurile asigurătorii instituite în baza acestei decizii au devenit executorii, potrivit art. 213 alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Raționamentul primei instanțe se impune a fi cenzurat pentru că anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ar atrage după sine și anularea actelor de executare, fapt care ar încălca dispozițiile legale fiscale care reglementează contestația la executare.

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la susținerile recurentelor privind faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și-ar fi produs efectele, a precizat că prin sentința civilă din 18 decembrie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Judecătoria Lehliu-Gară a dispus admiterea cererii sale și a anulat Procesul-verbal de sechestru asigurătoriu pentru bunuri imobile nr. x/20.07.2017 emis de DGRFP Ploiești prin AJFP Călărași. Astfel, nu pot fi avute în vedere susținerile recurentelor că cererea de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ar fi rămas fără obiect.

Decizia instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 4.1. Potrivit art. 213 alin. (2), (3) și (5) din Codul de procedură fiscală, "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. (...) (5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.". Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se dispun în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. De asemenea, alin. (5) al articolului menționat, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată. 4.2. Din cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.07.2017 nu se pot desprinde rațiunile concrete care să sublinieze acest pericol. Constată Înalta Curte că autoritatea fiscală emitentă a actului atacat a invocat art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală și s-a limitat la a enumera toate ipotezele prevăzute de articol, respectiv că s-a constatat existența pericolului ca societatea să se sustragă de la urmărire sau să ascundă ori să risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectare, fără, însă, a preciza niciun element concret pentru care dintre ipoteze s-ar impune luarea măsurii. Or, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal. 4.3. Reține Înalta Curte că, în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative. Prin urmare motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Sintagma în cazuri excepționale confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, care trebuie să rezulte din atitudinea societății care ar încerca să-și sustragă, ascundă sau să-și distrugă activele patrimoniale, cu scopul zădărnicirii eforturilor organului fiscal de a executa creanța fiscală. Pericolul la care face referire art. 213 trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, neputându-se reține starea de pericol în raport cu cele reținute prin controlul fiscal. Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanța fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului. 4.4. Referitor la alegațiile recurentelor, vizând lipsa de obiect a acțiunii și faptul că executarea silită a început și că măsurile dispuse prin decizia atacată au devenit executorii, Înalta Curte, pe lângă cele corect reținute de prima instanță, constată, analizând apărările formulate de intimata-reclamantă, că Procesul-verbal de sechestru asigurătoriu pentru bunuri imobile nr. x/20.07.2017 a fost anulat de Judecătoria Lehliu-Gară în Dosarul nr. x/2017, aspect care nu a fost combătut de recurente. 4.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.