ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2836/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2836/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 27 februarie 2009,

reclamantul R.C. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, conform dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la plata valorii de piață a

apartamentului nr. 36 situat în București, strada I.B., sector 1.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că este unicul succesor al fostului proprietar R.I.G.,

în baza certificatului de moștenitor nr. 126 din 19 septembrie 2003. A arătat

că acestuia din urmă i-a fost restituit în deplină proprietate și pașnică

folosință apartamentul în cauză prin decizia civilă nr. 2462 din 12 octombrie

1999 a Tribunalului București, secția IV-a civilă, definitivă și irevocabilă,

iar prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 491 din 03

aprilie 2000 i-a fost restituit în proprietate acest apartament, însă nu a

putut fi pus în posesie de către P.M.B. - D.G.A.F.I., întrucât apartamentul

fusese vândut chiriașilor Ș.G. și Ș.M.

Autorul reclamantului

a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

anterior menționat, însă prin sentința civilă nr. 10460 din 17 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București acțiunea a fost respinsă, soluția devenind irevocabilă

prin decizia civilă nr. 2268 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

În conformitate cu

prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât acțiunile promovate în instanță nu au

adus în proprietatea reclamantului acest apartament, a formulat „notificarea”

prevăzută de Legea nr. 10/2001, nr. 384 din 10 noiembrie 2005, care nu a fost soluționată.

În ședința publică

din data de 30 martie 2009, tribunalul a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009,

excepție respinsă prin încheierea de ședință de la termenul din 11 mai 2009.

La data de 08 mai 2009

reclamantul a indicat valoarea obiectului cererii ca fiind de 125.000 euro.

Prin sentința civilă nr.

387 din 22 martie 2010, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice

și a respins ca neîntemeiată cererea.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut în ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, pârâtul are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fond, s-a reținut

că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost depusă în anul

2005, cu mult timp după expirarea termenului prevăzut de lege, devenind

aplicabile dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu

care, nedepunerea notificării în termenul prevăzut de lege atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește

aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a

arătat că dispozițiile legale invocate de reclamant nu îl vizează, ci

dimpotrivă, îi vizează pe foștii chiriași, care au încheiat contracte de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu privire la care au fost

admise acțiunile în declararea nulității absolute sau acțiunile în revendicare

inițiate de foștii proprietari.

Prin urmare, în nici

un caz nu se poate ajunge la o aplicare coroborată a dispozițiilor legale

prevăzute în cuprinsul art. 20 alin. (2) și 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

în sensul dorit de reclamant, cele două articole reglementând proceduri

diferite, una destinată foștilor proprietari, iar cealaltă destinată

cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești a formulat apel în termen legal reclamantul.

Prin decizia nr. 392/

A din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Reclamantul a

formulat notificarea nr. 384 din 10 noiembrie 2005, nesoluționată până în

prezent, prin care a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul situat în București, str. I.B., sector 1, invocând împrejurarea că,

deși acest imobil i-a fost restituit în natură printr-o decizie anterioară

emisă de Municipiul București, nu poate intra în posesia sa, întrucât a fost vândut

în același timp chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de

vânzare - cumpărare nefiind anulat până în prezent.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în valoarea

de piață a acestui apartament în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, invocând ca și temei juridic art. 20 alin. (2) și art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 republicată și fără a chema în judecată Municipiul

București. În aceste condiții, în mod firesc, instanța de fond a reținut,

într-o primă teză, împrejurarea că reclamantul nu a solicitat soluționarea pe

fond a notificării formulate, întrucât această cerere putea fi formulată numai

în contradictoriu cu entitatea deținătoare căreia i s-a adresat notificarea.

Pe de altă parte, s-a

reținut, de asemenea corect și împrejurarea că notificarea a fost formulată

peste termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

fiind incidente în cauză dispozițiile art. 22 alin. (5) din același act normativ,

care prevăd faptul că nerespectarea termenului de 6 luni, ce a fost prelungit

succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 până la 14

ianuarie 2002, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dispozițiile art. 46 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamant nu pot fi reținute în cauză

întrucât acesta nu se află în situația respingerii printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a acțiunii privind restituirea bunului

în natură, ci dimpotrivă acesta se află în posesia unei dispoziții de

restituire în natură a imobilului, cât și a unei hotărâri judecătorești

irevocabile prin care Consiliul General al Municipiului București a fost

obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Împrejurarea că

ulterior, în cadrul acțiunii în revendicare promovată s-a reținut că acesta nu

are calitate procesuală activă, nu poate conduce la concluzia soluționării pe

fond a acțiunii în revendicare.

Chiar și în ipoteza

în care s-ar considera că reclamantul se află în situația reglementată de

dispozițiile art. 46 alin. (3) din legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că

termenul de 6 luni pentru formularea notificării curge de la data de 24

octombrie 2002, data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 2268 din 24

octombrie 2002 a Curții de Apel București. Or, notificarea a fost formulată la

data de 10 noiembrie 2005, cu mult peste termenul legal de 6 luni.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 1/2009, acestea se referă la

proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, ca și dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

aceste dispoziții legale nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C.

proc. civ., recurentul-reclamant susține că, în mod greșit instanțele au considerat

că nu a făcut dovada calității de proprietar al apartamentului pentru care

solicită acordarea despăgubirilor, această calitate fiind confirmată prin

decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului București,

definitivă și irevocabilă. În plus, recurentul a depus la dosar certificatul de

moștenitor din 16 octombrie 1996 emis de BNP - I.T., care îi confirmă această

calitate.

Sub un al doilea

aspect, în mod greșit a reținut instanța că, prin acțiunea cu care a sesizat

instanța, reclamantul nu a solicitat soluționarea notificării nr. 384/2005.

Or, în condițiile în

care solicită acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, acestea

pot fi acordate numai ca urmare a soluționării notificării, iar împrejurarea că

nu a chemat în judecată Municipiul București nu prezintă relevanță, câtă vreme

a înțeles să se judece în contradictoriu cu cel desemnat prin lege să facă

plata sumei reprezentând contravaloarea despăgubirilor.

Este de asemenea

greșit considerentul curții de apel, potrivit căruia notificarea a fost

formulată cu nerespectarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât

reclamantul se bucura de decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a

Tribunalului București, care îi recunoștea calitatea de proprietar, iar

notificarea a fost formulată după soluționarea litigiului cu chiriașii

cumpărători.

Mai susține

recurentul că decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului

București nu a fost anulată prin nici un act judiciar sau administrativ, astfel

că dreptul său de proprietate asupra apartamentului în litigiu există și în

prezent, fiind statuat prin decizia nr. 6032 din 17 octombrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Recurentul mai

susține că, întrucât nu poate beneficia de apartamentul său, în natură, a

formulat acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, prin care a solicitat

acordarea de despăgubiri, în raport cu dispozițiile Legii nr. 1/2009 care

permit, atât proprietarilor care nu au reușit să obțină bunul în natură, cât și

chiriașilor care nu au putut păstra bunul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995,

să solicite despăgubiri în baza acestei legi, în ambele cazuri plata făcându-se

de Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii

apelului reclamantului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia

civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

În mod corect au reținut

instanțele anterioare că obiectul acțiunii formulată de reclamant, în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, îl constituie plata

despăgubirilor constând în prețul de piață al apartamentului nr. 36 situat în

București, Str. I.B., temeiul de drept indicat de reclamant în susținerea

pretențiilor sale fiind art. 20 alin. (2) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 prevede că

„în cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil și construcții …

”, iar art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 prevede că „

restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face

de către Ministerul Finanțelor Publice

”.

Rezultă că

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se referă la natura

măsurilor reparatorii - în echivalent - cuvenite persoanei îndreptățite,

respectiv proprietarilor, în ipoteza în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, însă în cadrul procedurii

reglementate de această lege.

Prin

motivele de recurs, recurentul - reclamant susține că, solicitând acordarea de

despăgubiri, implicit a solicitat și soluționarea notificării nr. 384/2005.

Această susținere nu

poate fi primită pentru că reclamantul nu a formulat acest capăt de cerere în

petitul acțiunii.

În ce privește

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocate de recurentul-reclamant,

acestea se referă la foștii chiriașii, ale căror contracte de vânzare –

cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și, nicidecum la foștii

proprietari.

Critica potrivit căreia

instanțele au considerat că reclamantul nu a făcut dovada calității de

proprietar al apartamentului pentru care solicită acordarea despăgubirilor este

superfluă, întrucât niciuna dintre instanțele anterioare nu au reținut un

asemenea considerent.

Dimpotrivă, instanța

de apel a constatat că reclamantul se află în posesia unei dispoziții de

restituire în natură a imobilului, cât și a unei hotărâri judecătorești

irevocabile prin care Consiliul General al Municipiului București a fost

obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Susținerea

recurentului potrivit căreia

decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a

Tribunalului București nu a fost anulată, astfel că dreptul său de proprietate

asupra apartamentului în litigiu există și în prezent, fiind statuat prin Decizia

nr. 6032 din 17 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu

prezintă relevanță în speța de față, în care nu se pune problema contestării

dreptului reclamantului asupra apartamentului în litigiu.

Concluzionând, Înalta

Curte constată că modalitatea aleasă de reclamant pentru obținerea

despăgubirilor pentru apartamentul preluat abuziv nu este cea prevăzută de

legea specială de reparație, iar temeiul de drept invocat nu este aplicabil în

speță.

Recurentul a invocat

și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici

care să poate fi încadrate în aceste prevederi.

În consecință, față

de considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 392/ A

din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 aprilie 2012.