ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2836/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 27 februarie 2009, reclamantul R.C.

a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, conform dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la plata valorii de piață a apartamentului nr. 36 situat în București, strada I.B., sector 1. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este unicul succesor al fostului proprietar R.I.G., în baza certificatului de moștenitor nr. 126 din 19 septembrie 2003. A arătat că acestuia din urmă i-a fost restituit în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul în cauză prin decizia civilă nr. 2462 din 12 octombrie 1999 a Tribunalului București, secția IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, iar prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 491 din 03 aprilie 2000 i-a fost restituit în proprietate acest apartament, însă nu a putut fi pus în posesie de către P.M.B.

- D.G.A.F.I., întrucât apartamentul fusese vândut chiriașilor Ș.G. și Ș.M. Autorul reclamantului a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare anterior menționat, însă prin sentința civilă nr. 10460 din 17 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 București acțiunea a fost respinsă, soluția devenind irevocabilă prin decizia civilă nr. 2268 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă. În conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât acțiunile promovate în instanță nu au adus în proprietatea reclamantului acest apartament, a formulat „notificarea” prevăzută de Legea nr. 10/2001, nr. 384 din 10 noiembrie 2005, care nu a fost soluționată.

În ședința publică din data de 30 martie 2009, tribunalul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 1/2009, excepție respinsă prin încheierea de ședință de la termenul din 11 mai 2009. La data de 08 mai 2009 reclamantul a indicat valoarea obiectului cererii ca fiind de 125.000 euro. Prin sentința civilă nr. 387 din 22 martie 2010, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiată cererea. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pârâtul are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fond, s-a reținut că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost depusă în anul 2005, cu mult timp după expirarea termenului prevăzut de lege, devenind aplicabile dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, nedepunerea notificării în termenul prevăzut de lege atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii prin echivalent. În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a arătat că dispozițiile legale invocate de reclamant nu îl vizează, ci dimpotrivă, îi vizează pe foștii chiriași, care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu privire la care au fost admise acțiunile în declararea nulității absolute sau acțiunile în revendicare inițiate de foștii proprietari.

Prin urmare, în nici un caz nu se poate ajunge la o aplicare coroborată a dispozițiilor legale prevăzute în cuprinsul art. 20 alin. (2) și 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul dorit de reclamant, cele două articole reglementând proceduri diferite, una destinată foștilor proprietari, iar cealaltă destinată cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat apel în termen legal reclamantul. Prin decizia nr. 392/ A din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Reclamantul a formulat notificarea nr. 384 din 10 noiembrie 2005, nesoluționată până în prezent, prin care a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. I.B., sector 1, invocând împrejurarea că, deși acest imobil i-a fost restituit în natură printr-o decizie anterioară emisă de Municipiul București, nu poate intra în posesia sa, întrucât a fost vândut în același timp chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare - cumpărare nefiind anulat până în prezent. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în valoarea de piață a acestui apartament în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, invocând ca și temei juridic art. 20 alin. (2) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată și fără a chema în judecată Municipiul București.

În aceste condiții, în mod firesc, instanța de fond a reținut, într-o primă teză, împrejurarea că reclamantul nu a solicitat soluționarea pe fond a notificării formulate, întrucât această cerere putea fi formulată numai în contradictoriu cu entitatea deținătoare căreia i s-a adresat notificarea. Pe de altă parte, s-a reținut, de asemenea corect și împrejurarea că notificarea a fost formulată peste termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 22 alin. (5) din același act normativ, care prevăd faptul că nerespectarea termenului de 6 luni, ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 până la 14 ianuarie 2002, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamant nu pot fi reținute în cauză întrucât acesta nu se află în situația respingerii printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acțiunii privind restituirea bunului în natură, ci dimpotrivă acesta se află în posesia unei dispoziții de restituire în natură a imobilului, cât și a unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul. Împrejurarea că ulterior, în cadrul acțiunii în revendicare promovată s-a reținut că acesta nu are calitate procesuală activă, nu poate conduce la concluzia soluționării pe fond a acțiunii în revendicare.

Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că reclamantul se află în situația reglementată de dispozițiile art. 46 alin. (3) din legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că termenul de 6 luni pentru formularea notificării curge de la data de 24 octombrie 2002, data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 2268 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel București. Or, notificarea a fost formulată la data de 10 noiembrie 2005, cu mult peste termenul legal de 6 luni. În ceea ce privește dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 1/2009, acestea se referă la proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ca și dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziții legale nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că, în mod greșit instanțele au considerat că nu a făcut dovada calității de proprietar al apartamentului pentru care solicită acordarea despăgubirilor, această calitate fiind confirmată prin decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă. În plus, recurentul a depus la dosar certificatul de moștenitor din 16 octombrie 1996 emis de BNP - I.T., care îi confirmă această calitate. Sub un al doilea aspect, în mod greșit a reținut instanța că, prin acțiunea cu care a sesizat instanța, reclamantul nu a solicitat soluționarea notificării nr. 384/2005.

Or, în condițiile în care solicită acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, acestea pot fi acordate numai ca urmare a soluționării notificării, iar împrejurarea că nu a chemat în judecată Municipiul București nu prezintă relevanță, câtă vreme a înțeles să se judece în contradictoriu cu cel desemnat prin lege să facă plata sumei reprezentând contravaloarea despăgubirilor. Este de asemenea greșit considerentul curții de apel, potrivit căruia notificarea a fost formulată cu nerespectarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, întrucât reclamantul se bucura de decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului București, care îi recunoștea calitatea de proprietar, iar notificarea a fost formulată după soluționarea litigiului cu chiriașii cumpărători.

Mai susține recurentul că decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului București nu a fost anulată prin nici un act judiciar sau administrativ, astfel că dreptul său de proprietate asupra apartamentului în litigiu există și în prezent, fiind statuat prin decizia nr. 6032 din 17 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recurentul mai susține că, întrucât nu poate beneficia de apartamentul său, în natură, a formulat acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri, în raport cu dispozițiile Legii nr. 1/2009 care permit, atât proprietarilor care nu au reușit să obțină bunul în natură, cât și chiriașilor care nu au putut păstra bunul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, să solicite despăgubiri în baza acestei legi, în ambele cazuri plata făcându-se de Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului reclamantului, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În mod corect au reținut instanțele anterioare că obiectul acțiunii formulată de reclamant, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, îl constituie plata despăgubirilor constând în prețul de piață al apartamentului nr. 36 situat în București, Str. I.B., temeiul de drept indicat de reclamant în susținerea pretențiilor sale fiind art. 20 alin. (2) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil și construcții … ”, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „ restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice ”. Rezultă că dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se referă la natura măsurilor reparatorii - în echivalent - cuvenite persoanei îndreptățite, respectiv proprietarilor, în ipoteza în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, însă în cadrul procedurii reglementate de această lege.

Prin motivele de recurs, recurentul - reclamant susține că, solicitând acordarea de despăgubiri, implicit a solicitat și soluționarea notificării nr. 384/2005. Această susținere nu poate fi primită pentru că reclamantul nu a formulat acest capăt de cerere în petitul acțiunii. În ce privește dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, invocate de recurentul-reclamant, acestea se referă la foștii chiriașii, ale căror contracte de vânzare – cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și, nicidecum la foștii proprietari. Critica potrivit căreia instanțele au considerat că reclamantul nu a făcut dovada calității de proprietar al apartamentului pentru care solicită acordarea despăgubirilor este superfluă, întrucât niciuna dintre instanțele anterioare nu au reținut un asemenea considerent.

Dimpotrivă, instanța de apel a constatat că reclamantul se află în posesia unei dispoziții de restituire în natură a imobilului, cât și a unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul. Susținerea recurentului potrivit căreia decizia civilă nr. 2462/ A din 12 octombrie 1999 a Tribunalului București nu a fost anulată, astfel că dreptul său de proprietate asupra apartamentului în litigiu există și în prezent, fiind statuat prin Decizia nr. 6032 din 17 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu prezintă relevanță în speța de față, în care nu se pune problema contestării dreptului reclamantului asupra apartamentului în litigiu.

Concluzionând, Înalta Curte constată că modalitatea aleasă de reclamant pentru obținerea despăgubirilor pentru apartamentul preluat abuziv nu este cea prevăzută de legea specială de reparație, iar temeiul de drept invocat nu este aplicabil în speță. Recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să poate fi încadrate în aceste prevederi. În consecință, față de considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 392/ A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.