ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1786/2020

Ședința publică din data de 14 aprilie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal la data de 18.09.2015, reclamanta unitatea administrativ - teritorială Comuna Voinești, județul Vaslui a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, următoarele:

A. anularea notificării beneficiarului cu privire la confirmarea plății nr. 1382 din 11 martie 2015 și a notificării beneficiarului asupra plăților efectuate nr. 1383 din 11 martie 2015, comunicată beneficiarului prin Poșta Electronică la data de 17 martie 2015, prin care, în mod nelegal, s-au constatat următoarele:

- Suma admisă la plată este de 3.281.617,21 RON, iar suma respinsă la plată este de 608.295,67 RON;

- Cheltuielile respinse la plată sunt reprezentate de: 271.680,78 RON conform facturilor x/23.10.2013, y/14.11.2013, z/05.02.2013, w/20.10.2014, t/28.11.2013 și 472/25.09.2014, din care suma de 6.549,89 RON cota CAS calculată eronat, 61.943,76 RON lucrări neexecutate pereu la podețe plus șanțuri și rigole, 203.187,13 pentru 260 m (alt traseu conform devize);

• 329.381,54 RON conform facturilor x/28.11.2013, y/14.11.2013 și 472/25.09.2014 lucrări diverse și neprevăzute conform anexei 4 la Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor solicitate de pe capitolul 4.1.

• 7.233,35 RON conform adeverinței x/10.12.2014 valoare solicitată în plus față de C + M.

• Totalul sumelor reținute ca respinse la plată = 637.869,87 RON.

- Suma de 608.295,67 RON, constând în mai mult de 3% din valoarea cheltuielilor solicitate, cu precizarea faptului că această sumă reprezintă reducere conform art. 30 din Regulamentul CE 65/2011 și a fost reținută cu titlul de penalizare din valoarea cheltuielilor declarate eligibile de 3.281.617,21 RON;

- Cererea de plată a tranșei II, admisă la plată pentru suma de "0,00 RON", pentru diferența de 611.612,66 RON urmând a fi executată Scrisoarea de garanție pentru restituirea avansului nr. 168 din 04.10.2012 emisă de Fondul Național de Garantare a creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN.

B. Anularea în parte a răspunsului înregistrat la sediul beneficiarului sub nr. x/20.05.2015, comunicat beneficiarului prin serviciul Poștei Române la data de 20.05.2015, prin care, în mod nelegal, s-au constatat următoarele:

- Suma admisă la plată este de 3.610.227,64 RON din tranșa 2 de plată, iar suma respinsă la plată este de 279.685,24 RON + 29.574,24 RON;

- Cheltuielile respinse la plată sunt reprezentate de:

• 5.235,01 RON din suma inițială de 6.549,89 RON declarată neeligibilă, contribuție de asigurări sociale (CAS) datorată de angajatori (15,8%);

• 65.759,70 RON majorată de la suma de 61.943,76 RON - lucrări neidentificate la vizita în teren, pereu la podețe plus șanțuri și rigole;

• 203.187,13 pentru 260 m (alt traseu conform devize DC 111B);

• 5.503,40 RON față de suma inițială de 7.233,35 RON declarată neeligibilă, conform adeverinței x/10.12.2014, valoare taxei ISC de 0,7%, solicitată în plus față de valoarea lucrărilor de construcție și montaj (C+M) declarate eligibile;

• 29.574,20 RON reprezentând lucrări respinse la plată conform fișei de debit nr. x/29.01.2015, lucrări solicitate și decontate în tranșa 1 de plată pe DC 111B;

• Totalul sumelor reținute ca respinse la plată = 309.259,44 RON.

Reclamanta a înțeles să conteste actul administrativ, solicitând anularea parțială a acestuia, doar în privința sumelor respinse la plată;

C. anularea răspunsului înregistrat sub nr. x din 22.07.2015, prin care s-a dispus clasarea contestației formulate împotriva Răspunsului nr. x/20.05.2015.

D. ca urmare a constatării nulității actelor administrative contestate, reclamanta a solicitat instanței să constate caracterul eligibil al cheltuielilor solicitate prin cererea de plată a tranșei a II-a, cu consecința obligării pârâtei la plata Tranșei a II - a din cadrul Contractului de Finanțare nr. x/18.04.2012, conform cererii de plată x/2 din

18.12.2014, toate cheltuielile fiind efectuate în conformitate cu prevederile contractului de finanțare încheiat între părți.

Prin sentința civilă nr. 69/2017 pronunțată în data de 28 martie 2017, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Voinești, județul Vaslui, prin Primar în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și a anulat în parte următoarele acte emise de către pârâtă:

- notificarea beneficiarului cu privire la confirmarea plății nr. 1382/11.03.2015 și notificarea beneficiarului asupra plăților efectuate, nr. 1383/11.03.2015;

- răspunsul înregistrat la sediul beneficiarului sub nr. x/20.05.2015;

- răspunsul înregistrat sub nr. x din 22.07.2015, prin care s-a clasat contestația formulată împotriva răspunsului nr. x/20.05.2015.

A constatat caracterul eligibil al cheltuielilor solicitate prin cererea de plată a tranșei a II-a, din cadrul Contractului de Finanțare nr. x/18.04.2012, conform cererii de plată nr. x/2 din 18.12.2014, mai puțin suma de 34.435,50 RON, apreciată ca neeligibilă (lucrări neexecutate) și 4816,99 RON cheltuială neeligibilă (cotă CAS), suma totală a cheltuielilor eligibile fiind de 3845484,30 RON.

A obligat pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale să plătească reclamantei suma de 9285 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, reținerea cauzei spre rejudecare și modificarea în parte a sentinței civile pronunțată de către instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii formulată de Comuna Voinești, ca neîntemeiată.

Principala critică adusă sentinței se referă la faptul că instanța, în soluționarea cauzei, ar fi apreciat în mod greșit, prin omologarea raportului de expertiză întocmit în cauză, că o parte din cheltuielile solicitate la plată în cadrul tranșei de II-a, au fost considerate în mod eronat neeligibile de către AFIR.

Astfel, în opinia recurentei, în mod greșit, atât instanța de fond cât și expertul tehnic judiciar, au apreciat că suma de 203.187,13 reținută pentru cei 260 metri lineari realizați pe alt traseu de drum este eligibilă, întrucât, în adoptarea acestei soluții, nu s-ar fi efectuat compararea realității din teren cu documentele care au fost anexate cererii de finanțare; susține recurenta că ramificația DC 111B, în anul 2010 când drumul comunal DC 111 a fost afectat de inundații, nu făcea parte din acesta iar, față de studiul de fezabilitate, s-ar fi schimbat amplasamentul drumurilor propuse pentru amenajare în sensul că tronsonul de drum de 260 ml din capătul drumului DC 111, care trebuia amenajat și care rămâne ca amplasament în cadrul acestuia, a fost transferat pentru amenajare pe ramificația DC 111B, care a fost transformată prin schimbarea denumirii străzii nr. 1 din satul Lingurari, prin HCL nr. 1/10.01.2013. În acest fel, apreciază recurenta, s-ar fi ieșit din cadrul Fișei măsurii 322d care a prevăzut doar amenajarea acelor drumuri care au fost afectate de inundațiile din anul 2010.

O altă critică se referă la faptul că, în mod greșit, instanța de fond ar fi apreciat ca fiind eligibilă suma de 65.759,70 RON lucrări neexecutate pereu la podețe+șanțuri și rigole, suma respectivă fiind respinsă la plată în urma măsurătorilor efectuate la vizita pe teren, în prezența beneficiarului.

De asemenea, recurenta critică soluția și sub aspectul îmbrățișării de către instanța de fond a punctului de vedere al expertului judiciar, în ceea ce privește atât calcului sumei reprezentând contribuția CAS, dar și al taxei către ISC, de 0,7%, întrucât opinia expertului nu ar fi corectă și nici în acord cu dispozițiile legale aplicabile.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să se constate nulitatea recursului întrucât motivele invocate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței nr. 69/28.03.2017 a Curții de Apel Iași, ca fiind temeinică și legală.

În esență, intimata-reclamantă a arătat că instanța de fond, în mod corect, a apreciat materialul probator administrat în cauză (expertiza și înscrisuri) reținând că tronsonul de 260 ml din DC 111B face parte din DC 111 și în consecință, contravaloarea lucrărilor de refacere și modernizare a tronsonului de 260 ml pe DC111B nu constituie o modificarea de amplasament față de studiul de fezabilitate, respectiv faptul că a fost un drum afectat de inundațiile din 2010 fiind inclus în lista definitivă a localităților afectate de inundații, conform adeverinței nr. x/16.06.2011 emisă de către Instituția Prefectului Vaslui.

La termenul de judecată din data de 6 martie 2020, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată excepția nulității, considerând că recursul îndeplinește cerințele prevăzute de dispozițiile legale astfel cum acestea sunt prevăzute în C. proc. civ., inclusiv din perspectiva motivării sale.

În ședința publică de la același termen de judecată, intimata-reclamantă a invocat, în raport de soluția pronunțată în dosarul cu nr. x/2015 al Curții de Apel Iași, excepția autorității de lucru judecat, având în vedere soluționarea definitivă a cauzei respective. Înalta Curte a unit această excepție cu fondul cauzei, în considerarea faptului că privește anumite aspecte ce vor fi avute în vedere și la soluționarea fondului cauzei, dar și că este necesară administrarea unor probe comune.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția autorității de lucru judecat, în susținerea căreia, intimatul-reclamant a invocat faptul că soluția pronunțată în dosarul cu nr. x/2015 al Curții de Apel Iași ar viza tocmai situația juridică a celor 260 de metri liniari, referitor la caracterul neeligibil al cheltuielilor reținute de către recurentă - pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale privind suma de 203.187,13 RON, (respectiv suma de 29.574 RON) care vizează tocmai chestiunea cheltuielilor solicitate cu privire la decontările legate de această suprafață de 260 de metri liniari, în prezenta cauză.

Potrivit art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Efectele lucrului judecat au fost detaliate în cuprinsul art. 431 din același cod, identificându-se funcția negativă a lucrului judecat, transpusă prin alin. (1), ce arată că:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect" și funcția pozitivă a lucrului judecat, ce se regăsește în alin. (2) al aceluiași text de lege, prin aceea că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. Din cuprinsul normelor legale anterior citate, reiese că este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți făcute de ele și în contra lor, în aceeași calitate.

Identitatea de părți presupune participarea în ambele procese a acelorași persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal, cauza vizează fundamentul raportului juridic dedus judecății, în timp ce obiectul reprezintă atât pretenția formulată prin cerere, cât și dreptul subiectiv invocat. Așadar, obiectul acțiunii civile îl reprezintă protecția unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a cărui realizare, calea justiției este obligatorie și el constă fie în pretenția de recunoaștere a unui drept sau de condamnare a pârâtului la executarea obligației pe care a încălcat-o, fie în pretenția la crearea unor situații juridice noi, în cazurile expres prevăzute de lege. Pe de altă parte, în ceea ce privește cauza acțiunii civile se impune a se face precizarea că aceasta a fost definită în literatura de specialitate ca reprezentând temeiul juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părți îl valorifică împotriva celeilalte, iar cu privire la același obiect pot exista mai multe acțiuni întemeiate pe cauze diferite.

În cauza de față, chiar dacă am admite că între cele două litigii s-ar întruni identitate sub aspectul părților din proces, dar și din perspectiva cauzei juridice care susține pretențiile deduse judecății, este fără putere de tăgadă faptul că nu este întrunită condiția identității de obiect.

Astfel, în timp ce în procesul anterior, în care a fost pronunțată sentința nr. 125/23.06.2016, s-a solicitat de către aceeași reclamantă anularea Deciziei nr. 12414/3.04.2015 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/28.01.2015, în cauza pendinte, s-a solicitat anularea unor acte administrative diferite, respectiv a notificării beneficiarului cu privire la confirmarea plății nr. 1382 din 11 martie 2015 și a notificării beneficiarului asupra plăților efectuate nr. 1383 din 11 martie 2015, anularea în parte a răspunsului înregistrat la sediul beneficiarului sub nr. x/20.05.2015 și a răspunsului înregistrat sub nr. x din 22.07.2015, prin care s-a dispus clasarea contestației formulate împotriva răspunsului nr. x/20.05.2015.

Ca atare, pretențiile deduse judecății fiind diferite, identitatea obiectului celor două cauze nu este întrunită, astfel ca excepția autorității de lucru judecat, invocată de către intimata-reclamantă, va fi respinsă ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, însă, trecând la analiza motivelor de recurs, se impune a se preciza cu prioritate faptul că prezumția de lucru judecat, reglementată în cuprinsul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., reprezintă tot o manifestare a autorității de lucru judecat, respectiv manifestarea pozitivă și permite oricăreia dintre părțile unui litigiu să opună lucrul anterior judecat într-un alt proces, dacă are legătură cu soluționarea celui de-al doilea proces purtat între ele.

În conformitate cu dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce depline efecte între părțile procesului în care a fost pronunțată. Astfel, datorită caracterului de ordine publică al normelor care o consacră, dar și în aplicarea consecventă a principiului autorității de lucru judecat, s-a impus soluția obligativității efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Mai mult decât atât, în cazul prevăzut de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât să nu poată fi contrazisă judecata anterioară, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Așadar, în virtutea puterii lucrului judecat, nu se poate nega sau afirma ceea ce s-a negat sau s-a afirmat anterior asupra unei chestiuni litigioase care a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale, lucrul judecat având și o funcție pozitivă care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat. Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nici nu o poate ignora.

Din perspectiva acestor considerații teoretice, se constată faptul că, în considerentele sentinței civile nr. 125/23.06.2016, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de pârâta, prin decizia nr. 5562/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit cu caracter definitiv faptul că "din schițele topografice aflate în documentația aferentă cererii de finanțare rezultă fără niciun dubiu că, la momentul respectiv (anul 2011-2012), drumul DC 111 nu avea un traseu uni liniar, ci includea o ramificație care conținea și drumul în litigiu. În aceste condiții, este fără nicio relevanță faptul că, în timpul executării lucrărilor conform contractului, reclamanta ar fi adoptat HCL nr. 1/10.01.2013 prin care a denumit cele două tronsoane ale DC 111, ca DC 111A și DC 111B, câtă vreme ele existau, în fapt, dinainte în componența acestei artere rutiere. Un alt aspect stabilit cu ocazia efectuării expertizei tehnice topo-cadastrale a fost faptul că cei 260 m drum în litigiu de pe tronsonul component al DC 111, față de configurația terenului, au fost în mod cert afectați de inundațiile din anul 2010".

Chestiunea litigioasă care a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale în procesul anterior, referitoare la amplasamentul, situația juridică a terenului de 260 de metri liniari și al apartenenței sale la zona inundată în anul 2010, din perspectiva caracterului eligibil sau neeligibil al sumei de 203.187,13 RON solicitată de către reclamantă la rambursare, este dedusă judecății și in cauza pendinte, analiza sa făcând obiectul primului motiv de recurs îndreptat împotriva sentinței primei instanțe.

Astfel, în opinia recurentei, în mod greșit, atât instanța de fond cât și expertul tehnic judiciar din prezenta cauză, au apreciat că suma de 203.187,13 reținută pentru cei 260 metri lineari realizați pe alt traseu de drum este eligibilă, întrucât, în adoptarea acestei soluții, nu s-ar fi efectuat compararea realității din teren cu documente care au fost anexate cererii de finanțare; susține recurenta că ramificația DC 111B, în anul 2010 când drumul comunal DC 111 a fost afectat de inundații, nu făcea parte din acesta iar, față de studiul de fezabilitate, s-ar fi schimbat amplasamentul drumurilor propuse pentru amenajare în sensul că tronsonul de drum de 260 ml din capătul drumului DC 111, care trebuia amenajat și care rămâne ca amplasament în cadrul acestuia, a fost transferat pentru amenajare pe ramificația DC 111B, care a fost transformată, prin schimbarea denumirii străzii nr. 1 din satul Lingurari, prin HCL nr. 1/10.01.2013. În acest fel, apreciază recurenta, s-ar fi ieșit din cadrul Fișei măsurii 322d care a prevăzut doar amenajarea acelor drumuri care au fost afectate de inundațiile din anul 2010.

Din conținutul acestui motiv de recurs rezultă fără putere de tăgadă faptul că respectiva chestiune litigioasă privitoare la terenul în suprafață de 260 de metri liniari, în legătură cu care se invocă pretins greșita apreciere a instanței de fond, a făcut obiectul analizei și în dosarul anterior și asupra sa o instanță s-a pronunțat în mod definitiv prin considerentele sentinței civile nr. 125/23.06.2016, astfel că Înalta Curte nu mai poate face propria analiză și evaluare asupra acestei chestiuni deja tranșate, ceea ce face ca primul motiv de recurs să nu poată fi apreciat decât ca fiind nefondat, fără a trece la analiza pe fond a susținerilor recurentei cu privire la terenul în litigiu.

A doua critică, aflată la limita dintre incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 și aspecte referitoare la probațiune și la evaluarea situației de fapt, vizează pretinsa eroare a instanței în ceea ce privește eligibilitatea sumei de 65.759,70 RON, lucrări pretins neexecutate pereu la podețe, șanțuri și rigole; susține recurenta că suma de 65.759 RON a devenit neeligibilă în urma măsurătorilor efectuate pe teren, ocazie în care s-au identificat deficiențe, respectiv pereu la podețe neidentificat sau pereu neconectat la obiectul "șanțuri și rigole".

Această critică este contrazisă de probele administrate în cauză, recurenta neaducând niciun argument și neadministrând nicio probă care să contrazică raționamentul primei instanțe.

Astfel, suprafața de teren pe care s-au executat respectivele lucrări și care se poate deconta este de 14.382,7 m.p., din care se scade suprafața de 466 m.p., a cărei contravaloare este inclusă în valoarea tronsonului de 260 m.p. în discuție. Având în vedere poziția mai sus expusă a recurentei în legătură cu acest teren, poziție menținută în recurs în contra considerentelor sentinței civile nr. 125/23.06.2016, este fără putere de tăgadă faptul că, în privința facturii fiscale nr. x/25.09.2014 care vizează respectivul tronson de drum, pârâta a constatat de două ori neeligibilitatea acelorași sume. Cum recurenta nu a făcut dovada unei situații contrare acestei concluzii la care a ajuns prima instanță, critica se constată a fi nefondată.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la suma reprezentând cota CAS, acesta este, de asemenea, nefondat. Susține recurenta că, deși greșită concluzia expertului contabil, instanța de fond a omologat-o, eroarea specialistului constând în aceea că nu a ținut seama de modificările legislative în materie, respectiv de dispozițiile Legii nr. 12/2014, potrivit cărora, începând din luna octombrie 2014, contribuția de asigurări sociale ar fi scăzut cu 5 puncte procentuale, de aici rezultând suma considerată neeligibilă.

Aceste susțineri, menținute în recurs fără a fi dovedire în vreun fel, sunt contrazise de raportul de expertiză contabilă efectuată în cauză, expertul consemnând faptul că a recalculat sumele plătite cu acest titlu, pe baza documentelor prezentate, tocmai în considerarea faptului că legea aplicabilă, din luna octombrie 2014, a fost Legea nr. 123/2014 și aplicând procentele prevăzute de acest act normativ.

De asemenea, din același raport de expertiză reiese și modul de calcul al sumei reprezentând taxa datorată ISC, în procent de 0,7%, considerată de către recurentă ca fiind greșit calculată; astfel, în urma expertizării documentelor puse la dispoziție de către intimata-reclamantă, s-a constatat achitarea de către aceasta lunar a sumei respective, suma considerată ca fiind eligibilă fiind în cuantum de 45.617,54 RON și nu de 40.617 RON, cât a apreciat pârâta.

Câtă vreme aceasta din urmă nu a probat în niciun fel în ce constă greșeala expertului la calcularea acestei taxe, iar în raportul de expertiză se regăsește explicitarea în detaliu a modului în care specialistul a calculat această sumă, și această critică apare ca fiind nefondată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă din expunerea criticii, recurenta calculează o sumă mai mică fiind eligibilă și reprezentând această taxă, raportat la suma totală pe care o apreciază eligibilă, prin neluarea în considerare a sumelor respinse la plată și cu privire la care instanța de fond a admis contestația, soluție pe care instanța de recurs o va menține, față de argumentele expuse.

În ceea ce privește suma de 29.574,20 RON respinsă la plată conform Fișei de debit nr. x/29.01.2015, contrar susținerilor recurentei, este fără putere de tăgadă că aceasta este suma ce a făcut obiectul procesului-verbal de constatare nereguli și stabilire a creanțelor contestat în cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Curții de Apel Iași, actul fiind anulat definitiv prin sentința civilă nr. 125/23.06.2016. În consecință, pârâta nu putea să constate neeligibilitatea acestei sume printr-un alt act administrativ și, cu atât mai puțin, să pună în executare acest din urmă act.

Având în vedere toate aceste argumente, este evident faptul că și ultima critică, referitoare la aplicarea reducerii conform art. 30 din Regulamentul CE nr. 65/2011, este nefondată.

Așa cum a observat instanța de fond, câtă vreme reclamanta a dovedit lipsa culpei sale și că cea mai mare parte a sumelor în litigiu au fost în mod eronat considerate ca neeligibile, că modalitatea în care a acționat nu a afectat proiectul în întregul său și nu l-a modificat față de proiectul inițial, nu se poate sub nicio formă aprecia în sensul că măsurile adoptate de pârâtă ar respecta principiul proporționalității constant afirmat în jurisprudența CJUE.

Față de toate aceste argumente, se constată caracterul nefondat al recursului din perspectiva tuturor criticilor invocate, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică.

În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței nr. 69/2017 din 28 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale la plata către intimata-reclamantă Unitatea Teritorial - Administrativă Comuna Voinești a sumei de 3.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2020.