ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 982/2020

Ședința publică din data de 10 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 20 decembrie 2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. și pe intervenientul forțat C., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 650.000 RON cu titlu de daune morale, 980 RON cu titlu de daune materiale, 179.953,99 RON contravaloare deconturi cheltuieli de spitalizare, precum și la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea efectivă a despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 414 din 25 mai 2018 Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, este admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, cererea reclamantei fiind astfel respinsă.

Prin decizia nr. 1808/Ap din 27 noiembrie 2018 Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, este admis apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 414 din 25 mai 2018, sentință care este anulată, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe, respectiv Tribunalului Brașov, spre rejudecare.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel formulează recurs intimata-pârâtă B. S.A., solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov invocând critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar în ședința din Camera de filtru din data de 4 martie 2020, recursul a fost admis în principiu, fixându-se termen pentru judecata recursului, în ședința publică, cu citarea părților.

Motivele de recurs invocate de recurentă vizează greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de fond, critici ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta invocă reținerea incidenței cazului de întrerupere a prescripției prevăzut de art. 2537 pct. 4 C. civ., raportat la art. 1522 C. civ., considerând că în mod greșit instanța de apel a asimilat cererea de despăgubire formulată în baza art. 35 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 unei veritabile notificări prin care recurenta, în calitate de asigurător, a fost pusă în întârziere și astfel a fost întrerupt termenul de prescripție de 3 ani.

În opinia recurentei, cererea de despăgubire nu poate fi asimilată unei notificări prin care se pune în întârziere debitorul, potrivit art. 1522 C. civ., raportat la faptul că cele două notificări au scopuri diferite.

O altă critică formulată de recurentă se referă la incidența în cauză a dispozițiilor art. 2519 C. civ. potrivit cărora dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani, nefiind aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., astfel cum a reținut instanța de apel. Susține recurenta și că termenul de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 2519 C. civ. începe să curgă de la data producerii evenimentului rutier, respectiv data de 23 noiembrie 2014, astfel încât, raportat la data înregistrării acțiunii - 20 decembrie 2017, termenul este depășit.

În subsidiar, arată că, în măsura în care instanța consideră că este incidentă prescripția de 3 ani, să se constate că și acest termen era împlinit.

O altă critică se referă la faptul că, în cauză, nu este incidentă cauza de suspendare invocată de intimata reclamantă, deoarece nu au existat negocieri purtate în mod amiabil între părți.

Recursul este nefondat.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțul păgubit prin producerea unui accident de circulație, cerere formulată împotriva asigurătorului RCA.

Potrivit art. 2519 alin. (1) C. civ., dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani, dispoziții care însă nu sunt aplicabile în speță, având în vedere faptul că între terțul păgubit și asigurător nu există niciun raport de asigurare ori reasigurare. Contractul de asigurare a fost încheiat de către asigurător cu persoana vinovată de producerea accidentului, care în speță are calitatea de intervenient forțat, astfel încât doar raporturilor juridice născute în baza contractului de asigurare încheiat între aceștia se aplică termenul special de prescripție de 2 ani prevăzut de art. 2519 alin. (1) C. civ.

Raporturile juridice dintre recurentă, în calitate de asigurător și persoana vinovată de producerea accidentului, asiguratorul, își au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terțul păgubit, și asigurat își au izvorul în fapta delictuală a asiguratului, faptă producătoare de pagube materiale ori morale în patrimoniul, respectiv persoana terțului păgubit.

În ceea ce privește raporturile dintre terțul păgubit și asigurător prin dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, cât și prin dispozițiile anterioare prevăzute de Legea nr. 136/1995 legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societății de asigurare de răspundere civilă, deși nu are nici raporturi delictuale și nici contractuale cu aceasta, în considerarea principiului protecției terțului păgubit.

Având în vedere că nu există un raport de asigurare astfel încât să fie aplicabil termenul special de 2 ani prevăzut de art. 2519 alin. (1) C. civ., sunt aplicabile dispozițiile art. 2517 C. civ. care consacră termenul general de prescripție de 3 ani, termen care curge conform art. 2528 alin. (1) C. civ. de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Deși, în raport cu data producerii pagubei (accidentul de circulație) - 23 noiembrie 2014, cererea de chemare în judecată apare ca fiind formulată cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, în cauză, cum în mod corect a reținut instanța de apel, a intervenit un caz de întrerupere a cursului prescripției, respectiv cazul prevăzut de art. 2537 pct. 4 C. civ.

Astfel, la 28 septembrie 2017 intimata reclamantă a formulat o cerere, o notificare de plată a despăgubirilor, cerere comunicată recurentei la 29 septembrie 2017, notificare care are semnificația unui act prin care asigurătorul este pus în întârziere.

În consecință, începând cu data de 29 septembrie 2017 începe să curgă un nou termen de prescripție potrivit dispozițiilor art. 2541 alin. (2) C. civ., acțiunea introdusă la 20 decembrie 2017 situându-se înlăuntrul acestui nou termen.

Față de cele reținute mai sus, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente în cauză, atât cele referitoare la calculul prescripției, cât și pe cele referitoare la cauzele de întrerupere a cursului prescripției extinctive, astfel încât în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1808/Ap din 27 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2020.