ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 889/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra- Neamț, la data de 19.04.2016, sub nr. x/2016, și, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtele D. S.A. BUCUREȘTI, E. S.A. CLUJ- NAPOCA și E.- SUCURSALA PIATRA NEAMȚ, solicitând instanței: să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din partea Condiții speciale, art. 3.5, art. 3.6 din partea Condiții generale și ale prevederilor secțiunilor 8 și 10 in integralitatea lor din cadrul Condițiilor generale, cuprinse în Convenția de credit nr. x/09.07.2008 și, în consecință, să se dispună eliminarea lor din Convenție și din actele adiționale încheiate; să constate caracterul abuziv al art. 3 lit. a), așa cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/03.12.2012 din Condiții speciale privind modificarea marjei dobânzii conform formulei LIBOR CHF la 3 luni + marja de 6,03% pe an, începând cu data de 03.04.2012; să constate caracterul abuziv al art. 6.3 din Condiții speciale, așa cum a fost modificat prin adițional nr. 3/03.12.2012, prin care se stipulează că garantul renunță la orice pretenții (indiferent de motivele apariției lor) pe care este sau poate deveni îndreptățit să le emită împotriva creditorului, a succesorilor acestuia sau a cesionarilor acesteia, generate de sau aferente punerii în executare a prezentului contract și/sau a contractului de credit; să constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 5 a și 5 d din Condiții speciale de creditare, privind comisionul de risc și comisionul de administrare; obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu titlul de comision de risc și comision administrare, de la data încheierii Convențiilor, până la data introducerii acțiunii, respectiv, suma de 40.216,39 CHF, până la efectiva eliminare a clauzelor din Convenție, sume actualizate cu dobânda legală potrivit normelor în vigoare; să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută în Actul Adițional prin care se suplimentează punctul 5 din Convenție-Condiții speciale, respectiv, art. 5.1 din Condițiile Speciale ale Convenției prin care comisionul de risc în cuantum de 0,22% pe lună calculat la soldul creditului este redenumit în comision de administrare credit, comision pe care l-au solicitat ca instanța să-1 constate drept clauză abuzivă; să dispună anularea art. 1 din actul adițional nr. x/09.02.2012, care modifică punctul 3 din Condițiile Speciale ale Convenției de credit cu privire la dobânda percepută, respectiv, a, b,c,d,e,f; să dispună anularea Secțiunii 8 din Condiții generate de la convenția de credit, prin care banca își rezervă dreptul de a declara, în mod unilateral, scadența anticipată a creditului (principal, dobândă, comisioane); să constate caracterul abuziv al art. 6 din Condiții speciale ale Convenției de credit, ale secțiunii 4, punctul 4.2, punctul I, lit. a), din Condițiile generale, care conferă băncii dreptul de a converti în RON creditul acordat, utilizând cursul de schimb RON/CHF practicat de către aceasta, la data efectuării conversiei și, în consecință, să se dispună denominarea creditului din CHF în RON la cursul de schimb stabilit de B.N.R. la data încheierii Convenției, (respectiv 1 CHF = 2,2317 RON) și obligarea băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului în moneda națională având în vedere decizia CJUE, urmând ca sumele achitate, în plus, cu titlu de diferență de curs să fie imputate asupra sumei împrumutate; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta E. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii introductive și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată; pe cale de excepție a invocat inadmisibilitatea capătului de cerere cu privire la denominarea creditului din CHF în RON în raport cu temeiul de drept invocat, respectiv alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 786/C, pronunțată la data de 27 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta E. S.A, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâta E. S.A. Cluj Napoca, (fostă D. S.A. București) și E. S.A. -Sucursala Piatra Neamț; a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 3.d privind data ajustării dobânzii, art. 5.a privind comisionul de risc din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr. x/09.07.2008 încheiată cu D. S.A., art. 3.5 privind comisionul de risc, art. 4.2 privind plățile, secțiunea 8, secțiunea 10 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr. x/09.07.2008 încheiată cu D. S.A., art. 6.3 din Actul adițional nr. x/03.04.2012; a fost obligată pârâta E. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 7.834.32 CHF cu titlu de comision de risc încasat în temeiul clauzei abuzive de la art. 5.a din Condițiile speciale, cu dobânda legală de la data încasării până la achitarea integrală.

Totodată, a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 6 privind rambursarea din Condițiile speciale, art. 5.d din Condițiile speciale și art. 3.6 din Condițiile generale privind comisionul de administrare, art. 5 din Actul adițional fără număr, art. 1, respectiv art. 3.a din Actul adițional nr. x/03.04.2012, precum și capătul de cerere privind denominarea creditului la valoarea CHF din momentul încheierii convenției de credit și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului in moneda națională; a obligat pârâta E. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 3.275 RON, cu titlu de cheltuieli de judecară reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel, în termen, reclamanții A., B., C., cât și pârâta E. S.A. Cluj-Napoca, la data de 14 septembrie 2017, respectiv 15 septembrie 2017, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen. la aceleași date.

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 108/2018. pronunțată la data de 29 ianuarie 2018, în dosarul nr. x/2016, a respins, ca nefondate, ambele apeluri civile formulate de reclamanții A., B., C., și de către pârâta E. S.A. Cluj - Napoca, împotriva sentinței civile nr. 786 din 27 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Neamț, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. - Sucursala Piatra Neamț și D. S.A. București, având ca obiect acțiune în constatare.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta E. S.A. Cluj - Napoca, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel în mod greșit a respins apelul pe care l-a formulat, fără să aibă în vedere prevederile legislației speciale în materia protecției consumatorilor (Legea nr. 193/2000), iar în ceea ce privește clauzele privitoare la prețul contractului (comisioane, dobânzi), conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că acestea sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Sub un prim aspect, a precizat recurenta-pârâtă, din definițiile prevăzute la art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 și art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE, rezultă cu evidență că sumele percepute cu titlu de comisioane fac parte, alături de dobânzi, din prețul sau costul total al creditului, și, continuând raționamentul, a solicitat a se observa că și condiția exprimării în mod clar și inteligibil a acestei clauze este îndeplinită; consumatorilor nu le-a fost ascunsă existența sau cuantumul acestor comisioane, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000 exclude dintre clauzele abuzive clauza de modificare a dobânzii într-un contract de credit (aspect pe care instanța de apel l-a ignorat în mod fățiș), chiar fără o notificare prealabilă a consumatorului.

In concluzie, chiar Anexa Legii nr. 193/2000 exclude dintre clauzele abuzive pe aceea de modificare unilaterală a dobânzii, dacă sunt respectate condițiile evocate.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că aceste prevederi sunt exprimate in mod inteligibil, iar aplicarea lor nu creează un dezechilibru semnificativ intre preastatiile părților, iar simpla afirmație a instanței de apel cum ca aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ, fara sa argumenteze in ce consta acest dezechilibru si fara a exista calcule pentru a putea observa daca exista sau nu un dezechilibru, nu este de natura sa atragă concluzia existentei unei clauze abuzive.

Recurenta-pârâtă a solicitat a se observa că cerințele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt îndeplinite în speță în ceea ce privește excluderea clauzelor referitoare la comisioane și dobândă.

Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al cauzelor contractuale, nu și necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor, iar în cauza de față, redactarea clauzelor din convențiile de credit referitoare la comisione prin exprimarea în formulă procentuală, precum și cele referitoare la dobândă la care se adaugă un scadențar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât și costul total al creditului, îndeplinesc condițiile unor clauze exprimate intr-un limbaj cat se poate de clar, cel puțin pe înțelesul consumatorului mediu, a mai susținut recurenta-pârâtă.

Instanța de apel nu motivează de ce acele clauze nu sunt redactate intr-un limbaj inteligibil si de ce ele creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, s-a arătat.

Nu se poate susține că pentru comisioane si dobânda nu există o contraprestație a băncii, atâta timp cât aceasta pune la dispoziție o suma de bani pe o perioada indelungata de timp si preia riscurile rezultate din nerambursarea creditului, a opinat recurenta-pârâtă.

S-a mai arătat că pe întreaga perioadă de derulare a unui contract de credit orice bancă desfășoară o serie de activități care implică angrenarea unor resurse umane, tehnice și operaționale, resurse ce se concretizează într-un final în costuri, astfel că, în aceste condiții, este firesc ca respectivele costuri să fie suportate de către consumatori, întrucât ele au fost făcute în strictă legătură cu acordarea, gestionarea și supravegherea derulării creditului.

In ceea ce privește clauza prevăzuta la art. 8 din Condițiile Generale ale convenției de credit cu referire la declararea scadentei anticipate, instanța de fond si instanța de apel concluzionează ca respectiva clauza este abuziva intrucat nu se prevede un termen de declarare a scadentei anticipate, a posibilității remedierii de către consumator.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susținut, în primul rând, că nu exista o prevedere legala care sa condiționeze declararea scadentei anticipate de acordarea unui termen de gratie; în al doilea rând, clauza în discuție reprezintă in esența un pact comisoriu de gradul III conform vechiul C. civ., în continuare redându-se dispozițiile art. 1533 din Noul C. civ. referitoare la pactele comisorii.

S-a solicitat a se observa că in conformitate cu art. 8 din Condițiile Generale ale convenției, banca poate declara scadent anticipat creditul numai după notificarea in prelabil a debitorului.

Recurenta-pârâtă a considerat ca instanța de fond si apel, au instituit in sarcina sa obligații care nu sunt prevăzute nici de legea speciala (Lg. 193/2000) si nici de legea generala (vechiul C. civ. si noul C. civ.) si au pronunțat o hotărâre cu incălcarea prevederilor legale.

In ceea ce privește clauzele de la art. 4.2 din condițiile generale ale convenției de credit, referitor la dreptul Băncii de a converti in moneda naționala creditul, atunci când cursul valutar depășește cu 10% cursul de la data acordării creditului, recurenta-pârâtă a considerat ca in mod greșit instanța a considerat clauza de la art. 4.2 ca fiind abuziva.

Instanța a considerat clauza ca fiind abuziva intrucat aceasta conferă doar Băncii dreptul de a converti creditul nu si consumatorului, fara posibilitatea de a negocia conținutul acestei clauze, a opinat recurenta.

Sub acest aspect, s-a susținut că, în primul rând, instanța de apel ar fi trebuit sa analizeze caracterul abuziv sub toate cele trei condiții prevăzute de Lg 193/2000, nu doar sub aspectul lipsei negocierii clauzei; în al doilea rând, instanța de apel trebuia sa verifice daca respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților.

De asemenea, în ceea ce privește analizarea clauzei de la art. 4 lit. b) din Convenția de credit, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea pronunțată în apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii- art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța de apel, analizând motivele de apel formulate de societatea bancară cu referire la clauza de la art. 4 lit. b) din condițiile speciale privind rata dobânzii penalizatoare, a considerat că în mod corect instanța de fond a apreciat respectiva clauză ca fiind abuzivă prin raportare la motivele avute în vedere la analizarea clauzei de la art. 3 lit. d) din Convenția de credit, a mai arătat recurenta-pârâtă. Această motivare nu răspunde motivului de apel invocat, referitor la legalitatea inserării clauzei de la art. 4 lit. b), s)-a precizat.

Mai mult, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. fiind practic insuficient motivată sau chiar străină de motivele de apel, iar trimiterea la considerentele instanței de fond echivalează cu o motivare sumară, confuză, superficială, ce nu poate înlocui motivarea proprie.

Recurenta-pârâtă solicită a se observa că prevederile de la art. 3 lit. d) sunt diferite de prevederile de la art. 4 lit. b), astfel că nu se poate vorbi de o aplicare a motivării instanței prin asemănare, cu analizarea celor două clauze contractuale.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs, iar, cu ocazia rejudecării să se dispună admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului dosar, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților, față de care nu s-a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul.

Analizând recursul declarat de pârâta E. S.A. raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000 exclude dintre clauzele abuzive clauza de modificare a dobânzii într-un contract de credit, chiar fără o notificare prealabilă a consumatorului, sunt reale, clauza de modificare a dobânzii nefiind abuzivă prin ea însăși. Cu toate acestea, potrivit pct. (1) lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000, instituția financiară are obligația să aibă o motivație întemeiată și să informeze corespunzător consumatorul asupra modificării dobânzii, acesta din urmă având libertatea de a rezilia contractul.

Dispozițiile pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, invocate de recurentă, trebuie privite în corelație cu prevederile alin. (1) ale aceluiași text normativ.

După cum se poate constata, instanța de apel a reținut în motivare, referitor la clauza înserată în art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit (potrivit cărora banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piața monetară", comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, rata dobânzii astfel modificată aplicându-se de la data modificării) că noțiunea de "schimbări semnificative pe piața monetară" are, astfel cum a constatat și instanța de fond, un caracter vag, incomprehensibil, neexplicitat consumatorului, orice modificare a contextului economico-financiar permițând băncii o interpretare de natură să permită majorarea dobânzii, nelimitat, convenția neprevăzând limitele în care banca poate opera majorări de dobânzi.

Definirea în Secțiunea I din condițiile generale a sintagmei de schimbări semnificative nu este de natură să ofere un caracter clar, explicit al situațiilor care ar justifica modificarea ratei dobânzii, astfel încât acceptarea clauzei să fie făcută de consumator în cunoștință de cauză și cu reprezentarea clară a acestora, a condițiilor de schimbare a ratei dobânzii.

Contractul de împrumut ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reține că, deși pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat și prevăzut în contract și sub condiția informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În speța de față, însă, modificarea dobânzii este prevăzută a se realiza în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piața monetară", fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, orice modificare a contextului economico-financiar permițând băncii o interpretare de natură să permită majorarea dobânzii, nelimitat.

Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine o anumită situație, se produce o anumită consecință.

Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimental consumatorului.

Este de subliniat că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește, or contractul de credit, prin clauza anterior arătată, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Clauza potrivit căreia banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piața monetară", nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice dobânda.

Se reține că, în mod constant, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene recunoaște instanței naționale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv și puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivității care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți, reținându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunțate de CJUE în cauzele C- 484/2008 și C- 76/2010.

Cu privire la susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile legislației speciale în materia protecției consumatorilor (Legea nr. 193/2000) și că, în ceea ce privește clauzele privitoare la prețul contractului (comisioane, dobânzi), conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, acestea sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv, se rețin următoarele:

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că:

"orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabilește cerința ca în contractele încheiate între profesioniști și consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda și comisioanele este posibil în speță, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceste clauze nefiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanța supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse.

Este vădit că dobânda într-un contract de credit bancar face parte din prețul contractului și prin urmare devin incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de principiu intervenția instanței privind controlul sub aspectul caracterului abuziv.

În speță, însă, prin clauza înserată în art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit, banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piața monetară", or o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter al dobânzii, astfel că nu devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. O astfel de prevedere înseamnă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului.

Se reține că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit din cauza de față înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral prețul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent și nu depind discreționar numai de voința profesionistului. Sintagma că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piața monetară", nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constau în concret motivele și limitele modificărilor. Această putere discreționară a profesionistului de a schimba prețul contractului este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Este contrar cerințelor bunei-credințe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac prețul contractului convenit, acest lucru fiind vădit și pentru profesionist dacă și-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări semnificative nedefinite ar aparține consumatorului.

În ceea ce privește comisionul de risc, în mod corect, ambele instanțe devolutive au reținut caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, în absența criteriilor de stabilire a comisionului respectiv, în absența contraprestației aferente acestuia, a caracterului dublei garanții luate de bancă pentru împrumutul acordat, a neprevederii restituirii acestuia în situația neproducerii riscului, a dezechilibrului contractual creat în modalitatea anterior arătată.

Se constată că noțiunea de comision de risc nu a fost explicată în mod clar și neechivoc, iar un consumator mediu nu ar putea înțelege ce reprezintă comisionul și pentru ce anume este perceput. Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți iar un asemenea echilibru nu există atunci când clauzele contractuale dau dreptul unei părți, în cauză profesionistului, să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa.

Pentru a îndeplini criteriul transparenței se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară și neechivocă, iar pentru înțelegerea acesteia să nu fie necesare cunoștințe de specialitate așa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Trebuie amintit că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de percepere a comisionului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl privește.

Prin urmare, clauzele contestate în speță nu respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Se reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speță, clauzele contestate sunt stipulate într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuții cu consumatorul în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clientului consumator de a influența în vreun fel poziția băncii, în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare și aderarea la condițiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influențeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

În aceste condiții, prevederile contractuale privind dobânda și cele referitoare la comisionul de risc nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv, astfel că hotărârea instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze contractuale este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza nu a fost negociată; prin ea însăși sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigențele bunei-credințe.

Înalta Curte constată că este îndeplinită condiția privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate și acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistența unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părțile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind și motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situație, băncii nu i se impun obligații excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligații concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credință, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de inițiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuși ținută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situație, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că au putut fi cunoscute clauzele contestate de către reclamanți de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care reclamanții, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivelor clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionist, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

Puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii, de stabilire unilaterală a comisionului de risc, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecințele economice, este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

De asemenea, se constată că este îndeplinită și cerința comportamentului băncii contrar exigențelor bunei-credințe în cazul clauzelor analizate, în condițiile în care instituția de credit, profitând de poziția sa contractuală și-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenția în defavoarea împrumutaților, de a stabili unilateral comisionul de risc fără a lua în considerare și interesele acestora din urmă.

Așadar, instanțele de fond și apel au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea acestei critici. Astfel, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către profesionist și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei, dezechilibrul semnificativ se apreciază raportat la fiecare clauză contractuală în parte și la drepturile și obligațiile părților, așa cum rezultă din conținutul prevederilor contractuale, clauzele în discuție prevăzând dreptul discreționar al băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, de a stabili unilateral comisionul de risc, fără a respecta exigențele prevăzute de Legea nr. 193/2000 și fără a ține seama de interesele legitime ale împrumutaților.

În privința clauzelor indicate din contractul de credit încheiat între părți, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, aceste clauze nefiind negociate direct cu consumatorii-reclamanți, fiind încălcate principiile bunei-credințe și creându-se astfel în detrimentul acestora un semnificativ dezechilibru, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziților art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condițiile în care, urmare raționamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a avut în vedere, atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât și poziția de negociere a părților spre a se stabili dacă banca a acționat corect și echitabil față de consumator, reținându-se dezechilibrul semnificativ și atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, ce nu au fost exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, precum și caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credințe.

Critica recurentei-pârâte în ceea ce privește clauza prevăzuta la art. 8 din Condițiile Generale ale convenției de credit cu referire la declararea scadenței anticipate, nu poate fi privită ca întemeiată.

Astfel, este adevărat că instituția de credit trebuie să dețină pârghii eficiente de control în vederea asigurării rambursării creditului, pentru a se acționa eficient în cazul nerespectării de către reclamanți a obligațiilor stipulate în contract. În speță, se reține că, pentru a nu fi abuzivă, clauza în discuție trebuie să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, nu și orice alte contracte încheiate cu banca, pentru că scadența anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, nu cu alte credite, așa cum se menționează în contract.

Referirea la alte convenții, care nu privesc raporturile din convenția criticată, precum și la apariția unui caz de culpă, fără însă a fi particularizată gravitatea culpei, impun concluzia că reclamanții nu pot avea reprezentarea clară și neechivocă asupra situațiilor în care ar fi supuși scadenței anticipate, banca având posibilitatea să declare anticipat scadența, în baza conduitei presupus culpabile a reclamanților, în cadrul altor convenții încheiate de aceștia.

Instituția de credit are dreptul de a-și recupera prejudiciul creat prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către împrumutați, inclusiv prin executarea garanțiilor, dar nu în absența stabilirii unui termen de declarare a scadenței anticipate, a posibilității remedierii de către consumator a obligațiilor contractuale și în condițiile în care banca poate declara scadența anticipată a altor credite contractate de consumator, separate de cel în cauză, precum și în absența unei contraprestații a băncii în situația unui incident de plată, astfel cum, în mod corect a reținut instanța de apel, chestiune care conduce la concluzia că echilibrul contractual nu este respectat, dezechilibrul contractual al părților în defavoarea consumatorului fiind evident.

Susținerea recurentei-pârâte referitoare la faptul că art. 8 ce vizează declararea scadenței anticipate reprezintă în esență un pact comisoriu de gradul III, conform vechiul C. civ., nu poate fi supusă analizei instanței de recurs, în condițiile în care este formulată omisso medio.

Față de cele anterior-arătate, în mod corect s-a reținut că există elemente de natură să contureze caracterul abuziv al clauzei menționate.

Critica recurentei-pârâte referitoare la clauza (constatată ca fiind abuzivă) cuprinsă în art. 4.2 din condițiile generale ale convenției de credit (privind dreptul Băncii de a converti în moneda națională creditul), în sensul că instanța de apel ar fi trebuit sa analizeze caracterul abuziv al acesteia sub toate cele trei condiții prevăzute de Lg 193/2000, nu doar sub aspectul lipsei negocierii clauzei; respectiv că instanța de apel trebuia sa verifice daca acea clauză creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, nu poate fi susținută cu temei.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prima instanță a analizat clauza contestată prin prisma tuturor condițiilor impuse de textul de lege menționat, reținând că aceasta crează un dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților și că părțile au posibilitatea să renegocieze această clauză cu respectarea principiilor bunei-credințe și a justului echilibru.

În exercitarea controlului judiciar, cerințele textului de lege sus evocat au fost corect analizate și interpretate de către instanța de apel care a concluzionat asupra modalității de soluționare, de către instanța de fond, a caracterului abuziv al clauzei contestate, prin însușirea argumentată a raționamentului juridic al primei instanțe asupra problemei în discuție, condițiile menționate fiind astfel analizate.

Puterea discreționară și unilaterală a băncii de a converti în moneda națională creditul, în timp ce pentru aceeași operațiune consumatorul are nevoie de avizul băncii, este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

Cerința comportamentului băncii contrar exigențelor bunei-credințe în cazul clauzei analizate, este îndeplinită, în condițiile în care instituția de credit, profitând de poziția sa contractuală și-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a converti în moneda națională creditul în defavoarea împrumutaților, precum și de a recurge unilateral la această măsură fără a lua în considerare și interesele acestora din urmă.

Într-o ultimă critică, în ceea ce privește analizarea clauzei de la art. 4 lit. b) din Convenția de credit, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea pronunțată în apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, indicând în acest sens art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, analizând motivele de apel formulate cu referire la clauza de la art. 4 lit. b) din condițiile speciale privind rata dobânzii penalizatoare, a considerat ca in mod corect instanta de fond a apreciat respeciva clauza ca fiind abuziva prin raportare la motivele avute in vedere la analizarea clauzei de la art. 3 lit. d) din convenția de credit.

Or, această susținere a recurentei-pârâte nu poate fi primită, în condițiile în care clauza de la art. 4 lit. b) din Convenția de credit nu a fost constatată ca fiind abuzivă, critica anterior menționată fiind străină de ceea ce a reținut instanța de apel.

În plus, trebuie menționat că însușirea argumentată a raționamentului juridic al primei instanțe de către instanța de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raționament juridic, iar raportările pe care instanța le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii sau de nemotivare, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea și nici nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală din perspectiva motivului de casare invocat.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 108/2018 din 29 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 108/2018 din 29 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2020.