ÎCCJ, decizie (scj.ro #81664)

Anularea cererii de chemare în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru lipsa capacității procesuale de folosință. Neîndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru dobândirea statutului de persoană juridică. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părțile. Capacitate procesuală de folosință. Index alfabetic : capacitate procesuală de folosință - persoană juridică - culte religioase Legea nr. 489/2006 Decretul-lege nr. 126/1990 H.G. nr. 1218/2008 Este corectă soluția instanței prin care a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru lipsa capacității procesuale de folosință, în condițiile în care nu s-a putut proba că aceasta a fost înființată ca persoană juridică în conformitate cu exigențele formale prescrise de lege.

Întrucât recunoașterea oficială a Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, a intervenit prin Decretul – lege nr. 126/1990, reclamanta ar fi trebuit să dovedească faptul că, după acel moment, s-a constituit ca persoană juridică, cu respectarea legii în vigoare. Astfel, până la data adoptării Legii nr. 489/2006 și-a produs efectele Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, care cuprindea norme referitoare la personalitatea juridică a părților componente locale ale cultelor religioase recunoscute, inclusiv parohii. În acest sens, decretul prevedea o formalitate de înscriere a parohiei în registrul special al primăriei, cu arătarea nominală a organelor de conducere și control și cu indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele, formalitate de a cărei îndeplinire legiuitorul lega însăși existența valabilă a parohiei ca persoană juridică , iar ulterior adoptării Legii nr. 489/2006, în aplicarea normelor H.G.

nr. 1218/2008 privind recunoașterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice și a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, parohia ar fi trebuit să poată înfățișa însuși decretul de înființare emis de episcopul diecezan, pe baza statutului parohiei. Secția I civilă, decizia nr. 3059 din 31 mai 2013 Prin sentința civilă nr. 409 din 14.11.2011, Tribunalul Brașov a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Greco – Catolică V., în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă V., admițând excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei.

În motivarea sentinței, prima instanță a apreciat că, în aplicarea art. 28 din Decretul nr.177/1948 - în vigoare până la abrogarea sa prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor – și art. 17 din același decret, precum și a dispozițiilor art. 28 și 32 din Decretul nr. 31/1954, pentru reînființarea Parohiei Greco - Catolice V. și, implicit, pentru redobândirea calității de persoană juridică, trebuiau îndeplinite condițiile prevăzute de legea cultelor, respectiv înscrierea în registrul special al primăriei, cu arătarea organelor de conducere și control și cu indicarea numerică a membrilor.

Această nu a fost îndeplinită, în condițiile în care, potrivit adreselor din 01.04.2005, 09.09.2005 și 21.06.2006 emise de Primăria comunei Părău, după anul 1990 nu a fost înregistrată în evidențele acesteia Parohia Greco - Catolică V., cu respectarea prevederilor Legii nr. 177/1948 și altor legi emise după 1989, singura parohie înregistrată pentru localitatea menționată fiind cea ortodoxă. De asemenea, din adresa din 14.03.2000 emisă de Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco - Catolic Făgăraș, rezultă că „pentru reactivarea unei Parohii Greco - Catolice conform normelor în vigoare, este nevoie de 21 membri, care să semneze un proces verbal de constituire a Parohiei (de reînființare), proces verbal ce trebuie înregistrat la Primăria comunei de care aparține Parohia nou înființată”.

Un astfel de proces verbal nu este înregistrat în evidențele Primăriei comunei Părău în ceea ce privește satul V., astfel cum rezultă din adresa din 19.10.2010. Întrucât potrivit art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, sunt persoane juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea, ar fi trebuit îndeplinite cerințele Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza căruia se organizează și funcționează Biserica Română Unită cu Roma - Greco Catolică (recunoscut prin HG nr.1218/2008 – anexa 2), fiind relevante canoanele 276&1, 279, 280 &2, 280&3, 290&1, 515&1, pe care tribunalul le-a citat în cuprinsul sentinței.

Parohia legitim înființată (de către episcopul eparhial) este prin dreptul însuși persoană juridică, fiind reprezentată din punct de vedere juridic de persoana parohului. Instanța a constatat că nu s-a făcut nici o dovadă a reînființării Parohiei Greco - Catolice V. ulterior anului 1989, când Cultul Greco - Catolic a fost recunoscut oficial, existența personalității juridice fiind de altfel motivată prin existența acestei parohii înainte de desființarea Cultului Greco - Catolic și prin faptul că aceasta nu a fost desființată vreodată, dat fiind caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948.

Din adeverința din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia de Alba Iulia și Făgăraș, rezultă că Parohia V. din cadrul Vicariatului de Făgăraș este înscrisă în „Statul de Funcții și Personal al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș - Blaj” la poziția 44. Nu s-a făcut, însă, dovada actului prin care această parohie a fost înființată după anul 1989, a numărului de credincioși care o compun sau a existenței unui paroh numit pentru această parohie, a înregistrării sale în evidențele fiscale (așa cum sunt înregistrate de altfel alte parohii din cadrul Vicariatului Făgăraș). Recunoașterea Cultului Greco-Catolic nu reprezintă și redobândirea necondiționată a personalității juridice a tuturor parohiilor existente anterior desființării, necesar fiind a se îndeplini condițiile impuse de legiuitor, aspect ce rezultă chiar din adresa din 14.03.2000 emisă de Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco – Catolic Făgăraș.

Prin decizia nr. 60 din 17.05.2012, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins excepția autorității de lucru judecat și apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco - Catolică V. împotriva sentinței menționate, confirmându-se legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe pe aspectul lipsei capacității de folosință a reclamantei. S-a arătat în plus că adeverința din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia Alba Iulia și Făgăraș – Blaj nu face dovada reînființării Parohiei Greco - Catolice V., în condițiile în care nu precizează actul de înființare după 1989, numărul de credincioși ce compun această parohie și înregistrarea sa în evidențele fiscale, iar prima instanță a reținut în mod corect că recunoașterea Cultului Greco-Catolic nu reprezintă și redobândirea automată a personalității juridice a tuturor parohiilor existente anterior desființării.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată de intimata Biserica Ortodoxă în legătură cu sentința civilă nr. 1304 din 18.08.2011 pronunțată de Judecătoria Făgăraș în dosarul nr. 2xxx/226/2010 și decizia civilă nr. 1654 din 22.10.2012 a Tribunalului Brașov pronunțată în dosarul nr. 2xxx/226/2010, s-a apreciat că nu este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 166 C.proc.civ. raportat la art. 1201 C.civ., nefiind îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susținând că Parohia Greco-Catolică V. a făcut dovada capacității sale de folosință, în raport chiar de dispozițiile legale reținute de către instanțele de fond, care au fost, însă, greșit aplicate.

Astfel, este incident Codul canoanelor bisericilor orientale pe baza căruia se organizează și funcționează Biserica Română Unita cu Roma - Greco Catolică (recunoscut prin Hotărârea nr. 1.218 din 1 octombrie 2008 privind recunoașterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice și a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale - anexa 2), conform art. 8 din Legea nr. 489/2006, legea cultelor în vigoare.

Pe lângă prevederile citate prin hotărârile pronunțate în cauză, recurenta a considerat că sunt relevante și canoanele 923 - (cf 115 § 2) și 925 - (= 120 § 2), potrivit cărora „O totalitate de persoane nu poate fi constituită ca persoană juridică dacă nu este compusă din cel puțin trei persoane fizice”, respectiv „Dacă supraviețuiește un singur membru al unei persoane juridice și dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru.” În acest sens, trebuie menționat că nu există nici un statut sau Cod canonic Greco-Catolic, care să fi recunoscut sau să recunoască încetarea existenței cultului greco-catolic. S-a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea Decretului nr. 177/1948, care, la data formulării cererii de chemare în judecată - 16 februarie 2011 -, era abrogat (la 11 ianuarie 2007, prin art. 51 din Legea nr. 489/2006).

Or, dispozițiile unei legi sunt aplicabile numai în perioada de valabilitate a acesteia, astfel încât, în mod nelegal, au fost aplicate dispozițiile vechii legi a cultelor, în loc să aplice legea nouă, în vigoare la data acțiunii introductive și care nu impune cerințe de înregistrare nici la primărie și nici la fisc.

Calitatea reclamantei de persoană juridică, atât în drept, cât și în fapt, este atestată și de adeverința din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia de Alba Iulia și Făgăraș, din care rezultă că Parohia Greco-Catolică V. din cadrul Vicariatului de Făgăraș este înscrisă în „Statul de Funcții și Personal al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș - Blaj a Bisericii Române Unită cu Roma Greco-Catolică la poziția 44. Recurenta a mai susținut că prima instanță și instanța de apel nu au manifestat un rol activ în judecarea obiectivă a cauzei, atitudine explicabilă prin faptul că judecătorii sunt de credință ortodoxă, care acționează în sensul neretrocedării bunurilor furate de la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat. Menținând soluția primei instanțe de anulare a cererii de chemare în judecată pentru lipsa capacității procesuale de folosință a reclamantei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale ce prevăd condițiile pentru existența reclamantei ca persoană juridică, a căror îndeplinire nu a fost probată în cauză. Susținerile recurentei, în sensul că doar Legea cultelor nr. 489/2006 este relevantă în speță, nu țin cont de principiul tempus regit actum ce guvernează aplicarea legii în timp, în raport de faptul juridic analizat, anume înființarea persoanei juridice, care s-ar fi realizat potrivit legii în vigoare la acel moment.

În aplicarea acestui principiu, reclamanta ar fi trebuit, așadar, să probeze că a fost înființată ca persoană juridică în conformitate cu exigențele formale prescrise de legea în vigoare la momentul înființării persoanei juridice. Întrucât recunoașterea oficială a Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică, a intervenit prin Decretul – lege nr. 126/1990, reclamanta ar fi trebuit să dovedească faptul că, după acel moment, Parohia Greco-Catolică V. s-a constituit ca persoană juridică, cu respectarea legii în vigoare. După cum s-a arătat, în mod corect, prin ambele hotărâri de fond pronunțate în cauză, până la data adoptării Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, și-a produs efectele Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, care cuprindea norme referitoare la personalitatea juridică a părților componente locale ale cultelor religioase recunoscute, inclusiv parohii.

În acest sens, decretul trimitea la legea persoanelor juridice, este adevărat, numai în privința numărului legal de membri, nu și al formalităților de înregistrare sau de înscriere prevăzute de art. 28 din Decretul nr. 31/1954 (astfel cum au interpretat instanțele de fond). Decretul prevedea, totuși, o formalitate de înscriere a parohiei în registrul special al primăriei, cu arătarea nominală a organelor de conducere și control și cu indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele (art. 17), formalitate de a cărei îndeplinire legiuitorul lega însăși existența valabilă a parohiei ca persoană juridică, însă nu a fost probată în cauză. Drept urmare, pentru perioada 1990-2006, nu s-a dovedit dobândirea statutului de persoană juridică de către reclamantă.

În ceea ce privește exigențele formale prevăzute de legile ulterioare anului 2006, se constată că recurenta nu contestă raționamentul juridic ce a fost conceput prin hotărârea primei instanțe și confirmat prin decizia recurată, întemeiat pe prevederile art. 8 alin. (2) din Legea cultelor nr. 489/2006, potrivit cărora „sunt persoane juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea.” Pe acest temei, sunt relevante, într-adevăr, dispozițiile H.G.

nr. 1218 din 1.10.2008 privind recunoașterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice și a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, publicată în Monitorul Oficial nr. 798 bis din 27 noiembrie 2008. S-a reținut că potrivit Canonului 114 - & 1, constituirea unui ansamblu de persoane (definit în Canonul 115 - & 2) ca persoană juridică se face prin însăși dispoziția dreptului, fie printr-o concesiune specială din partea autorității competente, dată printr-un decret.

Doar o parohie înființată în mod legitim se bucură ipso iure de personalitate juridică (Canonul 515 - & 3), înființare ce este de competența episcopului diecezan, conform Canonului 515 - & 2. Este relevant, de asemenea, Canonul 117, în conformitate cu care „Nici un ansamblu de persoane sau de lucruri care vrea să dobândească personalitate juridică nu o poate dobândi dacă statutele lui nu au fost aprobate de către autoritatea competentă.” Prin motivele de recurs, nu se contestă aplicarea normelor reținute de către instanțele de fond, dar se susține că numărul minim necesar pentru constituirea unei persoane juridice este de 3 membri, astfel cum prevede Canonul 923 - (cf 115 & 2). Instanța de judecată nu poate face ea însăși verificări cu privire la îndeplinirea ori neîndeplinirea de către reclamantă a numărului minim de membri necesar înființării sale ca persoană juridică, această atribuție revenindu-i autorității competente a dispune constituirea persoanei juridice.

În aplicarea normelor anterior citate, reclamanta ar fi trebuit să înfățișeze însuși decretul de înființare emis de autoritatea competentă (episcopul diecezan), pe baza statutului parohiei, aprobat ca atare, și în urma verificării tuturor condițiilor de înființare, ceea ce nu s-a întâmplat. În același timp, recurenta face referire la Can. 925 - (= 120 & 2), potrivit căruia „Dacă supraviețuiește un singur membru al unei persoane juridice și dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru.” Această normă nu este relevantă în cauză, întrucât se referă la modul de exercitare, într-o ipoteză particulară, a drepturilor unei persoane juridice care nu și-a încetat existența.

Or, premisa de aplicare a acestei norme nu este îndeplinită, din moment ce Parohia Greco Catolică V. și-a încetat existența în virtutea Decretului nr. 358/1948, prin care s-a arătat că „În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult (…) încetează de a mai exista.” În aceste condiții, reclamanta ar fi trebuit să probeze că, începând cu anul 1990, a redevenit persoană juridică, dovadă ce nu a fost realizată. Recurenta nu arată în concret în ce constă lipsa de rol activ a instanțelor de fond în cauză, invocată prin motivele de recurs și, de altfel, soluția adoptată reflectă neîndeplinirea de către reclamanta însăși propriilor obligații procesuale legate de dovedirea pretențiilor și apărărilor în proces, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C.proc.civ.

Or, partea nu se poate prevala de propria culpă procesuală pentru a pretinde neîndeplinirea de către instanța de judecată a obligațiilor ce-i revin acesteia în proces, respectiv absența unui rol activ. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.