ÎCCJ, decizie (scj.ro #81664)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81664) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Anularea

cererii de chemare în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru

lipsa capacității procesuale de folosință. Neîndeplinirea

cerințelor prevăzute de lege pentru dobândirea statutului de persoană

juridică.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil.

Părțile. Capacitate procesuală de folosință.

Index alfabetic :

capacitate procesuală de

folosință

-

persoană juridică

-

culte religioase

Legea

nr. 489/2006

Decretul-lege nr. 126/1990

H.G.

nr. 1218/2008

Este

corectă soluția instanței prin care a fost anulată cererea de chemare

în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru lipsa capacității

procesuale de folosință, în condițiile în care nu s-a putut proba că

aceasta a fost înființată ca persoană juridică în conformitate cu exigențele

formale prescrise de lege.

Întrucât

recunoașterea oficială a Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, a

intervenit prin Decretul – lege nr. 126/1990, reclamanta ar fi trebuit să

dovedească faptul că, după acel moment, s-a constituit ca persoană juridică, cu

respectarea legii în vigoare.

Astfel,

până la data adoptării Legii nr. 489/2006

și-a produs efectele

Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, care

cuprindea norme referitoare la personalitatea juridică a părților componente

locale ale cultelor religioase recunoscute, inclusiv parohii.

În

acest sens, decretul prevedea o formalitate de înscriere a parohiei în

registrul special al primăriei, cu arătarea nominală a organelor de conducere

și control și cu indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele,

formalitate de a cărei îndeplinire legiuitorul lega însăși existența valabilă a

parohiei ca persoană juridică

, iar ulterior adoptării Legii

nr. 489/2006,

în aplicarea normelor H.G. nr. 1218/2008 privind recunoașterea

Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice și a Codului Canoanelor

Bisericilor Orientale, parohia ar fi trebuit să poată înfățișa însuși decretul

de înființare emis de episcopul diecezan, pe baza statutului parohiei.

Secția I civilă, decizia nr. 3059

din 31

mai 2013

Prin

sentința civilă nr. 409 din 14.11.2011, Tribunalul Brașov

a anulat

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Greco – Catolică

V., în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă V., admițând excepția lipsei

capacității procesuale de folosință a reclamantei.

În

motivarea sentinței, prima instanță a apreciat că, în aplicarea art. 28 din Decretul

nr.177/1948 - în vigoare până la abrogarea sa prin art. 51 din Legea nr.

489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor – și art.

17 din același decret, precum și a dispozițiilor art. 28 și 32 din Decretul nr.

31/1954, pentru reînființarea Parohiei Greco - Catolice V. și, implicit, pentru

redobândirea calității de persoană juridică, trebuiau îndeplinite condițiile

prevăzute de legea cultelor, respectiv înscrierea în registrul special al

primăriei, cu arătarea organelor de conducere și control și cu indicarea

numerică a membrilor.

Această

nu a fost îndeplinită, în condițiile în care, potrivit adreselor din

01.04.2005, 09.09.2005 și 21.06.2006 emise de Primăria comunei Părău, după anul

1990 nu a fost înregistrată în evidențele acesteia Parohia Greco - Catolică V.,

cu respectarea prevederilor Legii nr. 177/1948 și altor legi emise după 1989,

singura parohie înregistrată pentru localitatea menționată fiind cea ortodoxă.

De

asemenea, din adresa din 14.03.2000 emisă de Protopopiatul Român Unit cu Roma

Greco - Catolic Făgăraș, rezultă că „pentru reactivarea unei Parohii Greco -

Catolice conform normelor în vigoare, este nevoie de 21 membri, care să semneze

un proces verbal de constituire a Parohiei (de reînființare), proces verbal ce

trebuie înregistrat la Primăria comunei de care aparține Parohia nou

înființată”. Un astfel de proces verbal nu este înregistrat în evidențele

Primăriei comunei Părău în ceea ce privește satul V., astfel cum rezultă din

adresa din 19.10.2010.

Întrucât

potrivit art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea

religioasă și regimul general al cultelor, sunt persoane juridice și părțile

componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile

canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea, ar fi

trebuit îndeplinite cerințele Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza

căruia se organizează și funcționează Biserica Română Unită cu Roma - Greco

Catolică (recunoscut prin HG nr.1218/2008 – anexa 2), fiind relevante canoanele

276&1, 279, 280 &2, 280&3, 290&1, 515&1, pe care tribunalul

le-a citat în cuprinsul sentinței.

Parohia

legitim înființată (de către episcopul eparhial) este prin dreptul însuși

persoană juridică, fiind reprezentată din punct de vedere juridic de persoana

parohului.

Instanța

a constatat că nu s-a făcut nici o dovadă a reînființării Parohiei Greco -

Catolice V. ulterior anului 1989, când Cultul Greco - Catolic a fost recunoscut

oficial, existența personalității juridice fiind de altfel motivată prin

existența acestei parohii înainte de desființarea Cultului Greco - Catolic și

prin faptul că aceasta nu a fost desființată vreodată, dat fiind caracterul

abuziv al Decretului nr. 358/1948.

Din

adeverința din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia de Alba Iulia și Făgăraș,

rezultă că Parohia V. din cadrul Vicariatului de Făgăraș este înscrisă în

„Statul de Funcții și Personal al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș - Blaj”

la poziția 44. Nu s-a făcut, însă, dovada actului prin care această parohie a fost

înființată după anul 1989, a numărului de credincioși care o compun sau a

existenței unui paroh numit pentru această parohie, a înregistrării sale în

evidențele fiscale (așa cum sunt înregistrate de altfel alte parohii din cadrul

Vicariatului Făgăraș).

Recunoașterea

Cultului Greco-Catolic nu reprezintă și redobândirea necondiționată a

personalității juridice a tuturor parohiilor existente anterior desființării,

necesar fiind a se îndeplini condițiile impuse de legiuitor, aspect ce rezultă

chiar din adresa din 14.03.2000 emisă de Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco

– Catolic Făgăraș.

Prin

decizia nr. 60 din 17.05.2012, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins excepția autorității de lucru judecat și apelul declarat de apelanta

reclamantă Parohia Greco - Catolică V. împotriva sentinței menționate,

confirmându-se legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe pe

aspectul lipsei capacității de folosință a reclamantei.

S-a

arătat în plus că adeverința din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia Alba Iulia

și Făgăraș – Blaj nu face dovada reînființării Parohiei Greco - Catolice V., în

condițiile în care nu precizează actul de înființare după 1989, numărul de

credincioși ce compun această parohie și înregistrarea sa în evidențele

fiscale, iar prima instanță a reținut în mod corect că recunoașterea Cultului

Greco-Catolic nu reprezintă și redobândirea automată a personalității juridice

a tuturor parohiilor existente anterior desființării.

Cu

privire la excepția autorității de lucru judecat invocată de intimata Biserica

Ortodoxă în legătură cu sentința civilă nr. 1304 din 18.08.2011 pronunțată de

Judecătoria Făgăraș în dosarul nr. 2xxx/226/2010 și decizia civilă nr. 1654 din

22.10.2012 a Tribunalului Brașov pronunțată în dosarul nr. 2xxx/226/2010, s-a

apreciat că nu este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 166 C.proc.civ.

raportat la art. 1201 C.civ., nefiind îndeplinită tripla identitate de părți,

obiect și cauză.

Împotriva

deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta,

criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susținând

că

Parohia Greco-Catolică V. a făcut dovada capacității sale de

folosință, în raport chiar de dispozițiile legale reținute de către instanțele

de fond, care au fost, însă, greșit aplicate.

Astfel,

este incident Codul canoanelor bisericilor orientale pe baza căruia se

organizează și funcționează Biserica Română Unita cu Roma - Greco Catolică

(recunoscut prin Hotărârea nr. 1.218 din 1 octombrie 2008 privind recunoașterea

Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice și a Codului Canoanelor

Bisericilor Orientale - anexa 2), conform art. 8 din Legea nr. 489/2006, legea

cultelor în vigoare.

Pe

lângă prevederile citate prin hotărârile pronunțate în cauză, recurenta a

considerat că sunt relevante și canoanele 923 - (cf 115 § 2) și 925 - (= 120 §

2), potrivit cărora „O totalitate de persoane nu poate fi constituită ca

persoană juridică dacă nu este compusă din cel puțin trei persoane fizice”,

respectiv „Dacă supraviețuiește un singur membru al unei persoane juridice și

dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor

drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru.”

În

acest sens, trebuie menționat că nu există nici un statut sau Cod canonic

Greco-Catolic, care să fi recunoscut sau să recunoască încetarea existenței

cultului greco-catolic.

S-a mai

susținut că, în mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea Decretului nr.

177/1948, care, la data formulării cererii de chemare în judecată - 16

februarie 2011 -, era abrogat (la 11 ianuarie 2007, prin art. 51 din Legea nr.

489/2006). Or, dispozițiile unei legi sunt aplicabile numai în perioada de

valabilitate a acesteia, astfel încât, în mod nelegal, au fost aplicate

dispozițiile vechii legi a cultelor, în loc să aplice legea nouă, în vigoare la

data acțiunii introductive și care nu impune cerințe de înregistrare nici la

primărie și nici la fisc.

Calitatea

reclamantei de persoană juridică, atât în drept, cât și în fapt, este atestată

și de adeverința din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia de Alba Iulia și

Făgăraș, din care rezultă că Parohia Greco-Catolică V. din cadrul Vicariatului

de Făgăraș este înscrisă în „Statul de Funcții și Personal al Mitropoliei de

Alba Iulia și Făgăraș - Blaj a Bisericii Române Unită cu Roma Greco-Catolică la

poziția 44.

Recurenta

a mai susținut că prima instanță și instanța de apel nu au manifestat un rol

activ în judecarea obiectivă a cauzei, atitudine explicabilă prin faptul că

judecătorii sunt de credință ortodoxă, care acționează în sensul neretrocedării

bunurilor furate de la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,

Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat.

Menținând

soluția primei instanțe de anulare a cererii de chemare în judecată pentru

lipsa capacității procesuale de folosință a reclamantei, instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale ce prevăd condițiile pentru

existența reclamantei ca persoană juridică, a căror îndeplinire nu a fost

probată în cauză.

Susținerile

recurentei, în sensul că doar Legea cultelor nr. 489/2006 este relevantă în

speță, nu țin cont de principiul

tempus regit actum

ce guvernează

aplicarea legii în timp, în raport de faptul juridic analizat, anume

înființarea persoanei juridice, care s-ar fi realizat potrivit legii în vigoare

la acel moment.

În

aplicarea acestui principiu, reclamanta ar fi trebuit, așadar, să probeze că a

fost înființată ca persoană juridică în conformitate cu exigențele formale

prescrise de legea în vigoare la momentul înființării persoanei juridice.

Întrucât

recunoașterea oficială a Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică, a

intervenit prin Decretul – lege nr. 126/1990, reclamanta ar fi trebuit să

dovedească faptul că, după acel moment, Parohia Greco-Catolică V. s-a

constituit ca persoană juridică, cu respectarea legii în vigoare.

După

cum s-a arătat, în mod corect, prin ambele hotărâri de fond pronunțate în

cauză, până la data adoptării Legii nr. 489/2006

privind libertatea

religioasă și regimul general al cultelor, și-a produs efectele Decretul nr.

177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, care cuprindea norme

referitoare la personalitatea juridică a părților componente locale ale

cultelor religioase recunoscute, inclusiv parohii.

În

acest sens, decretul trimitea la legea persoanelor juridice, este adevărat,

numai în privința numărului legal de membri, nu și al formalităților de

înregistrare sau de înscriere prevăzute de art. 28 din Decretul nr. 31/1954

(astfel cum au interpretat instanțele de fond).

Decretul

prevedea, totuși, o formalitate de înscriere a parohiei în registrul special al

primăriei, cu arătarea nominală a organelor de conducere și control și cu

indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele (art. 17), formalitate de

a cărei îndeplinire legiuitorul lega însăși existența valabilă a parohiei ca

persoană juridică, însă nu a fost probată în cauză.

Drept

urmare, pentru perioada 1990-2006, nu s-a dovedit dobândirea statutului de

persoană juridică de către reclamantă.

În ceea

ce privește exigențele formale prevăzute de legile ulterioare anului 2006, se

constată că recurenta nu contestă raționamentul juridic ce a fost conceput prin

hotărârea primei instanțe și confirmat prin decizia recurată, întemeiat pe

prevederile art. 8 alin. (2) din

Legea cultelor nr. 489/2006,

potrivit cărora „sunt

persoane juridice și părțile componente ale cultelor, așa cum

sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc

cerințele prevăzute în acestea.”

Pe

acest temei, sunt relevante, într-adevăr, dispozițiile H.G. nr. 1218 din

1.10.2008 privind recunoașterea Codului de Drept Canonic al Bisericii

Romano-Catolice și a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, publicată în

Monitorul Oficial nr. 798 bis din 27 noiembrie 2008.

S-a

reținut că potrivit Canonului 114 - & 1, constituirea unui ansamblu de

persoane (definit în Canonul 115 - & 2) ca persoană juridică se face prin

însăși dispoziția dreptului, fie printr-o concesiune specială din partea

autorității competente, dată printr-un decret.

Doar o

parohie înființată în mod legitim se bucură

ipso iure

de personalitate

juridică (Canonul 515 - & 3), înființare ce este de competența episcopului

diecezan, conform Canonului 515 - & 2.

Este

relevant, de asemenea, Canonul 117, în conformitate cu care „Nici un ansamblu

de persoane sau de lucruri care vrea să dobândească personalitate juridică nu o

poate dobândi dacă statutele lui nu au fost aprobate de către autoritatea

competentă.”

Prin

motivele de recurs, nu se contestă aplicarea normelor reținute de către

instanțele de fond, dar se susține că numărul minim necesar pentru constituirea

unei persoane juridice este de 3 membri, astfel cum prevede Canonul 923 - (cf

115 & 2).

Instanța

de judecată nu poate face ea însăși verificări cu privire la îndeplinirea ori

neîndeplinirea de către reclamantă a numărului minim de membri necesar

înființării sale ca persoană juridică, această atribuție revenindu-i

autorității competente a dispune constituirea persoanei juridice.

În

aplicarea normelor anterior citate, reclamanta ar fi trebuit să înfățișeze

însuși decretul de înființare emis de autoritatea competentă (episcopul diecezan),

pe baza statutului parohiei, aprobat ca atare, și în urma verificării tuturor

condițiilor de înființare, ceea ce nu s-a întâmplat.

În

același timp, recurenta face referire la Can. 925 - (= 120 & 2), potrivit căruia „Dacă supraviețuiește un singur membru al unei persoane juridice și

dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor

drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru.”

Această

normă nu este relevantă în cauză, întrucât se referă la modul de exercitare,

într-o ipoteză particulară, a drepturilor unei persoane juridice care nu și-a

încetat existența.

Or,

premisa de aplicare a acestei norme nu este îndeplinită, din moment ce Parohia

Greco

Catolică V. și-a încetat existența în virtutea Decretului nr. 358/1948, prin

care s-a arătat că „În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale

cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13

din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult

(…) încetează de a mai exista.”

În

aceste condiții, reclamanta ar fi trebuit să probeze că, începând cu anul 1990, a redevenit persoană juridică, dovadă ce nu a fost realizată.

Recurenta

nu arată în concret în ce constă lipsa de rol activ a instanțelor de fond în

cauză, invocată prin motivele de recurs și, de altfel, soluția adoptată

reflectă neîndeplinirea de către reclamanta însăși propriilor obligații

procesuale legate de dovedirea pretențiilor și apărărilor în proces, în

conformitate cu art. 129 alin. (1) C.proc.civ.

Or,

partea nu se poate prevala de propria culpă procesuală pentru a pretinde

neîndeplinirea de către instanța de judecată a obligațiilor ce-i revin acesteia

în proces, respectiv absența unui rol activ.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul a fost

respins ca nefondat.