ÎCCJ, decizie (scj.ro #81622)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81622) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Renunțare la dreptul dedus judecății.

Irevocabilitatea manifestării de voință a părții.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Judecata.

Renunțarea la drept

Index alfabetic :

irevocabilitatea actului unilateral

-

renunțare

la drept

C.proc.civ.,

art. 247

Fundamentul principiului

irevocabilității actului unilateral rezidă, ca și în

ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor

terților, precum și a situațiilor juridice create, cu scopul

asigurării securității circuitului civil. Prin excepția de

la această regulă, există situații în care revocarea

actului juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingerea

drepturilor sau intereselor legitime ale terților de bună credință.

Prin urmare, dacă în cursul

procesului, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat să se ia

act, în temeiul art. 247 C.proc.civ., de faptul că înțelege să

renunțe la dreptul dedus judecății,  instanța, neluând

act de renunțarea la drept în condițiile art. 247 C.proc.civ. și

reținând poziția exprimată ulterior de reclamant, în sensul

că solicită continuarea judecății, a pronunțat o soluție

nelegală, încălcând dispozițiile procedurale sus menționate

și nedând relevanța cuvenită manifestării inițiale de

voință a părții.

Secția I civilă, decizia nr. 151

din 22 ianuarie 2013

Prin acțiunea înregistrată

la Tribunalul București la 13 septembrie 2010, reclamantul S.S.C. a

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul

General anularea hotărârii nr. 103/2010 și

stabilirea despăgubirilor pentru imobilul expropriat situat în

București,

la suma totală de 1.619.105 euro, în lei la cursul

BNR din ziua plății efective, obligarea pârâtului la plata acestor

despăgubiri într-un termen care să nu depășească

termenul de 30 de zile prevăzut de art. 31 din Legea nr. 33/1994 și

exproprierea după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

În motivarea

cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 9 alin.(1)

din Legea nr. 198/2004 și pe

dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, reclamantul a arătat

că este proprietarul imobilului ce se expropriază și că a

contestat valoarea despăgubirilor ce a fost stabilită fără

să i se comunice raportul de evaluare și fără să se țină

seama de faptul că la parterul imobilului se găsește un

spațiu comercial, pentru care trebuie calculată ca lipsă de

folosință, chiria.

De asemenea,

s-a susținut că la stabilirea despăgubirilor nu a fost

avut

în vedere amplasamentul imobilului care este unul central.

Prin sentința civilă nr.

2119 din 28 noiembrie 2011, Tribunalul București, Secția a VI- a

civilă a admis în parte acțiunea, a modificat în parte hotărârea

de stabilire a despăgubirilor din 5 august 2010, cu privire la

măsurile reparatorii stabilite pentru reclamant, evaluate la suma de

2.132.868 lei, urmând a fi achitată de către expropriator

diferența dintre valoarea stabilită de instanță și

suma încasată de expropriat, de 1.423.027 lei. S-au respins restul

cererilor ca neîntemeiate.

Prima instanță a

reținut, raportat la dispozițiile art. 24 și 25 din Legea nr.

33/1994, că valoarea ce rezultă din expertiza întocmită,

reprezintă valoarea reală a imobilului, stabilită ținând

seama de dispozițiile art. 26 din actul normativ menționat, respectiv

de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același

fel la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele

aduse proprietarilor sau altor persoane îndreptățite.

Tribunalul a considerat că

solicitarea de acordare a unor măsuri reparatorii constând în valoarea

chiriei pentru spațiul comercial este neîntemeiată, întrucât nu poate

fi avută în vedere valoarea probatorie a contractului de închiriere

încheiat pro causa, la 3 februarie 2010, când reclamantul cunoștea deja

că este demarată procedura de expropriere, fiind depusă

întâmpinare prin care se contesta valoarea despăgubirilor. S-a avut în

vedere că acest contract a fost încheiat pentru o perioadă de 20 de

ani, nefigurând înregistrat la Administrația Financiară.

Referitor la contractul de

închiriere nr. 26xxx/2004, s-a apreciat că urmare a contractului

menționat anterior, acesta nu mai poate produce efecte juridice și

nici nu poartă semnăturile părților contractante.

Contractul de închiriere încheiat la data de 1 februarie 2008 a fost reziliat

începând cu data de 8 martie 2009, iar contractul de închiriere din 15 aprilie

2009 s-a reziliat la 1 iulie 2010, acestea privind valoarea chiriei pentru o

perioadă anterioară celei care interesează în cauză.

Prin urmare, tribunalul a considerat

că reclamantul este îndreptățit

la

despăgubiri doar pentru

contravaloarea spațiului comercial, prejudiciul

cauzat de lipsa de

folosință pe o perioadă de 20 de ani neputând fi determinat

și, deci, nefiind un prejudiciu previzibil.

În raport de dispozițiile art.

15 din Legea nr. 198/2004, s-a reținut că dreptul de proprietate se

transmite de drept la data plății despăgubirilor pentru

expropriere, însă aceasta nu împiedică pe expropriat să conteste

cuantumul despăgubirilor potrivit art. 9 din actul normativ

menționat, astfel că solicitarea de obligare la plata acestora

într-un termen util stabilit de instanță, cât și dispunerea

exproprierii după plata despăgubirilor este neîntemeiată.

Nici Legea nr. 198/2004 și nici

Legea nr. 225/2010 nu stabilesc un termen în care expropriatorul să

plătească despăgubirile stabilite de instanță, acestea

achitându-se în baza hotărârii judecătorești definitive și

irevocabile.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel reclamantul, Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București și pârâtul Municipiul

București.

Prin motivele sale de apel,

reclamantul a criticat sentința primei instanțe pentru greșita

omologare a raportului de expertiză întocmit de expertul M.V., care a avut

în vedere un preț nereal, iar în ceea ce privește lipsa de

folosință, pentru spațiul comercial și-a declinat

competența, încălcând dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994

care menționează că despăgubirea se compune din valoarea

reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului.

De asemenea, reclamantul a

susținut că motivele pentru care i s-au respins pretențiile

pentru spațiul comercial nu își regăsesc fundamentarea în

probele existente, din care rezultă că acest spațiu producea

venituri din chirii încă din anul 2002, fiind o sursă de venit

constant, toate contractele fiind înregistrate la Administrația

Financiară.

S-a arătat că pentru

cuantificarea prejudiciului ar fi putut fi avute în vedere concluziile

expertului L.A., care a calculat valoarea chiriei prin metoda comparației

directe, actualizând ofertele de pe piața imobiliară pentru

spații similare, iar nu prin raportare la valoarea înscrisă în

contractele de închiriere depuse de apelant, fapt ce infirmă natura

pretins speculativă a contractului.

Apelantul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința

primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

pentru imobilul expropriat, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 25

din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care cei trei experți din

comisie au avut opinii separate, întocmind rapoarte distincte, cu

încălcarea dispozițiilor legale menționate.

Prin apelul său, Municipiul

București prin Primarul General a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar a solicitat să

se ia act de acceptul exprimat de reclamant în declarația notarială

autentificată din 24 ianuarie 2011 cu privire la cuantumul

despăgubirilor propuse de expropriator și deja încasate de S.S.C.

De asemenea, s-a solicitat ca, în

subsidiar, să se stabilească cuantumul despăgubirilor conform

dispozițiilor art. 25 - 27 din Legea nr. 33/1994, iar în ceea ce

privește celelalte capete de cerere formulate de reclamant, să se

mențină sentința apelată.

Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia civilă nr. 131 A din 23 martie 2012, a admis apelul

declarat de pârâtul Municipiului București și a schimbat

sentința în sensul respingerii în tot a acțiunii ca nefondată.

S-au respins ca nefondate apelurile declarate împotriva aceleiași

sentințe de reclamant și de Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București.

Instanța de apel a apreciat

că este întemeiată critica formulată de pârâtul Municipiul

București sub aspectul greșitei soluționări a

excepției inadmisibilității acțiunii, reținând

că, după contestarea hotărârii de stabilire a

despăgubirilor, reclamantul a dat o declarație autentică, prin

care, pe de o parte, a renunțat la dreptul dedus judecății

și, pe de altă parte, a învederat că este de acord cu cuantumul

despăgubirii stabilite de expropriator și consemnate la

dispoziția lui, conform art. 8 din Legea nr. 198/2004.

Curtea de Apel București a

analizat conținutul declarației autentice date de reclamant,

concluzionând că acesta a renunțat la dreptul de a contesta

hotărârea de stabilire a despăgubirii și de a solicita majorarea

cuantumului acesteia, declarația fiind depusă în faza

judecății în primă instanță, la 1 februarie 2011,

anterior termenului de judecată din data de 11 martie 2011, ocazie cu care

și-a retractat verbal în fața tribunalului renunțarea, insistând

pentru continuarea judecății.

Instanța de apel a făcut

aplicarea principiului irevocabilității renunțării ca act

unilateral de voință, pentru acest motiv considerând că prima

instanță ar fi trebuit să dea relevanța cuvenită

manifestării inițiale de voință a reclamantului și

să pronunțe o hotărâre în temeiul art. 247 C.proc.civ., cu

consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Chiar trecând peste aceste aspecte,

instanța de apel a avut în vedere faptul că declarația de renunțare

cuprinde și acordul expres al reclamantului pentru suma stabilită de

expropriator, cu titlu de despăgubire, menționând în finalul

înscrisului autentic că scopul acesteia este reprezentat de necesitatea

deblocării sumelor consemnate pe numele său.

Pornind de la această

premisă, curtea de apel a apreciat că sunt incidente în cauză

prevederile art. 5 al. (8) și 9 al. (1) din Legea nr. 198/2004.

Față de aceste argumente,

s-a considerat că cel de-al doilea motiv de apel formulat de pârât, precum

și apelurile declarate de reclamant și de Ministerul Public, prin

care se aduc sentinței atacate critici referitoare la modul de stabilire a

cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului, sunt nefondate.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs reclamantul, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9

C.proc.civ.

Reclamantul a criticat decizia

atacată pentru interpretarea eronată a legii, fără a se

avea în vedere că revocabilitatea sau irevocabilitatea unui act unilateral

trebuie analizată prin prisma consecințelor juridice produse de

manifestarea de voință consemnată în respectivul act.

S-a susținut, astfel, că

poate opera revocabilitatea actului în discuție, ce a intervenit înainte

ca instanța de judecată să ia act de manifestarea de

voință și, pe cale de consecință, anterior ca acesta

să producă efecte juridice.

Recurentul a precizat că a fost

forțat să formuleze respectiva declarație, deoarece nu dispunea

de mijloace materiale pentru a-și asigura o locuință, fapt ce nu

echivalează cu intenția de a nu continua procesul, sub aspectul

cuantumului despăgubirilor.

O altă critică a vizat

contrarietatea considerentelor hotărârii, de vreme ce s-a reținut

că, în virtutea art. 5 alin. (8) din Legea nr. 184/2004 expropriatorul

devine proprietar al imobilului expropriat de la momentul consemnării

sumei  oferite  drept  despăgubire,  deci independent

de încasarea efectivă a sumei de bani, astfel că pârâtul nu este

afectat de manifestarea de voință a reclamantului.

Recurentul a concluzionat, în

finalul motivelor de recurs, că exproprierea nu operează în

măsura în care nu sunt îndeplinite cele două condiții

cumulative, respectiv despăgubirea trebuie să fie prealabilă

și justă, iar nu stabilită prin rapoarte de evaluare

necomunicate expropriatului, în afara realității existente pe

piața imobiliară.

Examinând criticile invocate prin

motivele de recurs, care în parte se circumscriu motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea a constatat că

recursul reclamantului este nefondat pentru considerentele ce succed:

Imobilul proprietatea reclamantului

recurent a fost supus procedurii de expropriere în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 198/2004, modificate, procedura finalizându-se prin emiterea

hotărârii din 5 august 2010 de stabilire a despăgubirii, prin care

s-a dispus consemnarea sumei de 1.423.027 lei cu acest titlu, în conformitate

cu dispozițiile art. 8 din actul normativ menționat.

La acest moment a operat transferul

dreptului real din patrimoniul reclamantului recurent în cel al

unității administrativ - teritoriale, conform art. 15 din Legea nr.

198/2004.

Reclamantul a contestat

hotărârea menționată sub aspectul cuantumului

despăgubirilor stabilite, însă în cursul procesului, în faza

judecății în primă instanță, a depus la 31 ianuarie 2011

o cerere prin care a solicitat să se ia act, în temeiul art. 247

C.proc.civ., de faptul că înțelege să renunțe la dreptul

dedus judecății, conform declarației autentificate din 24

ianuarie 2011 de către BNP A., anexate petiției, solicitând,

totodată, preschimbarea termenului de judecată cu această

motivare.

Prima instanță nu a luat

act de renunțarea reclamantei la drept în condițiile art. 247

C.proc.civ., reținând poziția exprimată de acesta la termenul

ulterior, din 11 martie 2011, în sensul că solicită continuarea

judecății.

Prin încheierea de

ședință de la termenul menționat, tribunalul a respins

excepția inadmisibilității acțiunii invocată de

pârâtul apelant Municipiul București, motivat de faptul că încasarea

despăgubirii de către reclamant nu îl împiedică pe acesta

să conteste în instanță cuantumul despăgubirii.

Curtea a reținut că

instanța de apel a făcut o corectă analiză a

conținutului declarației reclamantului, raportat la dispozițiile

art. 247 C.proc.civ.

Examinând actul unilateral al

renunțării din perspectiva caracterului său irevocabil, curtea

de apel a apreciat corect că fundamentul acestui principiu rezidă, ca

și în ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării

drepturilor terților, precum și a situațiilor juridice create, cu

scopul asigurării securității circuitului civil.

Irevocabilitatea actului juridic

unilateral se impune cu atât mai mult cu cât terții nu sunt protejați

de principiul relativității efectelor contractelor.

Prin excepția de la

această regulă, există situații în care se poate admite

revocabilitatea actului juridic unilateral, aceasta fiind prohibită

dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile ca manifestarea de

voință să producă consecințe juridice, existența

acestora să fie legată de menținerea voinței inițiale,

iar consecințele produse să determine crearea sau consolidarea unor

drepturi ale terților.

Prin urmare, revocarea actului

juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingerea drepturilor

sau intereselor legitime ale terților de bună credință.

În acest context, instanța de

apel, dând eficiență principiului enunțat, și reținând

că sunt întrunite cumulativ condițiile menționate, a apreciat

corect că prima instanță a pronunțat o soluție

nelegală, încălcând dispozițiile art. 247 C.proc.civ. și

nedând relevanța cuvenită manifestării inițiale de

voință a reclamantului.

În condițiile în care prin

declarația autentică, reclamantul și-a exprimat acordul cu

privire la cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator, pe care

le-a și încasat, continuarea judecății s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 184/2008 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, potrivit cărora

expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile

art. 5 al. (4) – (8), se poate adresa instanței de judecată.

Prin acordul exprimat și prin

efectele produse de declarația autentică din 24 ianuarie 2011,

dreptul reclamantului expropriat de a mai solicita instanței majorarea

cuantumului despăgubirilor deja încasate, a încetat.

Potrivit art. 24 al. (1) din Legea

nr. 33/1994, instanța era obligată să ia act de învoială

și să pronunțe o hotărâre definitivă.

Instanța de apel a considerat

în mod corect că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 9 al.

(1) din Legea nr. 198/2004, care prevăd posibilitatea adresării

instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la

data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului

despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea

contesta transferul dreptului de proprietate către proprietar, în cazul în

care expropriatul este nemulțumit de cuantumul despăgubirii

consemnate în condițiile art. 5 al. (4) – (8) și ale art. 6 al. (2)

din același act normativ.

Contrar susținerilor formulate

de recurentul reclamant prin motivele de recurs invocate, la data

promovării contestației erau aplicabile dispozițiile Legii nr.

198/2004, modificată și completată prin Legea nr. 184/2008,

imobilul fiind deja expropriat, iar contestatorul nemaiavând calitatea de

proprietar a imobilului.

Efectele declarației autentice

dată de reclamant la 24 ianuarie 2011, referitoare la acceptarea sumei

propuse cu titlu de despăgubiri, în cuantum de 1.423.027 lei, s-au produs,

acesta încasând suma în luna februarie 2011.

Argumentele legate de motivul pentru

care s-a dat declarația autentică, determinate de lipsa

posibilităților financiare ale reclamantului, nu pot fi primite,

fiind lipsite de relevanță față de normele legale expuse.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea a constatat că sunt neîntemeiate criticile invocate de reclamant,

raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C.proc.civ.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. (1)

C.proc.civ., a fost respins recursul reclamantului, ca nefondat