ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 338/2020

Ședința publică din data de 11 februarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008.

Pârâta E. S.R.L. (fosta C. S.R.L.) a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care s-ar admite cererea principală, să fie obligat reclamantul să îi achite suma de 33.451 euro, prețul din primul contract de vânzare-cumpărare atacat, plus dobânda legală, începând de la data încheierii contractului și până la data plății efective.

Pârâta E. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. B. S.R.L. și F..

Prin sentința civilă nr. 4008 din 3 iunie 2014, pronunțată de Judecătoria Cornetu, în dosarul nr. x/2013, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Ilfov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Ilfov, secția civilă, sub dosarul nr. x/2014, la 9 iulie 2014.

La termenul din 3 iunie 2015, tribunalul a pus în vedere reclamantului să achite taxa judiciară de timbru raportat la prețul contractelor a căror anulare o solicită.

Cererea de ajutor public formulată de reclamantul A. a fost respinsă, prin încheierea de ședință din 22 iunie 2015.

Soluția de respingere a ajutorului public judiciar a rămas definitivă prin respingerea cererii de reexaminare, conform încheierii nr. 513 din 21 septembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014.

Împotriva încheierii din 3 iunie 2015 și a sentinței a declarat apel reclamantul A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub dosarul nr. x/2014.

S-a respins ca neîntemeiată excepția nulității încheierii de ședință din 26 noiembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Cornetu, în dosarul nr. x/2013 și a fost înlăturată măsura obligării reclamantului la plata taxei judiciare de timbru.

S-a menținut din încheierea de ședință din 3 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2014, măsura referitoare la termenul de judecată acordat, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția netimbrării cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Ilfov, fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la 13 octombrie 2016, sub dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea de ședință din 28 decembrie 2016, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta E. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

În considerentele acestei decizii, insanța de apel a reținut în esență că momentul rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 86 din 13 inauarie 2010 a Judecătoriei Cornetu, prin care s-a anulat procura dată de numita G. are relevanță în ceea ce privește motivul de nulitate invocat de reclamant referitor la anularea actului subsecvent ca efect al anulării actului inițial - resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

În acest sens, instanța de apel a reținut că prin această sentință, rămasă irevocabilă la 12 septembrie 2012, ca urmare a respingerii apelului, nefiind formulat recurs, a fost anulată procura specială autentificată sub numărul x din 11 aprilie 2006, prin care G. a împuternicit pe S.C. B. S.R.L. să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil.

Raportat la această situație de fapt, s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Prin urmare, s-a subliniat că reclamantul A. nu putea solicita anularea contractelor nr. x/25.05.2006 și y/21.06.2006 pentru motivul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, câtă vreme actul inițial, respectiv, procura era în ființă.

Instanța de prim control judiciar a constatat că termenul de prescripție al acțiunii în anulare a celor două contracte, ca urmare a anulării procurii, a început să curgă de la data de 12 septembrie 2012, când printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nevalabilitatea procurii, aceasta fiind anulată, raportat și la faptul că anterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești nulitatea nu își putea produce efectele.

S-a învederat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1, 3, 7, 9 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În mod nelegal a procedat instanța de apel la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Din această perspectivă hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În speță, nu se poate reține aplicabilitatea principiului resoluto iur dantis, resolvitur ius accipientis, doarece anularea procurii nr. 543 din 11 aprilie 2006, nu a determinat desființarea titlului vânzătorului pentru ca această împrejurare să conducă la lipsirea de obiect a contractelor subsecvente, în temeiul principiului, nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, (nemo dat quod non habet).

Dimpotrivă, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 25 mai 2006 și nr. 1855 din 21 iunie 2006, procura era valabilă și nu fusese anulată, cumpărătorii contractând cu bună-credință.

În realitate, contractele încheiate prin mandatar sunt supuse, în ceea ce privește discernământul și viciile de consimțământ, acelorași condiții de valabilitate ca și procura.

Astfel, rezultă că și contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 25 mai 2006 este supus aceluiași regim juridic al nulității relative pentru lipsa discernământului, inclusiv în ceea ce privește materia prescripției extinctive.

În opinia recurentei-pârâte, este vorba despre unul și același motiv de nulitate relativă, atât în ceea ce privește procura, cât și contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza acesteia, și anume lipsa discernământului.

Prin urmare, față de recurenta-pârâtă acțiunea reclamantului introdusă la data de 30 octombrie 2013 este prescrisă.

În ceea ce privește sentința nr. 86 din 13 ianuarie 2010 a Judecătoriei Cornetu, prin care s-a dispus anularea procurii nr. 543 din 11 aprilie 2006, reținută de instanța de apel, nici formularea acelei acțiuni și nici pronunțarea hotărârii menționate sau rămânerea irevocabilă, nu poate determina în privința pârâtei E. S.R.L. întreruperea termenului de prescripție, deoarece aceasta nu a fost parte în acel proces.

Raportat la data încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, respectiv data de 25 mai 2006, chiar dacă s-ar presupune că nu a fost cunoscută cauza de anulare la acea dată, luând în considerare termenul de decădere de 18 luni reglementat de art. 9 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la data de 25 noiembrie 2007, termenul general de 3 ani împlinindu-se la data de 25 noiembrie 2010, dată la care astfel cum corect a arătat și prima instanță, Tribunalul Ilfov, era deja pronunțată o hotărâre judecătorească prin care s-a reținut lipsa discernământului numitei G. la momentul încheierii procurii speciale.

S-a mai arătat că, reclamantul putea și trebuia să solicite anularea contractelor în cadrul procesului privind anularea procurii, lipsa de diligență a acestuia neputând conduce la eludarea dispozițiilor legale, cauza de nulitate fiind unică. În realitate, motivul de anulabilitate nu îl constituie sentința nr. 86 din 13 ianuarie 2010 a Judecătoriei Cornetu, ci lipsa discernământului mandantului.

Interpretarea instanței de apel, conform căreia ar începe să curgă un nou termen de prescripție de la rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 86 din 13 ianuarie 2010 a Judecătoriei Cornetu, nu este susținută de niciun temei legal, iar recurenta-pârâtă nu a fost parte în acea cauză, astfel că termenul de prescripție nu a fost întrerupt.

Prin urmare, față de data introducerii acțiunii, respectiv 30 octombrie 2013, se constată că aceasta a fost promovată cu mult peste termenul de prescripție prevăzut de art. 9 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru identitate de rațiune, și în cazul celui de al doilea contract de vânzare- cumpărare era împlinit termenul de prescripție.

Intimatul-reclamant A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului pârâtei E. S.R.L., deoarece hotărârea instanței de apel este temeinică și legală.

S-a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă E. S.R.L. a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant A., prin care a solicitat respingerea argumentelor acestuia față de motivele de recurs invocate.

Cererea de recurs a fost timbrată cu suma de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, în raport cu prevederile O.U.G. nr. 80/2013, potrivit dovezii aflate la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au înțeles să își exercite aceste drept.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 11 februarie 2020.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că G., bunica reclamantului, a împuternicit pe S.C. B. S.R.L., conform procurii speciale autentificate sub numărul x din 11 aprilie 2006, la B.N.P. H., să încheie contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul teren extravilan arabil, situat în comuna Cernica, sat Tinganu, județul Ilfov, tarla x, parcela xIII/6, în suprafață de 11.244 mp, proprietatea lui G..

În temeiul acestei procuri, la 25 mai 2006 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x la B.N.P.A. I. și J., prin care G., prin S.C. B. S.R.L., a vândut imobilul teren anterior menționat către cumpărătorul S.C. C. S.R.L. (în prezent pârâta S.C. E. S.R.L).

Ulterior, cu privire la același imobil, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x din 21 iunie 2006, la B.N.P.A. I. și J., între S.C. C. S.R.L. în calitate de vânzător și S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărător.

G. a decedat la 16 iulie 2009, unicul moștenitor legal fiind reclamantul A., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 15/29.10.2009 emis de B.N.P. K..

Prin sentința civilă nr. 86 din 13 ianuarie 2010, pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2008, rămasă irevocabilă la data de 12 septembrie 2012, ca urmare a respingerii apelului și neformulării recursului, a fost admisă cererea formulată de către G. (prin tutore L.) decedată în timpul procesului, cu consecința transmiterii calității procesuale active către moștenitorul A., fiind anulată procura specială autentificată sub numărul x/11.04.2006 la B.N.P. H., reținându-se lipsa discernământului acesteia în momentul încheierii contractului de mandat.

Soluționând apelul declarat de reclamantul A., cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanța a avut în vedere, la calcularea termenului, data de 12 septembrie 2012, respectiv momentul rămânerii irevocabile a sentinței nr. 86 din 13 ianuarie 2010, pronunțată de Judecătoria Cornetu, prin care s-a anulat procura nr. 543/11.04.2006.

În acest context, instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție nu era împlinit la data de 30 octombrie 2013 când s-a înregistrat cererea de chemare în judecată ca urmare a anulării actului inițial, motiv pentru care a trimis cauza spre rejudecare tribunalului pentru motivul de nulitate resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis și implicit cu privire la soluția dată asupra cererii reconvenționale.

Această soluție a instanței de apel a fost criticată de către pârâta S.C. E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) prin recursul pendinte, fiind invocate motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, având în vedere că în mod nelegal instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune aplicând greșit principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În acest sens, recurenta a mai susținut că, în speță, nu se poate reține aplicabilitatea acestui principiu, deoarece anularea procurii nr. 543/11.04.2006 nu a determinat desființarea titlului vânzătorului pentru ca această împrejurare să aibă drept efect lipsirea de obiect a contractelor subsecvente în temeiul principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet).

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta nu conține motive contradictorii în sensul arătat de recurentă, instanța de apel prezentând în mod logic argumentele în temeiul cărora a apreciat că termenul de prescripție pentru motivul de nulitate prin care se invocă anularea actului subsecvent ca efect al anulării actului inițial nu era implinit la momentul formulării acțiunii.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu această motivare, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conținutul hotărârii recurate.

Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1, art. 3, art. 7 și art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, atunci când a reținut că termenul de prescripție curge de la data de 12 septembrie 2012, care a reprezentat data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus anularea procurii emise pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a cerut.

În combaterea acestui raționament, recurenta-pârâtă a susținut că termenul de prescripție a început să curgă, cel mai târziu, de la data de 25 noiembrie 2007, adică la împlinirea a 18 luni de la momentul încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, respectiv 25 mai 2006, acesta fiind termenul de decădere prevăzut de art. 9 din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, s-a susținut că termenul general de 3 ani s-a împlinit la data de 25 noiembrie 2010, dată la care era deja pronunțată o hotărâre judecătorească prin care s-a reținut lipsa discernământului numitei G. la momentul încheierii procurii speciale.

În plus, recurenta-pârâtă a mai susținut că reclamantul putea să solicite anularea contractelor de vânzare în cadrul procesului privind anularea procurii, în opinia sa motivul de anulabilitate neconstituindu-l sentința nr. 86/13.01.2010, ci lipsa discernământului mandantului.

Analizâd acest motiv de recurs, prin raportare la considerentele reținute de către instanța de apel, Înalta Curte constată că este nefondat, raportat la prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

În cauză, la 30 octombrie 2013, reclamantul a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/25.05.2006 și y/21.06.2006, ca urmare a anulării procurii nr. 543/11.04.2006 pentru lipsa discernământului numitei G. la momentul încheierii contractului de mandat.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut că termenul de prescriție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data de 12 septembrie 2012, respectiv momentul rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 86 din 13 ianuarie 2010, pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2008, prin care a fost anulată procura nr. 543/11.04.2006, astfel că înregistrarea acțiunii la data de 30 octombrie 2012 se încadrează în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de dispozițiile legale menționate.

Această situație se înscrie în ipoteza reglementată la art. 7 din Decretul nr. 167/1958, în speță data nașterii dreptului la acțiune fiind momentul în care printr-o hotărâre judecătoreacă irevocabilă s-a constatat nevalabilitatea procurii, care a stat la baza încheierii contractelor din litigiu.

Raționamentul recurentei-pârâte, potrivit căruia termenul de prescriție a început să curgă de la 25 noiembrie 2007, adică la împlinirea a 18 luni de la momentul încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, respectiv 25 mai 2006, nu poate fi validat, având în vedere că soluția de casare a vizat strict motivul de nulitate resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut că reclamantul A. nu putea solicita anularea contractelor nr. x/25.05.2006 și y/21.06.2006 pentru motivul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, câtă vreme actul inițial, respectiv procura, era în ființă, raportat și la faptul că anterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, nulitatea nu își putea produce efectele.

În consecință, Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, argumentând soluția pronunțată sub toate aspectele invocate de pârâtă prin cererea sa.

Instanța de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. E. S.R.L. (fostă C. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 456 din 27 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2020.