ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 243/2020

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2020

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea din 18 iulie 2013, înregistrată la Tribunalul Timiș ca urmare a declinării de competență dispusă de Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 12593 din 10 octombrie 2013, reclamanții A., în calitate de reprezentant legal al minorului B., și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., G., H. și I.:

în principal

- să se stabilească faptul că apartamentul nr. x situat în Timișoara, str. x, înscris în CF nr. x Timișoara, nr. cadastral x prezintă vicii ascunse de natura celor prevăzute de art. 1352 C. civ. de la 1864;

- să se stabilească faptul că termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Decretul lege 167/1958 a fost întrerupt, în caz contrar să se dispună repunerea în termen, în temeiul art. 186 C. proc. civ.

- să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâta D. și autentificat sub nr. x/13.11.2006 de BNP J.;

- să se dispună desființarea donației încheiată de reclamanți, ca act subsecvent contractului de vânzare cumpărare;

- obligarea pârâtei D. la restituirea către reclamantul cumpărător a prețului de 148.000 euro ca efect al rezoluțiunii contractului de vânzare cumpărare și a donației subsecvente;

- radierea reclamanților din CF x Timișoara, nr. cad. x, ca urmare a restabilirii situației anterioare;

în subsidiar

- să se stabilească faptul că apartamentul prezintă vicii ascunse de natura celor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 10/1995;

- să fie antrenată în solidar răspunderea materială a pârâților în temeiul art. 29 din lege;

- să fie obligați în solidar pârâții la contravaloarea sumei de 118.400 euro reprezentând lipsa de folosința calculată proporțional din prețul de vânzare al apartamentului, stabilită conform expertizei.

La termenul de judecată din 25 martie 2016, instanța a luat act de renunțarea reclamanților la judecata în contradictoriu cu pârâții S.C. E. S.R.L., G., H. și I..

Prin încheierea din 4 iunie 2014, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea principală, excepție invocată de pârâta D..

Prin sentința civilă nr. 190/PI/28.02.2017, pronunțată în dosar nr. x/2013, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat, în solidar, pe pârâții D. și S.C. F. S.R.L. să le plătească acestora suma de 119.215 RON, cu titlu de despăgubiri civile, constând în contravaloarea reparațiilor necesar a fi efectuate la apartamentul nr. x, situat în Timișoara, str. x, înscris în CF nr. x Timișoara, fiind respinsă în rest acțiunea; au fost obligați pârâții să plătească reclamanților suma de 32.120,12 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții, au declarat apel reclamantul C., în nume propriu și ca mandatar al reclamantei A., aceasta din urmă reprezentant legal al minorului B., și pârâții S.C. F. S.R.L. și D..

Prin decizia civilă nr. 224 din 20 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au fost respinse toate apelurile declarate în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C. și B., asistat de K., precum și pârâta D..

Recurenții - reclamanți C. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea soluționării capătului principal al cererii introductive, cu obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții - reclamanți au invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, arătând că hotărârea instanței de apel este nelegală cu privire la soluția pronunțată asupra motivului de apel privitor la greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pe capătul principal al cererii.

S-a învederat că temeiul de drept al cererii introductive este răspunderea civilă contractuală pentru viciile ascunse, prevăzută de art. 1.352 C. civ. 1864, specific prezentei cauze fiind faptul că pârâta D. a cumulat calitatea de vânzător cu cea de executant și expert tehnic, întrucât pe de o parte a edificat imobilul în regie proprie, așa cum rezulta din contract, iar pe de alta parte a semnat procesul-verbal de recepție al lucrării din data de 10.12.2004, ca membru al comisiei în calitate de expert tehnic.

Prin urmare, aceasta răspunde atât în calitate de vânzător, în baza prevederilor C. civ., cât și de executant și de expert tehnic, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

Tribunalul Timiș a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportându-se strict la dispozițiile art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și la termenul de garanție de 3 ani stabilit de acesta, nesocotind termenul de 10 ani prevăzut de art. 29 din Legea nr. 10/1995.

Dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc, pe de o parte, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru acțiunea privind viciile unei construcții, respectiv de la data descoperirii viciilor sau cel mai târziu de la finalizarea perioadei de garanție, și, pe de altă parte, faptul ca prin dispozițiile decretului nu se aduce atingere termenelor de garanție stabilite de alte dispoziții legale sau convenționale.

Prin urmare, instanța învestită cu soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune conform dispozițiilor art. 11 din Decretul nr. 167/1958 este ținută să analizeze toate dispozițiile legale sau convenția părților în materia termenului de garanție pentru vicii, întrucât chiar art. 11 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 face referire la menținerea în vigoare a termenelor de garanție instituite de alte legi sau convenții.

Susțin recurenții - reclamanți că este lipsit de relevanță faptul că aceștia au invocat termenul de garanție de 10 ani prevăzut de Legea nr. 10/1995 în mod subsidiar, atâta timp cât acesta era aplicabil în cauză prin efectul legii și era indicat în cererea introductivă, astfel încât instanțele erau ținute să îl analizeze și să îl aplice în soluționarea excepției.

De asemenea, se susține că cererea de chemare în judecată nu are două petite distincte, ci constituie o cerere de atragere a răspunderii pentru viciile ascunse ale unei construcții, care implică și rezoluțiunea contractului, ca sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor, motivele fiind explicitate în mod separat doar în funcție de calitatea părților.

În același sens sunt și dispozițiile art. 1.355 C. civ. 1864, care se aplică în coroborare cu dispozițiile art. 1.352 C. civ. 1864, rezultând că, în cazul existenței unor vicii ascunse, reclamanții pot cere ori rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioara, ori înapoierea unei părți din preț.

Prin urmare, arată recurenții - reclamanți, nu poate fi primită motivarea instanței de apel, potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 10/1995 au fost invocate doar cu privire la unele dintre obligațiile care nu au fost executate, prin capătul subsidiar, ele neputând fi aplicate și în privința rezoluțiunii contractului.

Intimata - pârâtă D. nu a depus întâmpinare la recursul reclamanților.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

La data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta D., și a admis în principiu recursul declarat de recurenții - reclamanți, fixând termen pentru soluționarea căii de atac la data de 31 ianuarie 2019, în ședință publică.

Analizând recursul formulat de recurenții - reclamanți, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanții au dedus judecății primei instanțe o acțiune redhibitorie, întemeiată pe dispozițiile art. 1.352 C. civ. 1864, îndreptată împotriva pârâtei D., prin care au solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâta D. și autentificat sub nr. x/13.11.2006 de BNP J., cu obligarea acesteia din urmă la restituirea către reclamantul - cumpărător a prețului de 148.000 euro, ca efect al rezoluțiunii contractului de vânzare cumpărare și a donației subsecvente, și, în subsidiar, o acțiune privind angajarea răspunderii materiale a pârâților D. și S.C. F. S.R.L. pentru viciile ascunse ale apartamentului, întemeiată pe art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

Contrar susținerilor recurenților - reclamanți, care critică în conținutul recursului faptul că instanța de apel a menținut soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul principal al cererii, Înalta Curte constată că termenul de garanție de 10 ani, reglementat de art. 29 din Legea nr. 10/1995, nu este aplicabil acțiunii redhibitorii, prin care compărătorul cere rezoluțiunea vânzării în cazul existenței unui viciu ascuns al lucrului.

Această acțiune în garanție, care vizează angajarea răspunderii vânzătorului, își are temeiul în răspunderea civilă contractuală pentru vicii ascunse reglementată de art. 1352 din C. civ. 1864 și nu se confundă sau suprapune răspunderii materiale pe care art. 29 din Legea nr. 10/1995 o stabilește pentru viciile ascunse în sarcina persoanelor implicate în realizarea unor construcții, odată cu reglementarea unui termen de garanție de 10 ani de la recepția lucrării.

Astfel, art. 29 din Legea nr. 10/1995, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, stipulează în mod explicit faptul că "Proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanții și furnizorii de materiale și produse pentru construcții, executantul, responsabilul tehnic cu execuția atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat răspund potrivit obligațiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcției, ivite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării, precum și după împlinirea acestui termen, pe toată durata de existență a construcției, pentru viciile structurii de rezistență rezultate din nerespectarea normelor de proiectare și de execuție în vigoare la data realizării ei."

Pe de altă parte, art. 11 din Decretul nr. 167/1958, prevede următoarele:

"Prescripția dreptului la acțiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai tîrziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.

Prescripția acțiunii privind viciile unei construcții, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai tîrziu de la împlinirea a trei ani de la predare.

Prin dispozițiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanție, legale sau convenționale."

Împrejurarea că în cauza de față pârâta D. realizează un cumul de calități (vânzător, investitor și beneficiar al construcției) nu poate da suport legal susținerii recurenților în sensul incidenței termenului de garanție de 10 ani instituit de art. 29 din Legea nr. 10/1995 în ceea ce privește acțiunea redhibitorie dedusă în principal judecății.

Prescripția acesteia din urmă este supusă, față de dispozițiile art. 6 alin. (4) din noul C. civ. și față de data încheierii contractul de vânzare cumpărare (anul 2006), Decretului nr. 167/1958 (art. 3 și art. 11), ale cărui prevederi au fost în mod corect interpretate și aplicate de instanțele de fond.

Cât privește argumentul avut în vedere de instanța de apel, acela că reclamanții au invocat termenul de garanție de 10 ani, prevăzut de legea specială, doar în ceea ce privește acțiunea subsidiară, astfel că incidența lui nu putea fi examinată de instanța de control judiciar decât cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., acesta este eronat și urmează a fi înlăturat.

Învestită fiind cu soluționarea excepției de prescripție a dreptului material la acțiune, instanța trebuie să facă aplicarea tuturor dispozițiilor legale incidente (iura novit curia), în conformitate cu obligația instituită de art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., ceea ce în cauză s-a și realizat, astfel cum s-a arătat anterior.

Având în vedere considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentei nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și B. împotriva deciziei nr. 224 din 20 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2020.