ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1471/2020

Ședința publică din data de 24 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 14 noiembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta CEC BANK S.A., au solicitat să se constate stinsă garanția personală constituită în baza contractului de fidejusiune nr. x/06.04.2012, modificat și completat prin actele adiționale nr. x, 2/04.09.2014 și 3/22.10.2014, încheiat între CEC BANK S.A. și A., precum și în baza contractului de fidejusiune nr. x/30.03.2012, modificat și completat prin actele adiționale nr. x, 2/04.09.2014 și 3/22.10.2014, încheiat între CEC BANK S.A. și B. și, în consecință, să se constate încetate efectele contractelor menționate, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de art. 2318 C. civ.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., precum și prevederile art. 2318 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 5708/2018 pronunțată în cauză la data de 7 iunie 2018, Judecătoria Brașov a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Brașov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă și prin sentința civilă nr. 214/S pronunțată la data de 15 octombrie 2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția de necompetență materială procesuală, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea secției a II-a Civile de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov.

În consecință, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 23 octombrie 2018, sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 695/C din 29 noiembrie 2018, Tribunalul Brașov, secția Civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta CEC BANK S.A. și, în consecință:

A constatat stinsă garanția personală constituită în baza contractelor de fideiusiune nr. x/06.04.2012 și nr. y/30.03.2012, ambele contracte modificate și completate prin Actele adiționale nr. x, 2/04.09.2014 și 3/22.10.2014 și încetate contractele menționate.

A obligat pârâta să achite reclamantului A. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și ambilor reclamanți suma de 7.415 RON cu același titlu, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta CEC BANK S.A., solicitând schimbarea acesteia, în sensul respingerii acțiunii.

Cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția Civilă la data de 13 februarie 2019.

Prin decizia civilă nr. 329/Ap din 13 martie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a respins apelul declarat de pârâta CEC BANK S.A. împotriva sentinței civile nr. 695/C din 29 noiembrie 2018 pronunțate de Tribunalul Brașov, pe care a păstrat-o.

A obligat apelanta să plătească intimaților-reclamanți A. și B. suma de 2500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Decizia a fost comunicată intimaților-reclamanți A. și B. la data de 20 martie 2019 și apelantei-pârâte CEC BANK S.A., la data de 22 martie 2019 .

La data de 12 aprilie 2019 (data plicului poștal - dosar), recurenta-pârâtă CEC BANK S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 329/Ap din 13 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și rejudecând cauza, să se dispună respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată, constând în taxele judiciare de timbru (din apel și din recurs) și alte cheltuieli ocazionate de prezentul recurs.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 mai 2019.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 2318 C. civ.

În fapt, a arătat că, la data de 10 martie 2009, între CEC BANK S.A. - Sucursala Brașov, în calitate de creditor și S.C. C. S.R.L., în calitate de client, s-a încheiat Contractul de credit nr. x/10.03.2009, în baza căruia Banca a acordat clientului un împrumut in valoare de 465.000,00 RON, pe o perioada de creditare de 12 luni, cu mențiunea că suma acordată trebuie utilizată de către client pentru finanțarea cheltuielilor curente.

A menționat că la datele de 30.03.2012 și, respectiv, de 06.04.2012, au fost încheiate cele două contracte de fidejusiune aferente Contractului de credit nr. x/10.03.2009: Contractul de fidejusiune nr. x/30.03.2012, încheiat cu B. și Contractul de fidejusiune nr. x/06.04.2012, încheiat cu A..

Prin cele două contracte de fidejusiune, fideiusorii au garantat Băncii: îndeplinirea întocmai de către împrumutat a tuturor obligațiilor asumate prin contractul de credit, faptul că, oricând împrumutatul nu plătește la scadență orice sumă datorată în baza sau în legătură cu contractul de credit, să plătească imediat, la cerere, aceasta sumă, ca și când ar fi debitorul principal, împrejurarea că nu vor invoca beneficiul de discuțiune și de diviziune, declarând, totodată, că renunță la orice cale de atac împotriva deciziei băncii de urmărire a sumelor datorare, faptul că vor răspunde pentru împrumutat cu toate bunurilor lor, prezente și viitoare, până la acoperirea datoriilor împrumutatului către CEC BANK S.A.

Recurenta-pârâtă a specificat că nici debitorul principal, nici fidejusorii nu si-au respectat obligațiile de plată prevăzute în contract și nu au rambursat la scadență împrumutul acordat de Bancă.

Precizând că după data scadentei (21.11.2014), CEC BANK S.A. a încercat să recupereze amiabil creditul și a ținut permanent legătura cu clientul în vederea găsirii unei soluții pentru recuperarea creanței, a făcut mențiunea că debitoarea nu a dus la bun sfârșit niciuna dintre soluțiile de rambursare a creditului.

A făcut referire la probele administrate în cauză (întreaga corespondență purtată cu clientul privind solicitarea de restructurare a creditului, documentele depuse pentru restructurare și discuțiile purtate în acest scop, solicitarea acordului CEC BANK S.A. pentru vânzarea imobilului societății și demersurile începute de debitoare pentru vânzarea imobilului, în scopul achitării datoriei fata de CEC BANK S.A.), arătând că nu a stat în pasivitate în ceea ce privește recuperarea creditului.

În același sens, a menționat că, după începerea executării silite de către A.J.F.P. Brașov împotriva societății împrumutate, recurenta-pârâtă a formulat cerere de intervenție în dosarul de executare silită, înregistrată sub nr. x din data de 10 iulie 2015, în vederea recuperării creanței.

Urmare a intrării societății debitoare în insolvență, recurenta-pârâtă a formulat cerere de admitere a creanțelor la data de 16.11.2015, iar, ulterior, a început executarea silită împotriva fidejusorilor, conform cererii de executare silită din 10.06.2016.

Sub aspectul motivului de recurs invocat, a susținut că argumentarea instanței de apel în privința aplicării dispozițiilor art. 2318 C. civ. nu este corectă, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, a precizat că acțiunea ce trebuia introdusă împotriva debitorului principal, în termen de 6 luni de la scadență și continuarea acesteia cu diligență, aspecte prevăzute de dispozițiile art. 2318 C. civ., vizează acțiunea de drept comun introdusă pe rolul unei instanțe de judecată pentru recuperarea creanței, nu situația din speță, în care recurenta-pârâtă deține titluri executorii, reprezentate de contractul de credit si contractele de fidejusiune, potrivit art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, nefiind necesară introducerea unei acțiuni împotriva debitorului principal pentru ca acesta sa fie obligat la plată.

Menționând că recurenta-pârâtă poate formula cerere de executare silită în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut în materia executării silite, a considerat că dispozițiile art. 2318 C. civ. nu se referă la depunerea cererii de executare silită împotriva debitorilor față de care exista deja titluri executorii, deoarece în caz contrar, caracterul executoriu de drept al contractelor de credit și de garanție ar fi înfrânt.

A solicitat judecarea recursului și în lipsă.

Prin adresele emise prin grija instanței la data de 16 mai 2019 s-a pus în vedere recurentei-pârâte să depună la dosar înscrisuri doveditoare ale cererii și să achite o taxă de timbru în valoare de 4.127,5 RON, sub sancțiunea anulării cererii.

La aceeași dată, prin adresa emisă de instanță, intimaților-reclamanți li s-a pus în vedere să depună la dosar, în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea cererii de recurs, întâmpinare și înscrisuri doveditoare.

La data de 28 mai 2019, recurenta-pârâtă a transmis la dosar dovada achitării taxei de timbru stabilite de instanță .

La data de 20 iunie 2019 (data plicului poștal de la dosar), intimații-reclamanți A. și B. au transmis la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului formulat de CEC BANK S.A., prin prisma prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că susținerile recurentei nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci vizează elemente de netemeinicie ale hotărârii atacate.

În subsidiar, au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

De asemenea, au cerut obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost investită.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit de către magistratul asistent raportor desemnat, în baza art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., s-a apreciat că cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă a fost legal timbrată cu suma de 4.127,5 RON, că recursul a fost declarat și motivat în termenul legal și este admisibil în principiu, iar susținerile formulate în dezvoltarea căii de atac se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea de ședință din data de 3 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamați, arătând că, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se constată că din criticile prezentate în cererea de recurs se desprind motive de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât excepția este neîntemeiată

Prin aceeași încheiere Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de recurenta-parată CEC BANK S.A. împotriva deciziei civile nr. 329/Ap din 13 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă și a constat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat pentru următoarele considerente.

Recurenta-pârâtă invocă, în susținerea recursului formulat, motivul de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 2318 C. civ.

Sub un prim aspect, s-a arătat că acțiunea ce trebuia introdusă împotriva debitorului principal, în termenul de 6 luni de la scadență și continuarea acestuia cu diligență, vizează acțiunea de drept comun introdusă pe rolul unei instanțe de judecată pentru recuperarea creanței, nu situația din speță, în care recurenta-pârâtă deține titluri executorii, potrivit art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, reprezentate de contractul de credit și contractele de fidejusiune, nefiind necesară introducerea unei acțiuni împotriva debitorului principal pentru ca acesta sa fie obligat la plată și, sub un al doilea aspect, a considerat că dispozițiile art. 2318 C. civ. nu se referă la depunerea cererii de executare silită împotriva debitorilor față de care există titluri executorii, pârâta putând formula cerere de executare silită în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut în materia executării silite.

În Secțiunea a 3-a, Încetarea fideiusiunii, dispozițiile art. 2318 C. civ., ce reglementează urmărirea debitorului principal, prevăd că:

"(1) Fideiusorul rămâne ținut și după împlinirea termenului obligației principale, în cazul în care creditorul a introdus acțiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la scadență și a continuat-o cu diligență. (2) Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul în care fideiusorul a limitat în mod expres fideiusiunea la termenul obligației principale. În acest caz, fideiusorul este ținut doar dacă acțiunea împotriva debitorului principal este introdusă în termen de două luni de la scadență".

În conformitate cu dispozițiile art. 2293 C. civ., ce reglementează obligația fideiusorului, textul de lege prevede că acesta nu este ținut să îndeplinească obligația debitorului decât dacă acesta nu o execută, iar potrivit art. 2294 alin. (1) C. civ., ce vizează beneficiul de discuțiune, fideiusorul convențional sau legal are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunțat la acest beneficiu în mod expres.

Din interpretarea textelor de lege invocate, reiese că fideiusiunea are caracterul judiciar al unei garanții personale accesorii, prin care fideiusorul se obligă față de creditorul obligației principale să execute respectiva obligație dacă debitorul principal nu o face.

În privința încetării fideiusiunii, legiuitorul prin norma legală anterior menționată, a prevăzut o modalitate specifică de stingere a fideiusiunii în scopul evitării atitudinii abuzive din parte creditorilor și clarificării situației fideiusorului într-un termen rezonabil.

Această modalitate prevede că, în cazul împlinirii obligației principale, fideiusiunea va înceta dacă creditorul nu a introdus acțiune împotriva debitorului principal, cerere ce trebuie promovată în termen de 6 luni de la scadența obligației principale și continuată cu diligență. Termenul legal este redus la 2 luni în cazul reglementat de dispozițiile alin. (2) al textului de lege.

Din interpretarea dispozițiilor art. 2318 alin. (1) C. civ. reiese că, în cazul împlinirii termenului obligației principale, fideiusiunea va continua dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiții și anume: creditorul a introdus acțiunea împotriva debitorului principal, cererea trebuie promovată în termenul de 6 luni de la scadența obligației principale; și creditorul trebuie să continue acțiunea cu diligență.

Din această perspectivă se constată că s-a argumentat corect prin decizia recurată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2318 alin. (1) C. civ. pentru ca fideiusorii să rămână obligați și după împlinirea termenului obligației principale, astfel că soluția de stingere a fideiusiunii este dată cu aplicarea corectă a legii.

În ce privește noțiunea de acțiune la care se referă textul art. 2318 C. civ., în mod corect instanța de apel a reținut că și cererea de executare silită este tot o acțiune în sensul art. 2318 C. civ., având în vedere că scopul este același, de realizare a obligației garantate prin mecanismul fideiusiunii, iar punerea în executare a contractului de credit și a contractelor de fideiusiune nu se poate face oricând în termenul legal prevăzut de lege în materia executării silite, cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute expres doar pentru fideiusori de art. 2318 C. civ.

Textul de lege nu face distincție între situația în care obligația principală este stipulată printr-o convenție, care nu reprezintă titlu executoriu și situația în care titlul care constată obligația reprezintă titlu executoriu, și se aplică principiul de drept potrivit căruia "unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem" (ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus).

Este adevărat că cererea de executare silită împotriva debitorului principal poate fi exercitată în termenul de prescripție de 3 ani, însă în ceea ce privește fideiusorul legiuitorul a introdus o condiție suplimentară, aceea a urmăririi debitorului principal într-un termen rezonabil.

Este corect că, contractul de credit și contractele de fidejusiune sunt titluri executorii, potrivit art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, însă acestea nu fac inaplicabile prevederile art. 2318 C. civ.

În ce privește susținerea în sensul că a formulat cerere de intervenție în executarea silită începută de A.J.F.P. Brașov se constată, raportat la data precizată a fi fost înregistrată, că este formulată peste termenul de 6 luni prevăzut de art. 2318 C. civ.

Față de considerentele anterior expuse, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă, ca parte căzută în pretenții prin respingerea recursului său, la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă CEC BANK S.A. împotriva deciziei civile nr. 329/Ap din 13 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Obligă recurenta la plata către intimatul A. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iulie 2020.