Voda și Bob împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (n.o 7976/02) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de două cetățence ale acestui stat, doamnele Ileana Vodă și Marta Ileana Bob ("reclamantele"), în data de 28 ianuarie 2002 în conformitate cu art. 34 din Convenția pentru salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de domnul Răzvan Horațiu Radu, agent al Guvernului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În 12 mai 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cu invocarea prevederilor articolului 29 § 3, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp. ÎN FAPT I.

În 1950, bunul imobil situat la Arad și compus din trei apartamente, care aparținea în coproprietate, a fost supus unei naționalizări.

În 16 august 2001, în urma unei acțiuni de revendicare a drepturilor asupra bunului imobil, reclamantele au obținut o hotărâre definitivă pronunțată de curtea de apel din Timișoara, constatând ilegalitatea naționalizării și ordonând autorităților să le restituie apartamentul n.o 3 situat la parter din imobil, celelalte două apartamente fiind vândute foștilor locatari.

În acțiunea lor definitivă tranșată prin hotărârea din 16 august 2001, reclamantele au mai solicitat și tribunalelor să constate nulitatea vânzării apartamentelor n.os 1 și 2. Ele susțineau că naționalizarea era abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, în consecință, nu putea vinde legal aceasta.

Prin hotărârea din 16 august 2001, curtea de apel din Timișoara, după ce a judecat naționalizarea bunului ca fiind ilegală, recunoscând totodată dreptul de proprietate al reclamantelor, a respins plângerea referitoare la anularea contractelor de vânzare pe motivul că locatarii au fost cumpărători de bună credință. Curtea de apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantelor.

După adoptarea legii n.o 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv, reclamantele au cerut să li se acorde despăgubire pentru pierderea bunului lor rezultată din vânzare, în valoare egală cu valoarea de piață a bunului, conform prevederilor acestei legi. Până la această dată, nu au fost despăgubite.

Printr-o decizie n.o 321/2002 a consiliului municipal al orașului Arad, înscrisă în cartea funciară în data de 27 martie 2003, municipalitatea a hotărât să împartă în două părți apartamentul n.o 3 după cum urmează: o primă parte de aproximativ 60 m² a fost anexată, ca dependință, la apartamentul n.o 2; a doua parte cu suprafață de 20 m² cuprinzând o toaletă și o cameră, a rămas în posesia municipalității.

Reclamantele nu au luat niciodată posesia apartamentului n.o 3, nici în totalitate, nici parțial. II.

Legea n.o 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luate abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată prin legea n.o 247 publicată în Jurnalul Oficial în 22 iulie 2005. Noua lege lărgește formele de despăgubire, permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de despăgubire în bani echivalentă cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Prevederile relevante din legea n.o 10/2001 (republicată) cum a fost modificată prin legea n.o 247/2005 se citesc după cum urmează: art. 1 "1. Bunurile imobile pe care statul (...) le-a luat abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, și de asemenea cele preluate de stat în temeiul legii n.o 139/1940 privind rechiziții, și care nu au fost încă restituite, vor fi supuse restituirii în natură. 2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, se va adopta măsuri de reparare prin echivalență. Acestea pot consta în compensația prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul demandantului, sau într-o despăgubire în bani acordată conform prevederilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobile luate abuziv. (...)" art. 10 "1) Atunci când clădirile cărora le-a aparținut patrimoniul statului în mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se ordonează pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri reparatoare prin echivalență vor fi fixate pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor pe care statul le-a luat abuziv și care au fost demolate este determinată în funcție de valoarea lor de piață la data când administrația se pronunță asupra cererii, stabilită conform normelor internaționale de evaluare pe baza informațiilor disponibile evaluatorilor. 9) Valoarea construcțiilor care nu au fost demolate și a terenurilor aferente pe care statul le-a luat abuziv și care nu pot fi restituite în natură este determinată în funcție de valoarea lor de piață la data când administrația se pronunță asupra cererii, în conformitate cu normele internaționale de evaluare." art. 20 "1) Persoanele cărora li s-au acordat despăgubiri în temeiul legii n.o 112/1995 pot, cu excepția cazului în care bunul imobil a fost vândut [unor terți] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, solicita restituirea în natură, obligație pentru ele de a rambursa suma primită sub forma despăgubirilor, corectată în funcție de rata inflației. 2) În cazul în care bunul imobil a fost vândut [unor terți] în condițiile prevăzute de legea n.o 112/1995 (...), demandantul are dreptul la măsuri de reparare prin echivalență, în valoare a proprietății de piață a bunului imobil, inclusiv terenul și construcțiile, determinată în conformitate cu normele internaționale de evaluare. Atunci când demandantul a primit despăgubiri în temeiul legii n.o 112/1995, acesta are dreptul la diferența dintre valoarea de piață a bunului și suma primită sub forma acestor despăgubiri, corectată în funcție de rata inflației. (...)"

Articolele 13 și 16 din titlul VII al legii n.o 247/2005, de asemenea relevante în prezenta cauză, se citesc după cum urmează: art. 13 "1) Pentru a determina suma finală a despăgubirilor de acordat conform prezentei legi, se va crea o Comisie Centrală a Despăgubirilor, în continuare Comisia Centrală, plasată sub autoritatea Primului Ministru (...)" art. 16 "1) Deciziile emise de autoritățile competente să restituie bunul menționând sume sub forma despăgubirii (...) vor fi trimise secretariatului Comisiei Centrale cel târziu 60 de zile după intrarea în vigoare a prezentei legi. 2) Cererile de restituire depuse în conformitate cu legea n.o 10/2001 (...) care nu au primit un răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) secretariatului Comisiei Centrale (...) în termen de 10 zile de la data emiterii deciziilor de către autoritățile competente pentru restitui bunul. 5) Secretariatul Comisiei Centrale va întocmi lista dosarelor menționate la alineatele 1 și 2 în care cererea de restituire în natură a fost respingă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile cu evaluarea, care va redacta raportul de evaluare. 6) (...) Autoritatea responsabilă cu evaluarea va redacta raportul de evaluare conform procedurilor prevăzute în acest scop și îl va transmite Comisiei Centrale. Raportul va cuprinde suma despăgubirii de acordat. 7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va pronunța decizia de acordare a despăgubirii sau va trimite dosarul pentru o nouă evaluare."

Funcționarea societății pe acțiuni "Proprietatea" este descrisă în cauza Radu c. România (n.o 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

Legea n.o 247/2005 a fost modificată în ultimul timp prin ordonanța de urgență a Guvernului n.o 81 din 28 iunie 2007, publicată în Jurnalul Oficial în 29 iunie 2007 și referitoare la accelerarea procedurii de despăgubire pentru bunurile imobile luate abuziv de stat. Conform articolului 18 din titlul I al ordonanței, atunci când Comisia Centrală a hotărât acordarea despăgubirilor a căror sumă nu depășește 500.000 de lei noi români ("RON"), beneficiarii pot alege între acțiuni la "Proprietatea" și acordarea despăgubirilor în bani. Pentru sume mai mari de 500.000 RON, persoanele interesate pot cere despăgubiri în bani în valoare de 500.000 RON și li se vor acorda acțiuni la "Proprietatea" pentru diferență. Conform articolului 7 din titlul II al ordonanței, în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, Guvernul ar trebui să stabilească regulile de desemnare a societății gestionare a "Proprietății". ÎN DROIT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI N.o 1

Reclamantele susțin că vânzarea apartamentelor n.os 1 și 2 către locatari, validată de hotărârea din 16 august 2001 a curții de apel din Timișoara, și de asemenea refuzul municipalității de a le pune în posesia apartamentului n.o 3, contrar aceleiași hotărâri menționate, au încălcat art. 1 al Protocolului n.o 1, redactat după cum urmează: "Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât în interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu vor aduce atingere dreptului pe care îl au statele de a legifera și de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, sau pentru a asigura plata taxelor sau a altor contribuții sau amenzi." A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă pe lângă aceasta că nu se lovește de niciun motiv de inadmisibilitate și de aceea o declară admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul nu contestă existența unei îngrădiri a dreptului reclamantelor la respectul proprietății lor, dar invocă circumstanțe de natură excepțională și imperativele justiției sociale pe care trebuie să le respecte în materie de restituire a proprietăților naționalizate de regimul anterior. El susține că reclamantele s-au adresat autorităților competente pentru a cere o despăgubire în conformitate cu legea n.o 10/2001. El consideră că ultima reformă în această materie, și anume legea n.o 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea bunului imobil nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare ("Proprietatea"), în valoare a bunului stabilită prin expertă. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor articolului 1 al Protocolului n.o 1 și că întârzierea înregistrată în despăgubirea interesatelor nu rupe echilibrul just care trebuie menținut între interesele în cauză.

Reclamantele se opun acestei teorii. Ele indică că hotărârea din 16 augusztus 2001 a curții de apel din Timișoara constatând ilegalitatea naționalizării a rămas fără efecte în dauna lor și că măsurile prevăzute de legea n.o 247/2005 nu pot produce efecte retroactive în raport cu hotărârea menționată.

Curtea a examinat în nenumărate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din prezenta cauză și a constatat încălcarea articolului 1 al Protocolului n.o 1 la Convenție (a se vedea, printre altele, Porteanu c. România , n.o 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006).

După ce a examinat toți factorii care i-au fost prezentați, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile de revendicare a drepturilor asupra bunului imobil și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în instanță, într-o manieră definitivă, a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca fiind o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu absența totală a oricărei despăgubiri, este contrară articolului 1 al Protocolului n.o 1 ( Străin , menționat anterior, §§ 39, 43 și 59).

Pentru cât de mult Guvernul susține că li este permis să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare ("Proprietatea") pe baza legii n.o 10/2001, în valoare a bunului stabilită prin expertă, Curtea iterează constatarea ei anterioară conform căreia Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantelor (a se vedea, printre altele, cazurile Radu menționat anterior și Ruxanda Ionescu c. România , n.o 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici legea n.o 10/2001, nici legea n.o 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele care, cum sunt reclamantele, s-au găsit în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituite în conformitate cu o hotărâre definitivă (a se vedea, mutatis mutandis , Porteanu menționat anterior, § 34).

Ținând seama de jurisprudența sa în această materie, Curtea consideră că în cazul de față, anularea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra bunului lor, combinată cu absența totală a despăgubirii de peste șase ani, le-a impus o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul proprietății lor garantat de art. 1 al Protocolului n.o 1. Prin urmare, a existat în cazul de față o încălcare a acestei prevederi. II.

Curtea constată că motivul nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă pe lângă aceasta că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale figurând în paragrafele 20-25 mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestui motiv (a se vedea, printre altele, Enciu și Lega c. România , n.o 9292/05, § 36, 8 februarie 2007 și Barcanescu c. România , n.o 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006). 2. Privind alte presupuse încălcări ale articolului 6 din Convenție

Reclamantele se plâng de absența independenței și imparțialității tribunalelor cu privire la modul în care au tranșat motivul lor referitor la anularea contractelor de vânzare.

Ținând seama de ansamblul elementelor din posesia sa și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște acuzațiile formulate, Curtea nu a observat niciun semn de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele acesteia.

Se urmează că această parte a cererii este vădit nefondat și trebuie respinsă prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantele cer, sub titlul prejudiciului material, restituirea bunului imobil compus din trei apartamente din care au fost private ilegal sau, în absența acestuia, acordarea sumei de 208.000 euro (EUR), reprezentând valoarea actuală a bunului, așa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară.

Reclamantele cer 53.000 EUR sub titlul prejudiciului moral pentru suferințele cauzate de nerespectarea de către stat a dreptului lor de proprietate.

În ceea ce privește prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piață a bunului imobil în cauză este de 130.087 EUR și prezintă un raport de expertiză în acest sens. Cu privire la prejudiciul moral, Guvernul estimează că ar fi suficient compensat de constatarea încălcării. Ca măsură subsidiară, Guvernul consideră că pretențiile reclamantelor sunt foarte ridicate și trimite la cazuri similare din România în care Curtea a ordonat plata unor sume variind între 3.000 și 5.000 EUR.

Curtea reamintește că a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 1 al Protocolului n.o 1 la Convenție datorită imposibilității pentru reclamante de a se bucura de bunurile lor restituite în conformitate cu o hotărâre definitivă, combinată cu absența totală a despăgubirii.

Curtea consideră, în circumstanțele cauzei, că restituirea bunului litigios compus din trei apartamente, așa cum a fost identificat în hotărârea din 16 august 2001 a curții de apel din Timișoara, ar plasa reclamantele în cea mai mare măsură posibilă într-o situație echivalentă cu aceea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului n.o 1 nu ar fi fost încălcate.

În cazul în care Statul pârât nu procedează la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărâște că va trebui să verse reclamantelor, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului.

Curtea observă o diferență semnificativă între valoarea bunului imobil așa cum a fost stabilită de cele două expertize prezentate de părți, diferență datorată în special metodelor tehnice utilizate. Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare locale și elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 190.000 EUR.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantelor o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Ea ia în considerare, de asemenea, atitudinea obstrucționistă a municipalității (a se vedea § 10, mai sus). Curtea consideră că suma de 5.000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamante și o acordă în comun acestora. B. Cheltuielile și cheltuielile procedurale

Reclamantele mai cer și 1.686 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile procedurale suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții, sumă pe care o descompun după cum urmează: a) 428 EUR pentru cheltuielile angajate pentru expertiza imobiliară, prezentând copia dovezilor de plată; b) 258 EUR pentru cheltuielile pe care le-au angajat în cursul deplasărilor lor de la Oradea la tribunalele din Arad și Timișoara, fără a prezenta dovezile de plată, dar trimitând la procesele-verbale ale ședințelor care indică prezența lor în instanță; c) 1.000 EUR pentru onorariile avansate avocaților, notarilor și pentru cheltuielile de corespondență, fără a prezenta dovezile de plată.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și că au o legătură cu cauza.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor procedurale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cazul de față și ținând seama de elementele din posesia sa și de criteriile menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 700 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantelor. C. Dobânzi întârziate

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor întârziate pe rata dobânzii de facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motivele referitoare la art. 1 al Protocolului n.o 1 și art. 6 din Convenție, pentru cât de mult se referă la neexecutarea hotărârii din 16 august 2001, și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului n.o 1; 3. Constată că nu este necesar să se examineze fondul motivului referitor la art. 6 din Convenție pentru cât de mult se referă la neexecutarea hotărârii din 16 august 2001; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantelor bunul imobil compus din trei apartamente și terenul aferent situat la nr. 25, strada Grănicerilor, la Arad, în termen de trei luni de la data când prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că în caz de nerespectare a acestei restituri, Statul pârât trebuie să verse, în comun, reclamantelor, în același termen de trei luni, 190.000 EUR (o sută nouăzeci de mii euro) pentru prejudiciul material; c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verse, în comun, reclamantelor, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral; d) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verse, în comun, reclamantelor, 700 EUR (șapte sute euro) pentru cheltuieli și cheltuielile procedurale; e) că ar trebui adăugate la sumele menționate mai sus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit și că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării; f) că de la expirarea menționatului termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de facilitate de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale. 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris în data de 7 februarie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 7976/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissantes de cet Etat, M mes Ileana Vodă et Marta Ileana Bob (« les requérantes »), ont saisi la Cour le 28 janvier 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par M. Răzvan Horațiu Radu, Agent du Gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l'Homme.

Le 12 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1950, le bien immobilier situé à Arad et composé de trois appartements, leur appartenant en copropriété, fit l'objet d'une nationalisation.

Le 16 août 2001, suite à une action en revendication immobilière, les requérantes obtinrent une décision définitive rendue par la cour d'appel de Timișoara, constatant l'illégalité de la nationalisation et ordonnant aux autorités de leur restituer l'appartement n o 3 sis au rez-de-jardin de l'immeuble, les autres deux appartements ayant été vendus aux anciens locataires.

Dans leur action définitivement tranchée par l'arrêt du 16 août 2001, les requérantes avaient également demandé aux tribunaux de constater la nullité de la vente des appartements n os 1 et 2. Elles faisaient valoir que la nationalisation était abusive et illégale, que l'État ne pouvait pas être le propriétaire légitime du bien et, par conséquent, ne pouvait légalement vendre celui-ci.

Dans son arrêt du 16 août 2001, la cour d'appel de Timișoara, après avoir jugé comme illégale la nationalisation du bien, tout en reconnaissant le droit de propriété des requérantes, rejeta le grief relatif à l'annulation des contrats de vente au motif que les locataires étaient des acquéreurs de bonne foi. La cour d'appel n'octroya aucune indemnisation aux requérantes.

Après l'adoption de la loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement, les requérantes demandèrent à se voir indemniser pour la perte de leur bien résultant de la vente, à hauteur de la valeur vénale du bien, selon les prescriptions de ladite loi. A ce jour, elles n'ont pas été dédommagées.

Par une décision n o 321/2002 du conseil municipal de la ville d'Arad, inscrite au registre foncier ( cartea funciară ) le 27 mars 2003, la municipalité décida de partager en deux parties l'appartement n o 3 comme suit : une première partie d'environ 60 m² fut rattachée, comme dépendance, à l'appartement n o 2 ; la seconde partie en surface de 20 m² comprenant un WC et une chambre, resta en possession de la municipalité.

Les requérantes n'ont jamais pris possession de l'appartement n o 3, ni entièrement, ni en partie. II.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d'indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l'octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée) telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles que l'État (...) s'est approprié abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l'Etat en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l'objet d'une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n'est pas possible, il y a lieu d'adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s'agir de la compensation par d'autres biens ou services (...), avec l'accord du demandeur, ou d'un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...) » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l'État d'une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n'ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions que l'Etat s'est abusivement appropriées et qui ont été démolies est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l'administration statue sur la demande, établie selon les normes internationales d'évaluation à partir des informations à la disposition des évaluateurs. 9) La valeur des constructions qui n'ont pas été démolies et des terrains y afférents que l'Etat s'est abusivement appropriés et qui ne peuvent pas être restitués en nature est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l'administration statue sur la demande, conformément aux normes internationales d'évaluation. » Article 20 « 1) Les personnes qui se sont vu octroyer des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent, sauf dans le cas où l'immeuble a été vendu [à des tiers] avant l'entrée en vigueur de la présente loi, en solliciter la restitution en nature, à charge pour elles de rembourser le montant reçu au titre des dédommagements, corrigé en fonction du taux de l'inflation. 2) Dans le cas où l'immeuble a été vendu [à des tiers] dans les conditions prévues par la loi n o 112/1995 (...), le demandeur a droit à des mesures de réparation par équivalence, à hauteur de la valeur vénale de l'immeuble, incluant le terrain et les constructions, déterminée conformément aux normes internationales d'évaluation. Lorsque le demandeur a reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, il a droit à la différence entre la valeur vénale du bien et le montant reçu au titre desdits dédommagements, corrigé en fonction du taux d'inflation. (...) »

Les articles 13 et 16 du titre VII de la loi n o 247/2005, également pertinents dans la présente affaire, se lisent ainsi : Article 13 « 1) En vue d'arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l'autorité du Premier ministre (...) Article 16 « 1) Les décisions délivrées par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront envoyées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard 60 jours après l'entrée en vigueur de la présente loi. 2) Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n'ont pas reçu de réponse au moment de l'entrée en vigueur de la loi seront envoyées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de 10 jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien. 5) Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l'autorité chargée de l'évaluation, qui rédigera le rapport d'évaluation. 6) (...) L'autorité chargée de l'évaluation rédigera le rapport d'évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7) Sur la base du rapport d'évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d'octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l'affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006).

La loi n o 247/2005 a été modifiée en dernier lieu par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée au Journal Officiel du 29 juin 2007 et portant sur l'accélération de la procédure d'indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l'Etat. Selon l'article 18 1 du titre I de l'ordonnance, lorsque la Commission centrale a décidé l'octroi des dédommagements dont le montant ne dépasse pas 500 000 nouveaux lei roumains (« RON »), les bénéficiaires peuvent opter entre des actions à « Proprietatea » et l'octroi des dédommagements pécuniaires. Pour les montants supérieurs à 500 000 RON, les intéressés peuvent réclamer des dédommagements pécuniaires à hauteur de 500 000 RON, et se verront octroyer des actions à « Proprietatea » pour la différence. Selon l'article 7 du titre II de l'ordonnance, dans les six mois à compter de l'entrée en vigueur de l'ordonnance, le Gouvernement devrait établir les règles de désignation de la société gérante de « Proprietatea ». EN DROIT I.

Les requérantes allèguent que la vente des appartements n os 1 et 2 aux locataires, validée par l'arrêt du 16 août 2001 de la cour d'appel de Timișoara, ainsi que le refus de la municipalité de les mettre en possession de l'appartement n o 3, contrairement au même arrêt précité, ont méconnu l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas l'existence d'une ingérence dans le droit des requérantes au respect de leurs biens, mais invoque les circonstances de nature exceptionnelle et les impératifs de justice sociale qu'il devrait respecter en matière de restitution des propriétés nationalisées par l'ancien régime. Il fait valoir que les requérantes se sont adressées aux autorités compétentes pour demander une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Le Gouvernement conclut que l'indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 et que le retard enregistré dans l'indemnisation des intéressées ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.

Les requérantes s'opposent à cette thèse. Elles indiquent que l'arrêt du 16 août 2001 de la cour d'appel de Timișoara constatant l'illégalité de la nationalisation est resté sans effets à leur détriment et que les mesures prévues par la loi n o 247/2005 ne sauraient produire des effets rétroactifs par rapport à l'arrêt précité.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention (voir, entre autres, Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, §§ 32 ‑ 35, 16 février 2006).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin, précité, §§ 39, 43 et 59).

Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu'il leur est loisible d'obtenir des titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ) sur la base de la loi n o 10/2001, à hauteur de la valeur du bien établie par expertise, la Cour réitère son constat antérieur selon lequel Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité aux requérantes (voir, parmi d'autres, les affaires Radu précitée et Ruxanda Ionescu c. Roumanie , n o 2608/02, 12 octobre 2006). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme les requérantes, se sont vu dans l'impossibilité de jouir de leurs biens restitués en vertu d'un arrêt définitif (voir, mutatis mutandis , Porteanu précité, § 34).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérantes sur leur bien, combiné avec l'absence totale d'indemnisation depuis plus de six ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition. II.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 20-25 ci-dessus, qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, entre autres, Enciu et Lega c. Roumanie , n o 9292/05, § 36, 8 février 2007 et Barcanescu c. Roumanie , n o 75261/01, §§ 36 ‑ 37, 12 octobre 2006). 2. Sur les autres violations alléguées de l'article 6 de la Convention

Les requérantes se plaignent de l'absence d'indépendance et d'impartialité des tribunaux s'agissant de la manière dont ils ont tranché leur grief portant sur l'annulation des contrats de vente.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Les requérantes réclament, au titre de dommage matériel, la restitution de l'immeuble composé de trois appartements dont elles ont été privées illégalement ou, à défaut, l'octroi de la somme de 208 000 euros (EUR), représentant la valeur actuelle du bien, telle qu'établie par une expertise technique immobilière.

Les requérantes réclament 53 000 EUR au titre de dommage moral pour les souffrances causées par la méconnaissance par l'État de leur droit de propriété.

En ce qui concerne le préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur marchande de l'immeuble en cause est de 130 087 EUR, et il soumet un rapport d'expertise en ce sens. S'agissant du dommage moral, le Gouvernement estime qu'il serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions des requérantes sont très élevées et renvoie aux affaires roumaines similaires dans lesquelles la Cour a ordonné le paiement des sommes variant entre 3 000 et 5 000 EUR.

La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de l'impossibilité pour les requérantes de jouir de leurs biens restitués en vertu d'un arrêt définitif, combinée avec l'absence totale d'indemnisation.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution du bien litigieux composé par trois appartements, tel qu'identifié dans l'arrêt du 16 août 2001 de la cour d'appel de Timișoara, placerait les requérantes autant que possible dans une situation équivalant à celle où elles se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser aux requérantes, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

La Cour relève un écart important entre la valeur de l'immeuble telle qu'elle a été établie par les deux expertises produites par les parties, écart dû notamment aux méthodes techniques utilisées. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 190 000 EUR.

La Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer aux requérantes un état d'incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Elle prend en compte également l'attitude obstructionniste de la municipalité (voir § 10, ci-dessus). La Cour estime que la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par les requérantes et l'accorde conjointement à ces dernières. B. Frais et dépens

Les requérantes demandent également 1 686 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour, somme qu'elles décomposent comme suit : a) 428 EUR pour les frais engagés pour l'expertise immobilière, en présentant la copie des justificatifs de payement ; b) 258 EUR pour les frais qu'elles ont engagés lors de leurs déplacements d'Oradea aux tribunaux d'Arad et de Timișoara, sans présenter de justificatif de payement, mais renvoyant aux procès-verbaux d'audience qui indiquent leur présence devant les tribunaux ; c) 1 000 EUR pour les honoraires avancés aux avocats, aux notaires et pour les frais de correspondance, sans présenter de justificatif de payement.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais encourus, sous condition qu'ils soient prouvés, nécessaires et qu'ils aient un lien avec l'affaire.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 700 EUR tous frais confondus et l'accorde aux requérantes. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 1 du Protocole n o 1 et de l'article 6 de la Convention, pour ce qui est de l'inexécution de l'arrêt du 16 août 2001, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner au fond le grief tiré de l'article 6 de la Convention pour ce qui est de l'inexécution de l'arrêt du 16 août 2001 ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit restituer aux requérantes l'immeuble de trois appartements et le terrain afférent situé au n o 25, rue Grănicerilor, à Arad, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser, conjointement, aux requérantes, dans le même délai de trois mois, 190 000 EUR (cent quatre-vingt-dix mille euros) pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'État défendeur doit verser, conjointement, aux requérantes, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour préjudice moral ; d) qu'en tout état de cause, l'État défendeur doit verser, conjointement, aux requérantes, 700 EUR ( sept cent euros) pour frais et dépens ; e) qu'il convient d'ajouter aux sommes susmentionnées tout montant pouvant être dû à titre d'impôt et que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; f) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président