ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1045/2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28.12.2016, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. Vaslui a chemat în judecata pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și a solicitat anularea Deciziei nr. x/26.11.2015 și a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015 emise de pârâtă.

Reclamanta a depus la data de 30.03.2016 o cerere completatoare prin care a invocat motive suplimentare de anulare a Deciziei nr. x/23.10.2015. II Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 2929/12.07.217, Curtea de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. Vaslui, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, astfel cum a fost formulată și completată. A anulat în parte decizia nr. x/23.10.2015 și decizia nr. x/26.11.2015 în ceea ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere, calculate potrivit O.G. nr. 92/2003 și O.G. nr. 79/2003, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011. A respins în rest acțiunea reclamantei. III Recursurile formulate împotriva sentinței

Împotriva sentinței a formulat recurs pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulată de S.C. A. S.A. Vaslui ca neîntemeiată

Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și reclamanta S.C. A. S.A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond, sau admiterea recursului, casarea hotărârii, rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii și anularea actelor contestate.

În motivarea recursului, pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., a arătat că instanța de fond, anulând în parte decizia de stabilire a obligațiilor de plată accesorii, nu a dispus refacerea calculului penalităților de întârziere pentru perioada 30.06.2011-19.10.2015 în conformitate cu O.U.G. nr. 66/2011; instanța de fond conchide, fără echivoc, că are dreptul de a percepe dobânzi și penalități pentru neachitarea la termen a creanțelor fiscale, iar față de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, această măsură, necorelată cu o obligare a autorității la recalcularea accesoriilor aferente perioadei 30.06.2011-19.10.2015 în temeiul normelor legale în vigoare, are drept consecință lipsirea AFIR de un drept prevăzut de lege, respectiv dreptul de a obține plata penalităților de întârziere datorate în temeiul unui titlu executoriu perfect valabil, până la data achitării integrale a debitului. În contextul în care judecătorul fondului a apreciat că actul administrativ este întemeiat pentru perioada în care a fost în vigoare O.G. nr. 79/2003, dar că ulterior apariției O.U.G. nr. 66/2011 penalitățile trebuiau calculate conform acestui act normativ, fără însă ca instanța să oblige autoritatea la recalcularea penalităților de întârziere în temeiul acestui act normativ, hotărârea este nemotivată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., a arătat că a doua critică are în vedere aprecierea instanței de fond potrivit căreia ăchiar daca accesoriul urmează principalul, nu înseamnă că dobânzile sunt datorate în cuantumul stabilit în actul normativ aplicabil la momentul stabilirii obligației principale".

Referitor la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 pentru perioada ulterioară intrării sale în vigoare, subliniază că Decizia nr. 39.290/23.10.2015 emisă de AFIR este un act subsecvent Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010, acesta urmând soarta actului principal în baza căruia a fost emis, conform principiului accesorium sequitur principale, astfel că, în condițiile în care actul principal a fost emis în temeiul O.G. nr. 79/2003 și art. 2 alin. (13) din H.G. nr. 1306/2007, actul secundar reprezentat de decizia prin care s-au stabilit obligațiile de plată accesorii a fost emis în temeiul acelorași reglementări legale.

De asemenea, cu privire la baza legală și modul de calcul utilizate în calculul accesoriilor datorate pentru neachitarea la termen a creanțelor principale, sunt relevante considerentele expuse de judecătorii Curții Constituționale cu privire la O.U.G. nr. 66/2011, art. 66. Corecta aplicare a Deciziei nr. 66/2015 a Curții Constituționale presupune evaluarea neregulilor din actul administrativ atacat potrivit legislației în vigoare la data producerii acestora. În conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 2 lit. e) si art. 3 din O.G. nr. 79/2003 și în H.G. nr. 1306/2007, pârâta, în calitatea sa de agenție de implementare, era responsabilă cu întocmirea actului de control cu valoare de titlu de creanță, stabilind astfel și individualizând obligația de plată provenită din sumele acordate necuvenit ca urmare a neregulilor și/sau fraudei, precum și a accesoriile acestor sume.

Atât O.G. nr. 79/2003 cât și O.U.G. nr. 66/2011 reglementează obligația autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene de a calcula accesoriile în situația neachitării la termen a obligațiilor bugetare rezultate din nereguli.

În ceea ce privește obligațiile de plată accesorii aferente titlurilor executorii emise în temeiul O.G. nr. 79/2003, AFIR a emis Decizii referitoare la obligațiile de plată accesorii, în temeiul art. 88 lit. c) și art. 119 alin. (4) din O.G. nr. 79/2003, iar în ceea ce privește obligațiile de plată accesorii, a emis proces-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate, în temeiul art. 42 alin. (3). Prin urmare, dacă ar achiesa motivării instanței de fond potrivit căreia accesoriile ulterioare datei de 30.06.2011 trebuie calculate conform O.U.G. nr. 66/2011, este evident că trebuia să emită un alt act administrativ, respectiv proces-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate

Relevante în cauză, a mai arătat, sunt și considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14/2015, prin urmare în cauză nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011, datorită necesității aplicării principiului ăaccesorium sequitur principale" și datorită faptului că neregulile care stau la baza stabilirii debitului și a obligațiilor accesorii sunt produse sub imperiul O.G. nr. 79/2003.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat, cu privire la primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., faptul că, dispunând anularea în parte a celor două decizii emise de către intimata-pârâtă, instanța de fond omite a arăta pentru ce sume anulează actele administrative și pentru ce sume le păstrează. Neprocedând așa, se creează situația premisă pentru alte litigii viitoare. nestabilind pentru ce sumă au fost acestea anulate și pentru ce sumă păstrate, consideră ca sentința este supusa casării, acest fapt echivalând cu necercetarea fondului.

In fata instanței de fond, a arătat că, dacă s-ar aplica cuantumul accesoriilor prevăzut de Codul de procedură fiscală, s-ar crea o discriminare de neacceptat între beneficiarii privați de fonduri europene și beneficiarii publici. A invocat în acest sens dispozițiile alin. (3) - 5) ale art. 4 din Ordinul nr. 2544/30.08.2013, de aprobare a Normelor de aplicare a O.G. nr. 14/2013, precum și dispozițiile art. 2 și 3 din O.G. nr. 14/2013, aplicabile beneficiarilor publici, potrivit cărora dobânzile datorate pentru neplata la termen a creanțelor FEDR se calculează conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, calculul acestora făcându-se potrivit H.G. nr. 875/2011, cu referire expresă la contractele de achiziție publică a căror procedură de atribuire a fost inițiată anterior datei intrării in vigoare a O.U.G. nr. 66/2011. Instanța de fond nu analizează această apărare, formulată in sprijinul aplicabilității O.U.G. nr. 66/2011 în ceea ce privește stabilirea dobânzilor, pentru întreaga perioada de calcul, în condițiile in care actul administrativ de stabilire a accesoriilor este emis la data aflării in vigoare a acestui act normativ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., recurenta reclamantă a invocat încălcarea obligației de semnare a Deciziei nr. x/2015 de către persoana împuternicită a organului fiscal, potrivit legii. Hotărârea este nelegală deoarece a fost dată cu încălcarea art. 43 alin. (2) lit. h) Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 3 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 41/2014, Decizia nr. x/2015 trebuia să fie semnată de persoana împuternicită a organului fiscal, însă a fost semnată, în numele directorului general, de către directorul general adjunct al intimatei-pârâte, fără a se ține seama de art. 3 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 41/2014, iar Manualul de management nu poate fi asimilat Regulamentului de organizare și funcționare al intimatei-pârâte și manualelor de proceduri care trebuiau aprobate prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale; în cauză s-a pus în discuție nulitatea Deciziei nr. x/2015 în lumina art. 46 lit. d) Codul de procedură fiscală și nu caracterul fals al acestui act administrativ, nu trebuia să facă dovada existenței unei vătămări, deoarece vătămarea este prezumată prin însăși dispozițiile Codului de procedură fiscală care stabilește sancțiunea nulității.

Recurenta reclamantă a invocat încălcarea obligației de motivare a Deciziei nr. x/2015, încălcarea art. 43 alin. (2), art. 87, art. 120 și 120 1 Codul de procedură fiscală și Ordinului ANAF nr. 2446 din 4 august 2014. Absența modului de calcul al accesoriilor pe fiecare categorie, respectiv a penalităților de întârziere și dobânzilor de întârziere, a perioadelor avute în vedere, prin indicarea zilelor și lunilor, precum și a cotelor aplicate în raport de nivelul dobânzilor și penalităților de întârziere stabilite conform art. 120 alin. (7) respectiv art. 120 1 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, echivalează cu nemotivarea actului administrativ fiscal.

Recurenta reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor legale privind audierea contribuabilului, încălcarea art. 9 și art. 43 alin. (2) lit. j) Codul de procedură fiscală, întrucât instanța de fond a considerat greșit că lipsa mențiunilor privind ascultarea sa nu constituie motiv de nulitate. Sub acest aspect, trebuia să aibă posibilitatea exprimării unui punct de vedere cu privire la modul de determinare și valoarea accesoriilor menționate în Decizia nr. x/2015, instanța de fond nu a observat jurisprudența Curții Europene de Justiție care a confirmat faptul că dreptul la apărare se numără printre principiile generale de drept comunitar recunoscute și protejate la nivel comunitar și a descris și condițiile pe care trebuie să le respecte legislațiile naționale și administrațiile fiscale naționale pentru a se putea constata că exercitarea dreptului de a fi ascultat recunoscut contribuabilului a fost efectivă (CJE, hotărârea din 18 decembrie 2008, afacerea C-349/07, Soprope - Organizacoes de Calgado Lda c. Fazenda Publica). Dacă, în cauză, s-ar fi respectat dreptul la audiere, s-ar fi confirmat argumentele subscrisei privind situația plăților și implicit a modului de calcul și valorii reale a accesoriilor, așa după cum s-a probat prin raportul de expertiză administrat.

Recurenta reclamată a arătat că nulitatea Deciziei nr. 39.290 determină nulitatea Deciziei nr. 44.289, deoarece un act administrativ nul nu poate produce nici un efect legal, neputând fi confirmat printr-un alt act. administrativ.

Pe fondul raportului juridic, recurenta reclamantă a arătat că principiul proporționalitătii, constantă a jurisprudenței Curții Europene de Justiție, reprezintă un element fundamental al dreptului european, reglementat în art. 5 alin. (4) din versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, art. 69, relevant fiind și art. 5 din Protocolul (nr. 2) la Tratat privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Legislația românească a oferit o reglementare concretă principiului proporționalității, sediul materiei găsindu-se în art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, problema de drept supusă judecății se referă la aplicarea în timp a normelor de drept privind sancțiunile financiare dispuse în legătură cu obținerea și utilizarea fondurilor europene. Susține aplicabilitatea O.U.G. nr. 66/2011, considerând că nu se încalcă principiul neretroactivității consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituție. Prin aplicarea O.U.G. nr. 66/2011, principiul neretroactivității este respectat, deoarece, chiar dacă neregulile au fost săvârșite sub imperiul O.U.G. nr. 79/2003, procedura privind calcularea accesoriilor, distinctă de procedura de control și de constatare a abaterii, a avut loc în perioada O.U.G. nr. 66/2011, fapt care atrage aplicabilitatea acesteia; în contrast cu O.U.G. nr. 79/2003, reglementarea sancțiunilor prevăzută în O.U.G. nr. 66/2011 a avut în vedere respectarea principiului proporționalității. Intenția legiuitorului a fost ca legea nouă, mai favorabilă, să se aplice și în materia dreptului administrativ și fiscal, în acest sens fiind relevantă liniuța a treia din expunerea de motive a O.U.G. nr. 66/2011.

Temeinicia dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind aplicarea principiului proporționalității și al aplicării retroactive a legii mai favorabile se fundamentează prin dispozițiile art. 1 și art. 2 alin. (2) teza a 2-a din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene.

Consideră că activitatea de stabilire a creanțelor bugetare prin Decizia nr. 39.290/2015 se supune în mod temeinic dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care conține dispoziții mai favorabile, adoptate în spiritul aplicării principiului proporționalității. În acest sens, solicită a se avea în vedere și Hotărârea CJUE (Camera a cincea) în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14, unde pretinsa încălcare s-a produs sub imperiul O.G. nr. 79/2003, însă accesoriile au curs și au fost calculate sub imperiul legii noi, O.U.G. nr. 66/2011.

În timp ce recurenta-pârâtă stabilește în sarcina sa penalități și dobânzi de întârziere calculate potrivit Codului de procedură fiscală, pentru aceleași sume provenite din nereguli, pe care pârâta le recuperează de la beneficiarii de împrumuturi nerambursabile și pe care le restituie bugetului Uniunii Europene, nu achită decât o dobândă egală cu rata Euribor pentru depozite de 3 luni, publicată de Banca Centrală Europeană, plus 1,5% (art. 10 alin. (2) din Secțiunea A ăManagementul Financiar" din Acordul Multianual de Finanțare din 02.02.2001 ratificat prin Legea 316/2001. Stabilind în sarcina sa penalități de întârziere și dobânzi de întârziere potrivit Codului de procedură fiscală, se creează o îmbogățire fără justă cauză a recurentei-pârâte.

În continuare, recurenta reclamantă a invocat faptul că prin acțiune a arătat că în mod nelegal recurenta-pârâtă compensează abia la data de 20.12.2011 suma de 769.646,00 RON, creanța reclamantei față de pârâtă ca urmare a anulării definitive și irevocabile prin Decizia nr. 6167/20.12.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a Procesului-verbal nr. x/18.05.2010, când, în realitate, această sumă trebuia compensată începând cu data de 05.12.2010, data exigibilității sumelor de plată stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010.

Instanța de fond reține nelegal că în lipsa unui act administrativ prin care să se soluționeze cererea de restituire susținerile sale sunt neîntemeiate. În realitate, în condițiile în care, cu privire la anularea Procesului-verbal nr. x/18.05.2010, s-a pronunțat în mod definitiv și irevocabil o hotărâre judecătorească, desființând retroactiv acest act administrativ, pârâta trebuia să facă aplicarea art. 116 Codul de procedură fiscală și să procedeze la compensarea datoriilor certe reciproce. Astfel, în conformitate cu art. 116 alin. (4), ăcompensarea operează de drept la data la care creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide si exigibile ".

Această dată trebuia determinată prin raportare la data plății efective a sumei de 769.646,00 RON și la data exigibilității sumelor de plată stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010. Aceste elemente au fost întrunite la data de 05.12.2010, data la care trebuia înregistrată compensarea, aceasta operând de drept. De altfel, pârâta a și făcut această compensare, însă nu a avut în vedere data plății sumei de 769.646 RON, ci data pronunțării Deciziei ICCJ nr. 6167/20.12.2011. Cum desființarea actului administrativ are efecte ex tunc, intimata-pârâtă trebuia să aibă în vedere data plății sumei, respectiv data exigibilității sumelor de plată stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010. Astfel, din calculul accesoriilor prezentat în decizia nr. 44.289/26.11.2015, rezultă că pârâta consideră suma de 769.646,00 RON ca fiind achitată la data de 20.12.2011. În realitate, cum rezultă din O.P. nr. x/14.10.2010 în valoare de 334.000,00 RON și O.P. f.n./14.10.2010 în valoare de 435.646,00 RON, aceste sume au fost achitate la data de 14.10.2010 și nu la data de 20.12.2011.

Ca urmare a anulării, prin decizie irevocabilă, a Procesului-verbal nr. x/18.05.2010, prin care pârâta constituise această sumă, a solicitat în mod expres restituirea respectivei sume (a se vedea Adresa de răspuns a pârâtei nr. E843/01.02.2012), însă parata a refuzat, comunicându-i că această sumă va fi considerată ca plată aferentă Procesului-verbal de constatare nr. x/08.11.2010, pentru a căror sume cuprinse au fost calculate accesoriile contestate prin prezenta. Cum, însă, respectiva sumă a fost achitată la data de 14.10.2010, și nu la data de 20.12.2011, cum consideră pârâta, este evident că, pentru perioada cuprinsă între data de 14.10.2010 și 20.12.2011, pârâta a calculat pentru suma de 769.646,00 RON accesorii în mod cu totul nejustificat.

Instanța de fond interpretează eronat dispozițiilor legale, întrucât nu a solicitat dobânzi pentru suma de 769.646,00 RON, ci a arătat că în mod nelegal nu s-a avut în vedere compensarea intervenită de drept la data de 05.12.2010, data existenței deopotrivă a celor două creanțe reciproce, certe, lichide si exigibile. Tot în eroare se afla instanța de fond și când apreciază că problema compensării unor creanțe reciproce excede analizei legalității și temeiniciei deciziei contestate. Așa cum o obligau dispozițiile art. 116 Codul de procedură fiscală, pârâta a făcut compensarea datoriilor reciproce, însă a avut în mod nelegal în vedere o alta dată, ceea ce a determinat calcularea de accesorii în mod nejustificat în sarcina sa. Or, compensarea nelegală s-a făcut prin decizia contestată și nu prin alt act administrativ. Ca urmare, era de competența instanței să se pronunțe și cu privire la acest aspect. IV Apărările formulate în cauză

Recurenta pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat. A arătat că motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății sub aspectele ce fac obiectul prezentului recurs, a reluat apărările formulate la instanța de fond.

Recurenta reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca neîntemeiat. A arătat că este neîntemeiată critica privind nedispunerea și a emiterii unui alt act administrativ, conținând calculul refăcut al accesoriilor, în realitate hotărârea ar fi fost nemotivată dacă ar fi cuprins o asemenea dispoziție, fără însă ca în considerente să se arate care sunt motivele de fapt și de drept în baza cărora a fost dispusă respectiva măsură, referitor la cea de-a doua critică a recurentei, privind greșita aplicare a principiului accesorium sequitur principale, a reiterat motivele invocate la instanța de fond. V Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Între reclamanta S.C. A. S.A. și Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (în prezent pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale) s-a încheiat la data de 24.05.2006 Contractul de finanțare nerambursabilă nr. x, prin care, in vederea implementării proiectului ăModernizarea abatorului de carne și produse din came etapa a II-a", în valoare totală de 12.391.918 RON, reclamantei i-a fost acordată finanțare nerambursabilă în valoare de 6.195.959 RON.

Prin Procesul-verbal de constatare nr. x/18.05.2010, întocmit în baza dispozițiilor O.G. nr. 79/2003, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei un debit în valoare de 754.921,08 RON, parte din valoarea finanțată.

Această sumă a fost achitată de reclamantă astfel: prin O.P. nr. x/14.10.2010 a fost achitată suma de 334.000,00 RON, prin O.P. fn./14.10.2010 a fost achitată suma de 435.646,00 RON. Diferența în plus dintre suma achitată, de 769.646,00 RON, și suma reprezentând debit, de 754.921,08 RON, rezultă din accesoriile care au curs până la momentul achitării.

Procesul-verbal de constatare nr. x/18.05.2010 a fost anulat irevocabil prin Decizia nr. 6167/20.12.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010.

Prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei o creanță în sumă de 5.251.377,85, diferența de sumă până la valoarea totală finanțată de 6.006.298,93 RON, iar prin Decizia nr. 28.320/21.12.2010 a respins contestația formulată de reclamantă. Acțiunea în anulare formulată de reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința nr. 2.195/28.06.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011. Recursul împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2278/03.06.2015.

La data de 23.10.2015, pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a emis Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015, prin care a stabilit obligații de plată accesorii în cuantum de 2.381.221,60 RON, reprezentând penalități de întârziere și dobânzi de întârziere calculate potrivit Codului de procedură fiscală la debitul de 5.251.377,85 RON stabilit prin Procesul-verbal de constatare nr. x/8.11.2010, în temeiul art. 88 lit. c) și art. 119 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Contestația formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă de pârâtă prin Decizia nr. x/26.11.2015.

Reclamanta a chemat în judecată pârâta și a solicitat anularea Deciziei nr. x/26.11.2015 și a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015. Prin sentința recurată au fost anulate în parte Decizia nr. x/23.10.2015 și Decizia nr. x/26.11.2015, în ceea ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere calculate potrivit O.G. nr. 92/2003 și O.G. nr. 79/2003 după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011. A fost respinsă în rest acțiunea reclamantei.

Motivul de casare invocat de recurenta pârâtă și recurenta reclamantă, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Sunt nefondate susținerile recurentei pârâte, care nu se circumscriu în concret motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6) C. proc. civ., privind faptul că hotărârea este nemotivată, întrucât instanța de fond, anulând în parte decizia de stabilire a obligațiilor de plată accesorii, nu a dispus refacerea calculului penalităților de întârziere pentru perioada 30.06.2011-19.10.2015 în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, nu a obligat autoritatea la recalcularea penalităților de întârziere în temeiul acestui act normativ.

Soluționarea acțiunii în contencios administrativ se realizează cu respectarea principiului disponibilității, conform dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. Dispozițiile art. 397 C. proc. civ. prevăd că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel, reflectând principiul disponibilității în procesul civil și obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor formulate, cu caracter principal, accesoriu sau incidental.

Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1) (care prevede că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Pe de o parte, prin cererea de chemare în judecată instanța a fost învestită cu acțiunea privind anularea actelor administrative, nu cu o cerere privind obligarea pârâtei să emită un act administrativ. Pe de altă parte, ca urmare a anulării actului administrativ, organul competent este cel care are posibilitatea emiterii unui alt act, în raport de motivele care au condus la anulare și dacă emiterea mai este posibilă.

Nu este incident nici motivul de casare cu trimitere spre rejudecare instanței de fond, în temeiul art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., determinat de faptul că instanța de fond a omis a arăta pentru ce sume anulează actele administrative și pentru ce sume le păstrează, acest fapt echivalând cu necercetarea fondului, invocat de recurenta reclamantă.

În mod evident instanța de fond a cercetat fondul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Instanța de fond, analizând actele și lucrările, a reținut situația de fapt, a analizat și a constatat neîntemeiate susținerile reclamantei referitoare la nulitatea deciziei atacate. A constatat, referitor la aplicarea greșită a prevederilor Codului de procedură fiscală în privința accesoriilor calculate prin decizia contestată pentru neachitarea la scadență a unor creanțe, că această susținere este întemeiată, însă numai în parte, respectiv numai pentru accesoriile penalități și dobânzi calculate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, a expus motivele avute în vedere pentru care nu se poate reține susținerea reclamantei că prevederile O.U.G. nr. 66/2011 trebuie aplicate inclusiv pentru perioada anterioară datei de 30.06.2011. A constatat întemeiată doar în parte acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată și completată, și în baza textelor de lege invocate, a art. 1, 10 și 18 din Legea nr. 554/2004, O.G. nr. 79/2003, O.U.G. nr. 66/2011, a admis-o în parte și a anulat în parte deciziile contestate, în ceea ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere calculate potrivit O.G. nr. 92/2003 și O.G. nr. 79/2003 după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011, a respins în rest acțiunea reclamantei, constatând că actele atacate sunt legale și temeinice în ceea ce privește penalitățile și dobânzile de întârziere calculate pentru perioada de până la 29.06.2011 inclusiv.

Instanța de fond a motivat în fapt și în drept și a precizat în mod clar limitele în care a menținut actele contestate, și anume, în ceea ce privește dobânzile și penalitățile de întârziere, calculate potrivit O.G. nr. 92/2003 și O.G. nr. 79/2003 după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, respectiv 30.06.2011.

În ceea ce privește critica invocată de recurenta reclamantă referitoare la faptul că, dacă s-ar aplica cuantumul accesoriilor prevăzut de Codul de procedură fiscală, s-ar crea o discriminare de neacceptat între beneficiarii privați de fonduri europene și beneficiarii publici, susținerile sunt nefondate.

Nu se pune problema constatării unei situații de discriminare. Recurenta a invocat dispozițiile unor acte normative speciale, O.G. nr. 14/2013, care se referă la reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecțiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislația din domeniul achizițiilor publice și care se aplică unei sfere determinate de beneficiarilor de fonduri europene, instituții și autorități publice locale, și anumitor categorii de creanțe, și ale Ordinului nr. 2544/2013 pentru aprobarea normelor de aplicare a O.G. nr. 14/2013.

Dispozițiile invocate de recurentă se referă la calculul dobânzii conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, însă O.G. nr. 14/2013 privește creanțele bugetare rezultate din corecțiile financiare și reducerile procentuale stabilite și sumele de recuperat rezultate în urma stabilirii corecțiilor, în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, situație care nu se regăsește în prezenta cauză.

Cu privire la motivul de casare invocat de ambele recurente, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", sunt nefondate motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă și în parte motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă.

Recurenta reclamantă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 43 alin. (2) lit. h), art. 46 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu art. 3 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 41/2014, încălcarea obligației de semnare a Deciziei nr. x/2015 de către persoana împuternicită a organului fiscal, Decizia nr. 39.290/2015 fiind semnată, în numele directorului general, de către directorul general adjunct al intimatei-pârâte. Instanța de fond a reținut că decizia atacată a fost semnată cu bară, pe aceasta figurând și ștampila directorului general al pârâtei, iar pârâta a făcut dovada că semnatarul deciziei este directorul general adjunct, conform deciziei nr. 2105/5.10.2015 depusă la dosar, prin urmare, și în cazul în care Manualul de management invocat de pârâtă și depus la dosar nu ar fi fost aprobat printr-un ordin al MADR, față de prevederile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 41/2014, nu se poate reține susținerea reclamantei că decizia nu a fost semnată de o persoană împuternicită potrivit legii.

Motivul de recurs este nefondat. Potrivit art. 43 alin. (2) lit. h) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: (...) h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum și ștampila organului fiscal emitent;", iar conform art. 46, "Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (6), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu. ".

Dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 41/2014 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, prin reorganizarea Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, prevăd că "(1) Conducerea Agenției este asigurată de un director general numit prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale, pe bază de examen sau concurs, în condițiile legii, care angajează și reprezintă Agenția în relațiile cu persoane fizice sau juridice, precum și în fața instanțelor judecătorești. (2) În activitatea sa, directorul general este ajutat de 3 directori generali adjuncți, numiți prin decizia acestuia, pe bază de examen sau concurs, în condițiile legii: director general adjunct active fizice și plăți directe, director general adjunct infrastructură, leader și investiții nonagricole și director general adjunct plăți și administrativ, care îndeplinesc atribuțiile prevăzute în Regulamentul de organizare și funcționare al Agenției și în manualele de proceduri aprobate prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale. ".

În raport de aceste dispoziții, având în vedere și cele reținute de instanța de fond, în condițiile în care decizia a fost semnată pentru directorul general al AFIR de către directorul general adjunct infrastructură, leader și investiții non-agricole al acesteia, numit în această funcție prin Decizia nr. 2.105/05.10.2015 a directorului general al AFIR, iar potrivit pct. 7 din Manualul de management aprobat prin Ordinul nr. 329/06.02.2015 al Ministrului agriculturii și dezvoltării rurale, matricea de înlocuire a personalului în situații speciale la nivelul conducerii AFIR Centru, în cazul absenței de la serviciu a directorului general, dreptul de semnătură al documentelor AFIR este delegat către cei trei directori generali adjuncți, nu este incident motivul de recurs invocat.

Cu privire la motivul de recurs privind încălcarea obligației de motivare a Deciziei nr. x/2015, invocat de recurenta reclamantă, susținerile sunt nefondate.

Actul administrativ trebuie motivat pentru a da posibilitatea cunoașterii motivelor pentru care a fost emis, persoanei interesate să aprecieze asupra legalității și temeiniciei acestuia, și instanței de judecată învestită de persoana care se pretinde vătămată să efectueze controlul jurisdicțional, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz.

Actele administrative contestate în cauză răspund acestor cerințe. Motivarea actelor administrative permite instanței efectuarea controlului jurisdicțional asupra acestora. Raportat la dispozițiile art. 43 alin. (2) și art. 87 din O.G. nr. 92/2003, sunt indicate motivele de fapt și temeiul de drept. S-au invocat dispozițiile art. 88 lit. c) privind decizia referitoare la obligații de plată accesorii și art. 119 alin. (1), care prevăd că ăPentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere", din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a arătat că pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010 s-au calculat obligații fiscale accesorii. A fost precizat și cuantumul și temeiul de drept al acestora, și anume 2.381.221,60, din care 514.711,47 RON penalități de întârziere calculate conform art. 120 1 Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 39/2010, 1.388.989,71 RON dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) Cod procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 88/2010, 477.520,42 RON dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) Cod procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 8/2014.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor legale privind audierea contribuabilului, a dispozițiilor art. 9 alin. (1), care prevăd că ăÎnaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei. ", și art. 43 alin. (2) lit. j), privind cuprinderea, în decizia de impunere, a mențiunii privind audierea contribuabilului, din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă este nefondat.

Art. 46 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reglementează nulitatea actului administrativ fiscal sub aspectul elementelor esențiale, și prevede că lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia, nulitatea fiind constatată la cerere sau din oficiu.

Rezultă că sancțiunea nulității este prevăzută expres doar pentru situația în care actul administrativ fiscal nu cuprinde mențiunile precizate; per a contrario, în cazul lipsei altor elemente sau în cazul altor neregularități, sancțiunea nulității intervine dacă prin acestea s-au pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului, în cauză nerezultând o astfel de vătămare determinată de neascultarea contribuabilului. În acest sens, este de menționat și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a reținut, în Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics BV și alții, C-129/13 și C-130/13, punctul 79, care privea interpretarea Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar și a principiului respectării dreptului la apărare în conformitate cu dreptul Uniunii, că, "potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea Franța/Comisia, C-301/87, EU:C:1990:67, punctul 31, Hotărârea Germania/Comisia, C-288/96, EU:C:2000:537, punctul 101, Hotărârea Foshan Shunde Yongjian Housewares & Hardware/Consiliul, C-141/08 P, EU:C:2009:598, punctul 94, Hotărârea Storck/OAPI, C-96/11 P, EU:C:2012:537, punctul 80, precum și Hotărârea G. și R., EU:C:2013:533, punctul 38)".

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de recurenta reclamantă privind faptul că, în timp ce recurenta-pârâta stabilește în sarcina sa penalități si dobânzi de întârziere calculate potrivit Codului de procedură fiscală, pentru aceleași sume, provenite din nereguli, pe care pârâta le recuperează de la beneficiarii de împrumuturi nerambursabile, și pe care le restituie bugetului Uniunii Europene, pârâta nu achită decât o dobândă egală cu rata Euribor pentru depozite de 3 luni, publicată de Banca Centrală Europeană, plus 1,5% (art. 10 alin. (2) din Secțiunea A ăManagementul Financiar" din Acordul Multianual de Finanțare din 02.02.2001 ratificat de Parlamentul României prin Legea 316/2001), astfel că se creează o îmbogățire fără justă cauză a recurentei-pârâte, este de observat, pe de o parte, că acest motiv nu a fost invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată completată, în cadrul motivelor de nelegalitate, pe de altă parte, examinate în contextul celorlalte motive de recurs invocate, susținerile sunt nefondate, nefiind posibilă examinarea legalității unei decizii privind obligații accesorii stabilite pentru neachitarea la termenul de scadență de către beneficiar a obligațiilor de plată raportat la o prezumtivă îmbogățire fără justă cauză invocată raportat la obligații de plată, cu un regim juridic distinct, ale autorității.

Recurenta reclamantă a mai invocat aplicabilitatea cuantumului accesoriilor prevăzut de O.U.G. nr. 66/2011 pentru întreaga perioadă de calcul, principiul proporționalității, faptul că nu se încalcă principiul neretroactivității consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituția României, având în vedere că accesoriile au fost calculate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, care conține dispoziții mai favorabile, temeinicia dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind aplicarea principiului proporționalității și al aplicării retroactive a legii mai favorabile fiind fundamentată prin dispozițiile art. 1 si art. 2 alin. (2) teza a 2-a din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, Hotărârea GUE (Camera a cincea) dată în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14.

Recurenta pârâtă a invocat faptul că nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011, pe de o parte față de necesitatea aplicării principiului accesorium sequitur principale, în condițiile în care Decizia nr. 39.290/23.10.2015 a fost emisă în temeiul O.G. nr. 79/2003, iar pe de altă parte față de faptul că neregulile care stau la baza stabilirii debitului și obligațiilor accesorii sunt produse sub imperiul O.G. nr. 79/2003.

Înalta Curte reține, în examinarea acestor motive de recurs, că prin Decizia nr. 39.290/23.10.2015 referitoare la obligații accesorii, în temeiul art. 88. lit. c) și art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată stabilite prin Procesul Verbal de Constatare nr. 24.483/08.11.2010 s-au calculat obligații fiscale accesorii în cuantum de 2.381.221,60 RON: 514.711,47 RON penalități de întârziere calculate conform art. 120 1 din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 39/2010; 1.388.989,71 RON dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 88/2010; 477.520,42 RON dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 8/2014.

Decizia a fost emisă în temeiul O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 88 lit. c), care prevăd deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii, și art. 119 alin. (1), care prevăd că, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere.

Procesul-verbal de constatare nr. x din data de 08.11.2010 a fost încheiat în baza dispozițiilor O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, pentru un debit în cuantum de 5.251.377,85 RON, comunicat reclamantei la data de 12.11.2010, astfel că termenul scadent a fost la data de 05.12.2010, conform art. 111 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, și s-au stabilit obligații fiscale accesorii constând în penalități de întârziere și dobânzi de întârziere calculate conform acestui act normativ.

Potrivit dispozițiilor O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, art. 7^1, introdus prin O.G. nr. 20/2008. "(1) Pentru creanțele bugetare rezultate din nereguli, termenul de plată se stabilește în funcție de data comunicării titlului de creanță în condițiile Codului de procedură fiscală sau potrivit legii, după caz. (2) Pentru neachitarea la termen a obligațiilor prevăzute la art. 7 alin. (1) debitorul datorează după acest termen majorări de întârziere, conform prevederilor legale în materie de colectare a creanțelor fiscale. ".

În baza acestor dispoziții, au fost stabilite prin Decizia nr. 39.290/23.10.2015 penalități de întârziere calculate conform art. 120 1 din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 39/2010, dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 88/2010, dobânzi de întârziere calculate conform art. 120 alin. (7) din Codul de procedură fiscală aprobat prin O.G. nr. 92/2003 modificat prin O.U.G. nr. 8/2014.

O.G. nr. 79/2003 a fost abrogată, însă, prin O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, în vigoare de la data de 30.06.2011.

O.G. nr. 79/2003 a prevăzut, prin art. 7 1 alin. (2), că, pentru neachitarea la termen a obligațiilor prevăzute la art. 7 alin. (1), debitorul datorează după acest termen majorări de întârziere, conform prevederilor legale în materie de colectare a creanțelor fiscale. Acestea au fost prevăzute prin O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, și anume majorări de întârziere, înlocuite de dobânzi prin O.U.G. nr. 39/2010, în vigoare de la data de 01.07.2010, respectiv penalități de întârziere.

Astfel, majorările de întârziere au fost reglementate prin dispozițiile art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare anterior datei de 1.07.2010, Conform O.U.G. nr. 39/2010, în vigoare de la data de 01.07.2010, art. 120 a fost modificat, majorările de întârziere fiind înlocuite cu dobânzi. Ulterior, au intervenit modificări, prin O.U.G. nr. 88/2010, în vigoare de la data de 01.10.2010, Legea nr. 46/2011, în vigoare de la data de 10.04.2011, O.U.G. nr. 50/2013, în vigoare de la data de 03.06.2013, O.U.G. nr. 8/2014, în vigoare de la data de 28.02.2014.

Penalitățile de întârziere au fost reglementate prin dispozițiile art. 120 1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, introdus prin O.U.G. nr. 39/2010, în vigoare de la data de 1.07.2010. Art. 120^1 a fost modificat prin O.U.G. nr. 50/2013, în vigoare de la data de 1.07.2013, aplicabil numai obligațiilor de plată scadente după data de 1.07.2013.

Spre deosebire de O.G. nr. 79/2003, O.U.G. nr. 66/2011, care a abrogat O.G. nr. 79/2003, nu a mai prevăzut obligații accesorii, pentru neachitarea la scadență, conform prevederilor legale în materie de colectare a creanțelor fiscale. Potrivit art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011, "(2) Debitorul datorează, pentru neachitarea la termen a obligațiilor stabilite prin titlul de creanță, o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de plată din contravaloarea în RON a creanței bugetare, din prima zi de după expirarea termenului de plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1), până la data stingerii acesteia, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd altfel. (...)(4) Rata dobânzii datorate este rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate. ".

Instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că nu se poate reține nici susținerea reclamentei privind aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 pentru întreaga perioadă pentru care au fost calculate obligațiile accesorii, dar nu se poate reține nici susținerea pârâtei că se aplicau și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 prevederile Codului de procedură fiscală, în baza art. 7 1 din O.G. nr. 79/2003.

Principiul accesorium sequitur principale invocat, cu trimitere la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 22 iunie 2015, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, nu conduce la o altă concluzie. Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 22 iunie 2015, în soluționarea unui recurs în interesul legii în care s-a dezbătut problema naturii juridice a dobânzilor datorate contribuabilului pentru sumele achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, taxă pe poluare și taxă pentru emisii poluante, s-a constatat că, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, aceste dobânzi urmează natura juridică a taxelor în discuție și reprezintă creanțe fiscale accesorii, în sensul art. 21 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Instanța de fond nu a reținut o altă natură juridică a accesoriilor, ci faptul că acestea nu sunt datorate in cuantumul stabilit de actul normativ aplicabil la momentul stabilirii obligației principale, ci în cuantumul prevăzut de actul normativ aplicabil raportat la fiecare zi de întârziere. În mod corect a constatat aplicarea greșită a prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în baza art. 7 1 din O.G. nr. 79/2003, în privința accesoriilor calculate prin decizia contestată, pentru neachitarea la scadență a creanței stabilite prin Procesul-verbal de constatare nr. x/8.11.2010, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, prin care O.G. nr. 79/2003 a fost abrogată.

Cum obligațiile de plată accesorii sunt datorate pentru neachitarea la termen a obligațiilor stabilite prin titlul de creanță, se calculează și se percep pentru fiecare zi de întârziere, se impune ca stabilirea cuantumului acestora să se realizeze în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, așadar a dispozițiilor O.G. nr. 79/2003 până la data abrogării acestuia, iar ulterior, după abrogarea O.G. nr. 79/2003 prin O.U.G. nr. 66/2011 și intrarea în vigoare a acesteia, în conformitate cu dispozițiile acestui din urmă act normativ.

Susținerile recurentei pârâte privind nelegalitatea sentinței prin prisma faptului că neregulile constatate sunt produse sub imperiul O.G. nr. 79/200