ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 607/2019

Ședința publică din data de 22 martie 2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 11.12.2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A., C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Pipera pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea îndeplinirii condiției producerii evenimentului asigurat și a întrunirii celorlalte cerințe care atrag obligația de plată a indemnizației de asigurare în sarcina asigurătorului C., astfel cum aceste elemente contractuale au fost agreate și cum rezultă din Certificatul de asigurare nr. x/01.04.2008 și din legislația în materia asigurărilor; obligarea pârâtei C. la plata indemnizației de asigurare stabilită în conformitate cu prevederile Certificatului de asigurare nr. x/01.04.2008, reprezentând "soldul neachitat (suma rămasă de restituit din credit) înregistrat la data scadentă imediat următoare producerii evenimentului asigurat, plus dobânda acumulată până la data plății indemnizației și stabilită în conformitate cu prevederile contractului de credit" și pe cale de consecință, constatarea liberării integrale a reclamanților în ceea ce privește obligația de restituire a sumei împrumutate prin Contractul de credit nr. x/22.04.2008, obligație care ar reveni reclamanților în calitate de moștenitori ai defunctului D.; obligarea pârâtei C. la plata către reclamanți a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei achitate de aceștia către bancă ulterior producerii evenimentului asigurat.

La data de 20.04.2016, reclamanții au depus la dosar o cerere de modificare și precizare a acțiunii introductive, arătând că toate capetele de cerere formulate prin acțiunea introductivă sunt susținute cu titlu principal, iar capetele noi de cerere formulate sunt susținute cu titlu subsidiar, doar în ipoteza în care instanța ar ajunge la concluzia că nu ar putea fi primite pretențiile susținute în principal. Pretențiile formulate cu titlu subsidiar au constat în solicitările de obligare a pârâtelor: (i) la plata către reclamanți a unor despăgubiri (daune-interese) în cuantum echivalent cu soldul neachitat din contractul de credit nr. x/22.04.2008 (sumă rămasă de restituit din credit), înregistrat la data la care a intervenit decesul împrumutatului-asigurat D., la care se adaugă dobânda și comisioanele aferente ratelor de credit achitate în continuare de reclamanți, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de pârâte și (ii) la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente despăgubirilor solicitate, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective a despăgubirilor.

Prin aceeași cerere de modificare și precizare a acțiunii introductive reclamanții au precizat și temeiurile juridice pe care se fundamentează atât capetele principale de cerere, cât și capetele subsidiare de cerere, arătând pe care anume temeiuri înțeleg să le invoce cu titlu principal, respectiv pe care anume temeiuri le invocă cu titlu secundar (subsidiar). Referitor la capetele de cerere principale, reclamanții au indicat stipulația pentru altul și subrogația legală ca și temei principal, iar ca și temei secundar au invocat acțiunea oblică.

Prin încheierea de ședință din 08.06.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția netimbrării acțiunii, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Pipera și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtele C. S.A. și C. S.A. - Sucursala Pipera.

Prin încheierea de ședință din 29.06.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la formularea cererii de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 5488 din 21 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală astfel cum a fost modificată și precizată, a constatat îndeplinirea condiției producerii riscului asigurat și întrunirii celorlalte cerințe care atrag obligația de plată a indemnizației de asigurare în sarcina asigurătorului C. S.A., astfel cum aceste elemente au fost agreate și cum rezultă din Certificatul de asigurare nr. x/01.04.2008 și din legislația în materia asigurărilor, a obligat pârâta C. S.A. la plata indemnizației stabilită în conformitate cu Certificatul de asigurare nr. x/01.04.2008, reprezentând soldul neachitat (suma rămasă de restituit din credit) înregistrat la data scadenței imediat următoare producerii riscului asigurat, plus dobânda acumulată până la data plății indemnizației și stabilită în conformitate cu prevederile contractului de credit astfel: a obligat pârâta C. S.A. la plata către C./C. S.A. a sumei reprezentând soldul neachitat al creditului la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata, plus dobânzile acumulate până la data acestei plăți, calculate în conformitate cu prevederile Contractului de credit nr. x/22.04.2008 și a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanți a sumei reprezentând ratele aferente creditului (sold credit plus dobânzi și comisioane aferente), pe care reclamanții le-au achitat către Bancă ulterior producerii evenimentului asigurat și pe care le vor achita în viitor până la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata.

Totodată, tribunalul a constatat liberarea integrală a reclamanților în ceea ce privește obligația de restituire a sumei împrumutate prin Contractul de credit nr. x/22.04.2008 și a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanți a dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei reprezentând ratele aferente creditului (sold credit plus dobânzi și comisioane aferente), pe care reclamanții le-au achitat către Bancă ulterior producerii evenimentului asigurat și pe care le vor achita în viitor până la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata.

A luat act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Prin aceeași sentință, s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de C. S.A. în contradictoriu cu chemata în garanție C. S.A., instanța obligând chemata în garanție C. S.A. la plata către pârâta C. S.A. a indemnizației stabilită în conformitate cu Certificatul de asigurare nr. x/01.04.2008, reprezentând soldul neachitat (suma rămasă de restituit din credit) înregistrat la data scadenței imediat următoare producerii riscului asigurat, plus dobânda acumulată până la data plății indemnizației și stabilită în conformitate cu prevederile contractului de credit astfel: a obligat chemata în garanție C. S.A. la plata sumei reprezentând soldul neachitat al creditului la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata, plus dobânzile acumulate până la data acestei plăți, calculate în conformitate cu prevederile Contractului de credit nr. x/22.04.2008 și a sumei reprezentând ratele aferente creditului (sold credit plus dobânzi și comisioane aferente), pe care reclamanții le-au achitat către Bancă ulterior producerii evenimentului asigurat și pe care le vor achita în viitor până la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata.

Totodată, a obligat chemata în garanție C. S.A. la plata către C. S.A. a dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei reprezentând ratele aferente creditului (sold credit plus dobânzi și comisioane aferente), pe care reclamanții le-au achitat către Bancă ulterior producerii evenimentului asigurat și pe care le vor achita în viitor până la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata, precum și la plata sumei de 13.392,31 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat apel atât apelanta-chemată în garanție C. S.A. cât și apelanta-pârâtă C. S.A. - Sucursala Pipera.

Prin decizia civilă nr. 1667/A din 24 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de pârâta-chemată în garanție C. S.A. și pârâta C. S.A. - Sucursala Pipera împotriva sentinței civile nr. 5488/21.09.2016, precum și a încheierilor de ședință din data de 08.06.2016 și din data de 29.06.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

S-a respins cererea intimatei - pârâte C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

În ce privește situația de fapt, instanțele de fond au reținut în esență că între C. S.A., pe de o parte, D., în calitate de împrumutat și garant ipoteca și A., în calitate de coplătitor și garant ipotecar, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de credit bancar pentru investiții imobiliare pentru persoane fizice având ca obiect acordarea unui credit ipotecar de 118.000 Euro, pentru o perioadă de 210 luni, iar anterior încheierii acestui contract, C. S.A. Sucursala Pipera a încheiat în numele lui D., în calitatea acestuia de împrumutat și asigurat, contractul de asigurare cu C. S.A., prin semnarea unui Certificat de asigurare, din care rezultă că C. S.A. are calitate de asigurător și C. S.A., Sucursala Pipera, calitate de contractant al asigurării de viață, D. calitate de asigurat, beneficiar al asigurării fiind desemnată C. S.A., Sucursala Pipera. Evenimentul asigurat era constituit de "decesul... din orice cauză care nu a fost în mod expres exclusă, survenit în perioada asigurată", risc asigurat ce-l privea pe asiguratul D., iar suma asigurată a fost stabilită la valoarea creditului acordat.

După aproximativ 5 ani și jumătate de la încheierea poliței de asigurare și a contractului de credit starea de sănătate a împrumutatului D. a cunoscut o înrăutățire bruscă, iar la data de 13.12.2013 a survenit decesul său, imediat după depistarea afecțiunii constând în neoplasm bronhopulmonar microcelular, în stadiu avansat, cu grad înalt de malignitate și cu multiple metastaze ganglionare si osoase.

În termenul contractual reclamanta A. a comunicat producerea evenimentului asigurat, însă intimata C. S.A. i-a comunica faptul că dosarul de daună nu a putut fi soluționat pozitiv, refuzul fiind determinat de faptul că prin Certificatul de asigurare era acoperit numai riscul de deces din accident, iar decesul asiguratului D. s-a datorat unei afecțiuni medicale.

S-a mai reținut că, potrivit susținerilor pârâtelor din întâmpinări, nu s-a solicitat autorului reclamanților, D., nici la încheierea Certificatului de asigurare și nici ulterior, până la intervenirea decesului acestuia, efectuarea unui examen medical, iar din materialul probator administrat nu rezultă că ar fi intervenit decesul asiguratului pentru afecțiuni care existau la data de 01.04.2008.

De asemenea, în Certificatul de asigurare nu există nicio mențiune privind necesitatea/obligativitatea efectuării unor examene medicale, ca o condiție pentru a se considera acoperit - ca risc (eveniment) asigurat - "decesul din orice cauză" și nici vreo clauză potrivit căreia în lipsa unor examene medicale, evenimentul asigurat ar consta numai în "decesul din accident". Totodată, nu există nicio clauză care să facă trimitere la aplicabilitatea unor Condiții generale de asigurare practicate de C. S.A. sau la alte reglementari interne ale asigurătorului și nu există nicio clauză care să precizeze că asiguratului D. i s-ar fi adus la cunoștință asemenea acte, iar acesta și-ar fi manifestat acordul în legătură cu aplicabilitatea lor în privința contractului de asigurare constatat.

La 12.01.2018, pârâta-chemată în garanție C. S.A. și pârâta C. S.A. - Sucursala Pipera au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1667/A din 24 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurentele-pârâte au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea spre o nouă judecată la Curtea de Apel București.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentele au susținut că soluția de respingere a excepției de netimbrare a cererii de chemare în judecată este dată cu aplicarea greșită a O.U.G. nr. 80/2013 și a Legii nr. 193/2000, având în vedere că instanța de apel a reținut că simpla invocare de către reclamanți a Legii nr. 193/2000 este suficientă pentru scutirea de la obligația consemnării taxei judiciare de timbru, chiar dacă obiectul cererii este antrenarea răspunderii civile contractuale.

Au mai arătat recurentele că soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată este dată cu aplicarea greșită a principiilor răspunderii civile, având în vedere că după modificarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au susținut că acțiunea are "temei juridic mixt" însă cum nu este posibilă analiza acțiunii prin perspectiva mixtă a temeiului de drept invocat de reclamanți, cauza ar fi trebuit să fie analizată în mod diferențiat, cu cercetarea separată, în funcție de fiecare capăt de cerere, a condițiilor răspunderii civile contractuale, răspunderii civile delictuale, precum și a condițiilor anulării clauzelor pe temeiul Legii nr. 193/2000.

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în privința cererii de chemare în garanție, recurentele au susținut că este dată cu aplicarea greșită a Decretului nr. 167/1958, având în vedere că prin cererea de chemare în garanție C. a solicitat antrenarea răspunderii civile contractuale a C. pentru pretinsa neexecutare corespunzătoare a mandatului acordat în anul 2006, data pretinsei executări necorespunzătoare a contractului fiind 2008, momentul încheierii Poliței de Asigurare în numele și pentru C., prin urmare, legea aplicabilă raportului juridic contractual dintre C. și C. (inclusiv sub aspectul prescripției extinctive) este reprezentată de vechiul C. civ. și, respectiv de Decretul nr. 167/1958, nu așa cum în mod greșit a reținut instanța că este aplicabil Noul C. civ.

Pe fondul cauzei, recurentele au susținut că hotărârea din apel este nelegală întrucât instanța a stabilit deopotrivă că polița de asigurare, "întreg conținutul Certificatului de asigurare nr. x/01.04.2008", ar fi abuzivă (deci nulă) în accepțiunea Legii nr. 193/2000, or, un act juridic nu poate fi în același timp atât nul, cât și temei pentru angajarea răspunderii civile contractuale, astfel încât instanței îi revenea obligația de a soluționa problema fie sub aspectul nulității prevăzute de Legea nr. 193/2000, fie sub aspectul antrenării răspunderii civile contractuale.

Totodată, au arătat recurentele că hotărârea este nelegală întrucât realizează o confuzie între cele două raporturi juridice izvorând din Contractul de credit și din Polița de asigurare. Astfel, au susținut că instanța a apreciat că a intervenit subrogația legală a intimaților E. în drepturile C. prin raportare la art. 1596 lit. d) din Noul C. civ., or, intimații - reclamanți niciodată nu au pretins că au achitat "datoriile succesiunii" din bunurile proprii, în plus, A. a achitat creditul în calitatea sa de coplătitor, iar B. nu a dovedit achitarea ratelor din bunuri proprii. Totodată, instanța s-a raportat la dispozițiile art. 1596 lit. c) din Noul C. civ., or, A. nu a stins datoria față de C., banca mai având de recuperat la momentul formulării apelului suma de 82.102,49 Euro.

În ceea ce privește stipulația pentru altul sau acțiunea oblică, au arătat recurentele că singurul creditor îndreptățit să formuleze eventuale acțiuni judiciare consecutiv dreptului de opțiune între executarea poliței de asigurare sau achitarea în continuare a ratelor de către coplătitor este C., or, în cauză nu poate fi vorba de o subrogație legală în drepturile băncii.

În continuare, au arătat recurentele că instanța de fond a admis în mod greșit cererea de chemare în garanție raportat la trei elemente esențiale: (i) a supus coerciției statale o obligație naturală și (ii) a ignorat faptul că C. nu a pus în întârziere C. în conformitate cu art. 1079 C. civ., iar (iii) C. nu a efectuat direct procedura, timp de 6 ani - perioadă în care a recunoscut că avea cunoștință de neefectuarea procedurii de underrwritting medical.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27.03.2018, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, lovit de nulitate și în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a propus soluția de respingere a recursului ca inadmisibil, raportat la valoarea obiectului cauzei.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 8 iunie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Recurentele-pârâte C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA PIPERA au formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., precum și un punct de vedere asupra raportului întocmit în cauză, solicitând admiterea în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, constatându-se că recursul nu poate fi soluționat conform art. 493 alin. (5) sau 6 din C. proc. civ., apreciindu-se că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din același cod, a fost admis în principiu recursul formulat în cauză și s-a stabilit termen pentru soluționarea acestuia la 7 decembrie 2018, cu citarea părților.

La termenul din 1 martie 2019 recurentele, prin avocat, au arătat că nu mai susțin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., având în vedere că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat deja asupra acesteia.

La același termen au fost puse în discuție excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate prin întâmpinarea formulată de intimații reclamanți.

Analizând cu prioritate excepțiile invocate, instanța urmează a le respinge ca neîntemeiate. Astfel, în privința inadmisibilității recursului, Înalta Curte reține că prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea Constituțională, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fiind publicată în Monitorul Oficial - Partea I la 20 iulie 2017.

Prin decizia nr. 52/2018 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial -Partea I la 17 iulie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

Ulterior publicării acestei din urmă decizii în Monitorul Oficial, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În condițiile în care s-a statuat că este neconstituțional art. 27 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este admisibil.

Referitor la excepția nulității recursului, din analiza motivelor invocate de recurente se constată că acestea pot fi încadrate parțial în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

O primă critică vizează greșita respingere a excepției de netimbrare a cererii de chemare în judecată, recurentele susținând că este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013 și a Legii nr. 193/2000. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că pe de-o parte, susținerea recurentelor în sensul că instanța de apel ar fi reținut că simpla evocare de către reclamanți a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori este suficientă pentru scutirea de la obligația consemnării taxei judiciare de timbru, chiar dacă obiectul cererii este antrenarea răspunderii civile contractuale, este nefondată, deoarece nu acesta a fost argumentul instanței de apel, iar pe de altă parte, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, instanța de apel a arătat în mod expres că "enumerarea de către prima instanță a unor acte normative din domeniul protecției consumatorului nu prezintă niciun fel de relevanță, (...) scutirea operând indiferent de temeiul de drept invocat pentru protejarea drepturilor consumatorilor prejudiciate de operatorii economici".

Contrar susținerilor recurentelor, așa cum în mod corect a reținut și instața de apel, textul art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 nu reglementează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru doar a acțiunilor grefate pe Legea nr. 193/2000, ci are în vedere orice acțiune referitoare la protecția drepturilor consumatorilor atunci când persoana fizică are calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele sale legitime.

Așadar, instanța de apel a avut în vedere faptul că reclamanții au calitatea de consumatori și urmăresc, prin formularea cererii de chemare în judecată, protejarea drepturilor lor ce rezultă din contractul de credit și din contractul de asigurare, împotriva băncii și societății de asigurare (operatorii economici) care au prejudiciat drepturile și interesele lor legitime rezultate din aceste contracte, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale privind scutirea de la plata taxei judeiciare de timbru.

Față de considerentele instanței de apel, potrivit cărora scutirea reclamanților de la plata taxei judiciare de timbru a avut loc nu în considerarea temeiului de drept ce l-ar fi constituit dispozițiile Legii nr. 193/2000, ci în considerarea încadrării acțiunii formulate de reclamanți în ipoteza prevăzută de art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, ipoteză aplicabilă indiferent de temeiul acțiunii consumatorului formulată împotriva comerciantului pentru protejarea drepturilor sale, sunt lipsite de relevanță și în consecință nu vor mai fi analizate argumentele recurentelor referitoare la faptul că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu este aplicabilă în cauză.

Au mai criticat recurentele și soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, argumentând că reclamanții au invocat, ca temei al acțiunii, în același timp atât răspunderea civilă contractuală cât și răspunderea civilă delictuală, constatarea clauzelor abuzive în temeiul Legii nr. 193/2000, stipulația pentru altul, acțiunea oblică, subrogația legală, iar instanța de fond ar fi analizat și s-ar fi pronunțat din perspectiva mixtă a temeiului de drept arătat de reclamanți, cu aplicarea greșită a principiilor răspunderii civile.

Cu privire la acest aspect însă, instanța de apela a arătat că, temeiul juridic mixt al acțiunii nu l-a reprezentat o combinare a răspunderii civile contractuale cu răspunderea civilă delictuală sau cu condițiile anulării clauzelor abuzive în temeiul Legii nr. 193/2000. Capetele de cerere formulate cu titlul principal au fost întemeiate doar pe răspunderea civilă contractuală (executarea contractului de asigurare), iar împrejurarea că în susținerea acestui temei de drept a fost invocată incidența mai multor instituții de drept, în funcție de particularitățile speței, nu conduce la concluzia invocării unor temeiuri de drept ce se exclud reciproc.

Contrar susținerilor recurentelor, instanțele de fond nu au combinat regulile aplicabile răspunderii civile delictuale cu cele aplicabile răspunderii civile contractuale, ci au reținut în mod expres că răspunderea civilă delictuală sau constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale au reprezentat temeiuri juridice subsidiare pentru capetele de cerere formulate cu același titlu, o analiză a lor neputându-se efectua în cadrul soluționării capetelor de cerere formulate cu titlu principal, întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, ci doar în ipoteza în care instanța de judecată ar fi respins acele petite principale.

În susținerea criticii referitoare la soluția de respimgere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința cererii de chemare în garanție, recurentele arată că legea aplicabilă raportului juridic contractual dintre C. și C., inclusiv sub aspectul prescripției extinctive, este reprezentată de vechiul C. civ. și respectiv Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în mod greșit instanța de apel reținând ca fiind incidente în speță dispozițiile noului C. civ.

Recurentele se raportează însă în mod greșit la data încheierii Convenției de mandat din 17.01.2006 și respectiv la data încheierii Poliței de asigurare din 01.04.2008, în condițiile în care prejudiciul a cărui reparare se solicită prin cererea de chemare în garanție s-a produs ulterior decesului asiguratului D. survenit la data de 13.12.2013.

Astfel, fapta ilicită contractual invocată de către C. prin cererea de chemare în garanție constă în neîndeplinirea de către mandatarul C. S.A. a obligației de a solicita asiguratului D. efectuarea procedurii de underwriting medical sau, în lipsa acestor documente medicale, de a insera în contractul de asigurare mențiunea potrivit căreia până la efectuarea underwritingului medical asigurarea acoperă numai decesul din accidente.

În mod corect instanța de apel a constatat că mai înainte de producerea prejudiciului nu este născut nici dreptul material la acțiune pentru repararea acestuia, astfel încât în mod firesc, nici termenul de prescripție al acestui drept nu putea începe să curgă. În consecință, prin raportare la situația de fapt reținută, în sensul că neîndeplinirea corespunzătoare a obligației contractuale de către recurentă nu a produs niciun prejudiciu în patrimoniul intimatei C. anterior momentului decesului asiguratului D., deces ce s-a produs la 13.12.2013, și că abia la acest moment a luat naștere obligația de plată a indemnizației de asigurare în sarcina asigurătorului, în cauză sunt incidene dispozițiile noului C. civ., intrat în vigoare anterior datei la care s-a produs prejudiciul și respectiv s-a născut dreptul de a solicita repararea lui, conform dispozițiilor art. 6 alin. (4) din acesta, și nu dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, cum în mod greșit susțin recurentele.

De asemenea, în raport cu obiectul cererii de chemare în garanție, este evident că instanța de apel nu a făcut nicio confuzie între obligația de "a face" și obligația de "a da". Astfel, intimata C. S.A. a solicitat obligarea recurentei C. la plata sumelor solicitate de reclamanți în ipoteza în care va fi admisă acțiunea principală, și nu a solicitat obligarea recurentei la efectuarea procedurii de underwritting medical. În consecință, nici problema prescripției și nici cea a eventualelor posibile acțiuni pe care le-ar fi avut sau nu la îndemână intimata C. nu pot fi analizate din perspectiva acestei obligații contractuale de "a face" neîndeplinite, câtă vreme în speță nu se pune problema executării ci a reparării prejudiciului produs ca urmare a neexecutării.

Așadar nu instanța de apel, ci recurentele fac confuzie între obligația de "a face" și obligația de "a da", câtă vreme în cauză nu s-a pus nicio clipă problema îndeplinirii vreunei obligații de a face ci a reparării prejudiciului produs ca urmare a neîndeplinirii unei obligații devenite imposibil de executat.

Este evident nefondată și critica privind neincidența în cauză a dispozițiilor art. 1075 din C. civ. din 1865 față de faptul că procedura de underwritting medical trebuia să privească exclusiv pe defunctul D..

În privința susținerilor recurentelor referitoare la faptul că instanța de apel în mod greșit ar fi reținut că intimata C. a pus în întârziere recurenta C. prin email-ul din 2012, precum și cele referitoare la faptul că din atitudinea și comportamentul intimatei ar rezulta faptul că aceasta ar fi ratificat în mod tacit mandatul executat de recurenta C., Înalta Curte constată că aceste critici nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fiind critici de netemeinicie, care vizează o presupusă greșită reținere a situației de fapt, motiv pentru care nu pot face obiect de analiză în recurs.

Aprecierile recurentelor vizând modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs, având în vedere că ea ar presupune o reevaluare a probatoriului (în competența instanțelor fondului), și deci, nu control de legalitate (singurul care poate fi realizat de către instanța de recurs).

Au mai susținut recurentele că decizia din apel este nelegală întrucât menținând soluția tribunalului, ar fi stabilit deopotrivă că polița de asigurare ar fi abuzivă, deci nulă, or un act juridic nu poate fi în același timp atât nul, cât și temei pentru angajarea răspunderii civile contractuale. Această critică ar putea fi analizată din perspectiva motivlui de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., vizând o presupusă contradictorialitate a decizie atacate, însă este nefondată, având în vedere că niciuna dintre instanțele de fond nu a reținut nulitatea poliței de asigurare.

Este adevărat că prima instanță a reținut caracterul nenegociat al acestei polițe, însă nicăieri în considerentele instanțelor de fond acest act juridic nu a fost analizat din perspectiva Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prima instanță arătând chiar în mod expres că "nu va analiza clauzele Certificatului de asigurare nr. x/01.04.2008 din perspectiva dispozițiilor invocate prin cererea ce chemare în judecată astfel cum a fost modificată și precizată din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G nr. 21/1992, Legea nr. 148/2000 și Legea nr. 363/2007, deoarece aceste apărări au fost formulate în subsidiar, pentru ipoteza în care s-ar fi apreciat că în mod corect a fost soluționat dosarul de daună", iar simpla constatare a caracterului nenegociat al unei clauze nu este suficientă pentru a duce la concluzia că aceasta ar fi abuzivă și respectiv nulă.

Nefondată este și critica referitoare la pretinsa confuzie pe care ar fi făcut-o instanța de apel între raporturile juridice izvorând din contractul de credit și din polița de asigurare. Astfel, în mod corect s-a reținut că atâta timp cât în polița de asigurare a fost indicat drept beneficiar al asigurării recurenta C., suntem în prezența unui contract în folosul unei terțe persoane (stipulația pentru altul), contract în baza căruia stipulantul asigurat D. are o acțiune împotriva promitentului asigurător intimata C. pentru a-l obliga pe acesta să-și execute obligațiile față de recurenta C., terța persoană beneficiar al asigurării. În cazul particular al asigurării de viață pentru caz de deces, dreptul stipulantului decedat, D., de a solicita obligarea promitentului la executarea obligației către terțul beneficiar se exercită de către moștenitorii acestuia, intimații reclamanți.

Așadar, instanța de apel nu a reținut că intimații-reclamanți s-ar fi substituit în drepturile băncii pentru a încasa polița de asigurare, poliță ce trebuia executată de asigurător ca urmare a producerii riscului asigurat și a îndeplinirii condițiilor contractuale convenite, fără nicio formalitate din partea beneficiarului. Intimații-reclamanți și-au exercitat dreptul propriu, transmis de autorul lor, de a solicita executarea asigurării față de terța persoană beneficiar și nu față de ei înșiși.

Subrogația legală în dreptul băncii de a încasa indemnizația de asigurare s-a reținut ca temei de drept exclusiv pentru suma reprezentând prejudiciul suferit de reclamanți ca urmare a neexecutării obligației promitentului C. față de beneficiarul C., reprezentând plata ratelor de credit scadente ulterior producerii riscului asigurat.

Nu vor fi reținute nici argumentele privind nelegala reținere a subrogației reclamanților în dreptul băncii, beneficiar al poliței de asigurare, de a solicita plata indemnizației ca urmare a producerii riscului asigurat, având în vedere că pe de-o parte, așa cum s-a arătat deja, în mod corect au reținut instanțele de fond că intimații reclamanți au exercitat un drept propriu, acela de a solicita obligarea promitentului la executarea oblgației față de beneficiar, și nu o subrogație, iar pe de altă parte, recurentele fac confuzie între decesul asiguratului D., ce a reprezentat riscul asigurat, și neachitarea ratelor de către împrumutat. Obligația asigurătorului de plată a indemnizației de asigurare, la nivelul convenit în poliță și în condițiile stipulate în aceasta, s-a născut la momentul producerii riscului asigurat, în speță la momentul decesului asiguratului, iar nu ca urmare a neachitării ratelor scadente ale creditului.

În ce privește celelate critici formulate cu privire la soluția dată cererii de chemare în garanție, referitoare la greșita reținere a culpei recurentei în neexecutarea obligației de efectuare a procedurii de underwriting precum și greșita interpretare a interogatoriului administrat C. în faza de apel, instanța de recurs constată că acestea sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că nu pot face obiect de analiză în recurs.

Așa fiind, în speță nu se confirmă niciunl dintre motivele de casare invocate de recurentă, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., instanța va obliga recurentele să plătească intimatei- pârâte C. suma de 7.784,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, potrivit înscrisurilor de la dosar, și nu se va pronunța asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din fond și apel, această cerere fiind făcută pentru prima dată direct în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentele C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA PIPERA.

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurentele C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA PIPERA.

Respinge recursul declarat de recurentele C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA PIPERA împotriva deciziei nr. 1667/A din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentele C. S.A. și C. S.A. - SUCURSALA PIPERA să plătească intimatei- pârâte C. suma de 7. 784,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2019.