ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2310/2019

Ședința publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de față,

Din actele și lucrările dosarului constată următoare:

I. Prin cererea înregistrată la data de 3 mai 2016, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâta C.N. ADMINISTRAȚIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- rezilierea contractului de închiriere nr. x/2011 din culpa exclusivă a pârâtei și obligarea pârâtei la plata sumei de 686.928,53 RON, cu titlu de daune-interese, în temeiul prevederilor art. 1.817 C. civ.

- obligarea pârâtei la plata sumei de 422.791,94 RON, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate pentru obiectivele realizate pe suprafețele portuare închiriate de la pârâtă din Portul Corabia, în temeiul prevederilor art. 1.345 C. civ.

- obligarea pârâtei la plata sumei de 3.878.959,08 RON, reprezentând beneficiu nerealizat, având în vedere demararea unor obiective de Investiții, în temeiul prevederilor art. 1349 și următoarele C. civ.

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele menționate mai sus, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, în temeiul prevederilor art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 și

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâta C.N. ADMINISTRAȚIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A. a solicitat respingerea acțiunii reclamantei și a invocat excepția inadmisibilității și tardivității cererii.

Totodată, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 151.187,21 RON, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate de către reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 15/2017 din 28 februarie 2017, Tribunalul Giurgiu, secția Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C.N. ADMINISTRAȚIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A.

A dispus rezilierea contractului de închiriere nr. x/2011 și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 686.928.53 RON reprezentând daune interese.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta C.N. ADMINISTRAȚIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A.

II. Împotriva acestei sentințe au formulat apel, atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin apelul pârâtei s-a solicitat schimbarea, în tot, a sentinței apelate și, în rejudecarea fondului, să se dispună respingerea acțiunii introductive a reclamantei, ca fiind nefondată și admiterea cererii reconvenționale formulată de pârâtă.

Prin apelul formulat, reclamanta a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței apelate și admiterea capetelor de cerere respinse de instanța de fond, astfel cum au fost formulate.

Prin decizia civilă nr. 939 din 25 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva sentinței pronunțate de prima instanță.

A admis apelul pârâtei C.N. ADMINISTRAȚIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A. împotriva sentinței civile nr. 15 din data de 28 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția Civilă.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins cererea principală, ca neîntemeiată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

III. La data de 29 iunie 2018, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 939 din 25 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la obligațiile locatorului (art. 1786 și art. 1789 C. civ.) precum și a celor referitoare la dreptul locatarului de a solicita rezilierea și daune interese (art. 1789 C. civ.).

A arătat, sub un prim aspect, că prin hotărârea instanței de apel se reiau, fără niciun filtru, motivele invocate redundant de către apelanta-pârâtă, care a fost deculpabilizată de orice răspundere cu privire la rezilierea contractului de locatiune prin declarația de reziliere nr. 3384 din data de 21 mai 2013, deși exista o soluție definitivă a unei instanțe de judecată, care a constatat contrariul.

În acest context, a susținut că instanța de apel, prin considerentele hotărârii atacate, a readus în discuție obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu, soluționat definitiv prin sentința civilă nr. 149/2014/CAF din 25 aprilie 2014, care a tranșat irevocabil aspectul culpei contractuale, instanța de apel reanalizând în prezenta cauză probatoriile din dosarul menționat și comportându-se ca o instanță de control judiciar în cauza Tribunalului Giurgiu.

Astfel, urmare a rămânerii definitive a sentinței civile anterior menționate, contractul de locațiune a fost repus în ființă, iar intimata era obligată să asigure recurentei-reclamante liniștita și utila folosință a bunului pe tot timpul locațiunii, obligație pe care nu și-a onorat-o.

În aceste condiții, instanța a ignorat hotărârea judecătorească definitivă, prin care se stabilise culpa contractuală a intimatei-pârâte și, bazându-se exclusiv pe simplele afirmații ale ale acesteia, a mutat culpa contractuală în sarcina recurentei-reclamante, fără a exista dovezi care să susțină această concluzie.

A considerat că simplele afirmații despre existența pe rolul instanțelor a unei cereri de emitere a ordonanței de plată (suspendată), precum și despre existența unei declarații de creanță (respinsă pentru tardivitate si neanalizată de administratorul judiciar sau de judecătorului sindic) nu constituie motive temeinice care să determine transferul culpei contractuale către recurenta-reclamantă, cu atât mai mult cu cât, inclusiv în fața instanței de apel, intimata-pârâtă nu a putut face dovada că, după rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 149/2014/CAF din data de 25 aprilie 2014, a pus la dispoziția recurentei-reclamante terenul închiriat, ci, fiind de rea-credință, a publicat un anunț de scoatere la licitație a domeniului portuar ce făcea obiectul contractului, aspect ce nu a fost luat in considerare de către instanță.

A susținut că instanța de apel a înlăturat caracterul definitiv al sentinței civile nr. 149/2014/CAF, inclusiv sub aspectul forței probante, dând prevalență unor prezumții relative, relevate prin afirmații și înscrisuri provenite doar de la intimata-pârâtă, astfel realizând, cu încălcarea prevederilor art. 254 din C. proc. civ., o reconsiderare a probatoriilor administrate în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu cu consecința pronunțării asupra unor probe neadministrate în prezenta cauză.

Sub un al doilea aspect, făcând trimitere la dispozițiile art. 1786, 1789, 1549 și 1550 alin. (1) din C. civ., a susținut că instanța de apel a stabilit, în mod eronat, că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada interzicerii folosirii terenului, "fiind vorba despre simple aserțiuni", cu toate că la dosar există un înscris care emana chiar de la intimata-pârâtă, prin care recurentei-reclamante i s-a interzis expres accesul în locația închiriata (adresa menționată mai sus).

Or, având în vedere că intimata-pârâta refuză să asigure liniștita și utila folosință a bunului ce face obiectul contractului, recurenta-reclamantă nu a putut beneficia de suprafața portuară închiriată, ceea ce a făcut imposibil de executat contractul menționat.

Ca urmare, cererea de reziliere a contractului din culpa exclusivă a intimatei-pârâte, pentru neîndeplinirea obligației legale de asigurare a folosinței bunului închiriat este vădit temeinică, fiind bazată pe dovezi irefutabile, provenite chiar de la intimata-pârâtă, care fac dovada refuzului acesteia de a lăsa terenul închiriat în liniștita și utila folosință a recurentei-reclamante.

În același timp, a arătat că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1549 C. civ. cu cele ale art. 1817 C. civ. rezultă că, în cazul rezilierii din culpa cocontractantului, cealaltă parte are dreptul la daune-interese.

A menționat că, în perioada scursă între încheierea contractului și denunțarea unilaterală și intempestivă a acestuia (ianuarie 2012 - mai 2013), în executarea obligațiilor asumate prin contractul x/2011, recurenta-reclamantă a achitat către intimata-pârâtă suma totală de 686.928,53 RON, cu titlu de chirie, utilizare a 107 metri liniari cheu și contravaloare utilități, însă, ca urmare a rezilierii unilaterale și abuzive a contractului nr. x/2011 de către intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă nu a mai putut folosi bunul închiriat, nici accesoriile acestuia (respectiv cei 107 metri liniari de cheu), cu toate că, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 149/2014/CAF din 25 martie 2014, aceasta își respectase obligațiile contractuale.

Cu toate că intimata-pârâtă nu a dovedit că recurenta-reclamantă îi datorează sume de bani, instanța de apel nu a ținut cont de aspectele stabilite prin sentința civilă nr. 149/2014/CAF din 25 martie 2014, din care rezultă reaua-credință a intimatei-pârâte în executarea contractului nr. x/2011 și a dat prevalență forței probante a simplelor afirmații emise de către intimata-pârâtă, necercetand dosarul cauzei.

A susținut că, urmare lipsirii recurentei-reclamante de folosința bunului închiriat și de gestionarea investițiilor realizate în locație, intimata-pârâtă a generat recurentei un prejudiciu evaluat la suma de 689.928,53 RON, reprezentând suma plătită de către recurentă, cu titlu de chirie, utilizare 107 metri liniari cheu și contravaloare utilități.

Invocând dispozițiile art. 1549 C. civ. a considerat netemeinică soluția instanței de apel de a respinge cererea de reziliere a contractului de inchiriere nr. x/2011 din culpa exclusivă a pârâtei și de respingere a cererii de acordare de daune interese.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345 C. civ.), la dreptul locatarului la despăgubiri (art. 1823 C. civ.), precum și la răspunderea contractuală (art. 1350 si urm. C. civ., cu aplicarea art. 1516 C. civ.).

Arătând că valoarea totală a cheltuielilor realizate cu obiectivele investiționale edificate sau în curs de edificare pe terenul închiriat prin contractul x/2011 este de 422.791.94 RON, a susținut că sunt aplicabile prevederile art. 1345 C. civ. ("Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri"), deoarece existența contractului de închiriere nu conferă intimatei-pârâte drept de proprietate asupra investițiilor realizate de recurenta-reclamantă pe terenul pus la dispoziție de intimata-pârâtă, pentru care recurenta a avut acordul expres al acesteia.

Ca atare, în raport cu dispozițiile art. 1823 alin. (1) C. civ. ("Locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate și autonome efectuate asupra bunului pe durata locatiunii și nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului."), mărirea patrimoniului intimatei-pârâte s-a realizat prin însușirea rezultatelor investițiilor efectuate de către recurenta-reclamantă, privind obținerea autorizațiilor și acordurilor necesare, dar și edificarea parțială a acestora, corelativ fiind micșorat patrimoniul recurentei-reclamante, care nu are posibilitatea de a recupera contravaloarea investițiilor respective decât prin echivalent (acestea fiind incorporate în terenul închiriat), singurul mijloc juridic la dispoziția acesteia pentru a obține repararea prejudiciului fiind obligarea intimatei-pârâte la restituirea contravalorii investițiilor realizate.

Astfel, a considerat că în mod greșit a reținut instanța de apel că recurenta-reclamantă nu a motivat pretențiile solicitate, respingând capătul de cerere prin care aceasta a solicitat obligarea intimatei-pârâtei la plata contravalorii investițiilor efectuate pentru obiectivele realizate pe suprafețele portuare închiriate de la intimata-pârâtă din Portul Corabia, cu ignorarea ansamblului probator depus la dosarul de fond.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat, recurenta-reclamantă a precizat că și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., ale 1350 C. civ. și ale art. 1516 C. civ., potrivit cărora creditorul, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației asumate, are dreptul la repararea integrală a prejudiciului.

A făcut referire și la dispozițiile art. 1385 C. civ., care stabilește că prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (paguba efectivă - damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (beneficiul nerealizat - lucrum cessans).

În speță, a apreciat că beneficiul nerealizat este reprezentat de sporul patrimonial pe care l-ar fi putut obține recurenta-reclamantă în urma unei investiții de aproximativ 1.300.000 Euro, în condițiile obișnuite ale circuitului civil, dacă debitorul și-ar fi indeplinit obligațiile contractuale și legale de a asigura folosința netulburată și utilă a bunului inchiriat prin contractul nr. x/2011.

A făcut trimitere la probele administrate în dovedirea prejudiciului, arătând că în mod greșit a respins instanța de apel proba cu expertiza solicitată, fiind încălcate prevederile art. 254 C. proc. civ. și ale art. 22 C. proc. civ.

Enumerând condițiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale (fapta ilicită, existenta unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între acestea și vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită), cu referire la obligațiile asumate de intimata-pârâtă prin art. 7 lit. a) și c) din contract, a susținut că în domeniul răspunderii civile contractuale, elementul vinovăției este prezumat, prin simpla neexecutare a obligației, în speță fiind întrunite toate aceste condiții.

În acest sens, a precizat că, prin efectul declarației de reziliere nr. 3384 din data de 21 mai 2013, recurenta-reclamantă s-a aflat în situația de a fi lipsită de dreptul de folosință garantat prin contract de intimata-pârâtă, fiind, deopotrivă, deposedată de investițiile realizate până la acel moment.

A considerat că vinovăția intimatei-pârâte a fost constatată irevocabil de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. x/2013, prin sentința civila nr. 149/2014/CAF, care a consemnat că intimata-pârâtă a încalcat dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. și a precizat că notificarea de reziliere a fost formulată de intimata-pârâtă cu încălcarea clauzelor contractuale convenite.

Totuși, anularea în instanță a declarației unilaterale de reziliere nr. 3384 din data de 21 mai 2013 a intervenit mult prea târziu, la un an după ce intimata-pârâtă a intezis accesul recurentei în locația unde se desfășura programul investițional, astfel că, această declarație a provocat recurentei-reclamante grave prejudicii materiale, ducând la un dezechilibru financiar ce a determinat, în cele din urmă deschiderea procedurii insolvenței față de recurenta-reclamantă și, pe cale de consecință, nerealizarea obiectivelor de investiții si lipsa obținerii unor beneficii din acest efort investițional.

Invocând prevederile art. 1530 și 1532 din C. civ., a arătat că, prin pierderea șansei de a realiza programele de investiții propuse, a pierdut posibilitatea de a realiza un câștig, ca urmare a nerespectării de către intimată a clauzelor contractuale de reziliere a contractului de închiriere, în baza căruia recurenta-reclamantă a realizat obiective de investiții aducătoare de beneficii viitoare.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susținut că în speță sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte prevăzute de art. 1385 C. civ., recurenta-reclamantă având dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, care trebuie să cuprindă atât pierderea suferită, câștigul nerealizat, precum și cheltuielile făcute cu evitarea sau limitarea prejudiciului.

IV. Prin întâmpinarea înregistrată la 16 august 2018, intimata-pârâtă a invocat excepția tardivității și inadmisibilității recursului.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepțiilor invocate și a apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând, în legătură cu recursul analizat prin prezenta hotărâre, că acesta este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 7 decembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității recursului și a admis în principiu calea de atac declarată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 939 din 25 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fixând termen pentru soluționarea acesteia în ședință publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă reia, într-o proporție covârșitoare, conținutul cererii de chemare în judecată, formulând, în plus critici la adresa hotărârii pronunțate în apel, pretinzându-se, în cadrul cazului de casare invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că au fost încălcate și aplicate greșit textele de lege aplicabile în materia dreptului locatarului de a solicita rezilerea contractului de locațiune, a răspunderii civile contractuale, a dreptului locatarului de a solicita și obține repararea prejudiciului constând în paguba efectivă și beneficiul nerealizat, precum și în materia îmbogățirii fără justă cauză.

Or, majoritatea criticilor invocate se referă la o greșită apreciere a probelor administrate de către instanțele de fond, aspect care vizează netemeinicia, nu nelegalitatea hotărârii recurate și care, datorită specificului căii de atac extraordinare a recursului, nu pot fi cenzurate de către Înalta Curte.

În această categorie de critici se înscriu aspectele invocate cu privire la greșita stabilire a culpei contractuale, ce interesează dreptul de a solicita și obține rezilierea contractului, prin prisma evaluării greșite de către instanța de apel a dovezilor constând din afirmațiile intimatei-pârâte privind existența pe rolul instanțelor a unei cereri de emitere a ordonanței de plată, a declarației de creanță formulată de aceeași parte, a anunțului de scoatere la licitație a terenului închiriat sau a înscrisurilor emanate de la intimata-pârâtă.

Tot astfel, în ceea ce privește soluția instanței de apel referitoare la cererea recurentei-reclamante de reparare, în integralitate, a prejudiciului suportat, bazată pe răspunderea contractuală, dar și pe îmbogățirea fără justă cauză privind investițiile realizate de recurenta-reclamantă pe terenul pus la dispoziție de intimata-pârâtă, pentru care recurenta a avut acordul expres al acesteia, Înalta Curte constată că, din modul în care sunt formulate argumentele invocate în recurs rezultă că, în realitate, nu se invocă o greșită aplicare sau o încălcare a normelor juridice menționate în cererea de recurs.

Ceea ce se critică este, în realitate, analiza și interpretarea de către instanța de apel a probatoriului administrat, mai exact, aprecierea greșită a instanței asupra situației de fapt, raportat la presupusa inexistență a dovezilor din care să rezulte: plata chiriei de către recurenta-reclamantă, realizarea fizică a investițiilor autorizate pe spațiul închiriat, refuzul intimatei de a asigura liniștita folosință a bunului închiriat, beneficiul nerealizat, respectiv cuantumul acestuia și efectul declarației de reziliere nr. 3384 din data de 21 mai 2013, ulterior anulată.

Aceste aspecte au constituit temeiul concluziei instanței de apel privind neîndeplinirea, în speță, a condițiilor răspunderii civile, în ce o privește pe intimata-pârâtă.

Aceste susțineri, deși invocate în strânsă legătură cu o presupusă încălcare a unor dispoziții de drept material, exprimă nemulțumiri ale recurentei-reclamante referitoare la modul în care instanța de apel a stabilit starea de fapt existentă în cauză și constituie critici de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului instanței de recurs.

O critică aparte formulată de recurenta-reclamantă, în contextul mai sus analizat, este legată de împrejurarea că, în stabilirea situației de fapt ce caracterizează speța, instanța de apel a înlăturat caracterul definitiv al sentinței civile nr. 149/2014/CAF pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu, despre care recurenta susține că ar fi tranșat aspectul culpei contractuale, precizând recurenta că, în acest mod, cu încălcarea prevederilor art. 254 din C. proc. civ., instanța de apel a realizat o reconsiderare a probatoriilor administrate în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu cu consecința pronunțării asupra unor probe neadministrate în prezenta cauză.

Înalta Curte va analiza această critică din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 din C. proc. civ., în raport cu argumentele invocate în dezvoltarea acesteia nefiind aplicabil textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Critica vizează, în esență, ignorarea de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, cu referire la considerentele sentinței definitive a Tribunalului Giurgiu care, în opinia recurentei-reclamante, ar fi stabilit, în mod definitiv, culpa contractuală a intimatei-pârâte în executarea contractului nr. x/2011.

Recurenta-reclamantă a susținut, astfel, că în considerentele sentinței nr. 149/2014/CAF, Tribunalul Giurgiu a reținut că intimata-pârâtă a încalcat dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. și că notificarea de reziliere a fost formulată de aceasta cu încălcarea clauzelor contractuale convenite.

Instanța de apel a reținut, sub acest aspect, că dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu a avut ca obiect cererea recurentei-reclamante de anulare a declarației de reziliere nr. 3384 din 21 mai 2013 privind contractul nr. x/2011 și de menținere a valabilității contractului de închiriere nr. x/2011, instanța stabilind, în considerentele sentinței civile nr. 149/2014/CAF, că sumele solicitate de intimata-pârâtă nu erau datorate, pe de o parte datorită situației de forță majoră certificată corespunzător de Camera de Comerț și Industrie a României, iar de altă parte, datorită refuzului nejustificat al pârâtei de a înregistra contabil sumele plătite de reclamantă, după încetarea situației de forță majoră.

A mai reținut că, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de judecată să pronunțe rezilierea contractului de închiriere pe cale judiciară, cu motivarea, în esență, că deși declarația de reziliere nr. 3384 din 21 mai 2013 prin care intimata-pârâtă a denunțat contractul, a fost anulată de către instanța de judecată, ulterior, intimata-pârâtă nu a mai permis recurentei să folosească bunul închiriat.

Verificând critica formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte o apreciază neîntemeiată.

Se constată că în cauză nu poate fi invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al considerentelor sentinței Tribunalului Giurgiu, între cele două acțiuni neexistând identitate de cauză și obiect.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a constatat că, deși este indubitabil că a existat o situație de forță majoră, fapt constatat prin sentința Tribunalului Giurgiu, perioada de timp în care această situație s-a derulat nu a fost probată de partea care o invocă.

S-a arătat că formularea unei acțiuni în reziliere, la peste 3 ani de la data la care a apărut situația de forță majoră, nu poate avea drept temei culpa intimatei-pârâte, deoarece exonerarea de plată a chiriei pe o perioadă limitată ca urmare a evenimentului de forță majoră, recunoscută prin sentința definitivă invocată, nu semnifică automat o culpă contractuală a intimatei-pârâte, de natură să constituie un temei al cererii de reziliere a contractului de către recurentă, ci reprezintă un drept de neplată a chiriei stabilit de către instanță în favoarea recurentei.

Nu în ultimul rând, s-a reținut de către instanța de apel că în cauză nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte culpa pârâtei cu privire la interzicerea folosirii terenului închiriat.

Prin urmare, este neîntemeiată critica recurentei-reclamante, în sensul că hotărârea instanței de apel ar fi încălcat cele statuate cu autoritate de lucru judecat în considerentele sentinței pronunțate de Tribunalul Giurgiu, după cum neîntemeiată este și critica că, procedând la analiza acestor considerente, în contextul ansamblului probatoriu, instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 254 din C. proc. civ., dând valoare probatorie unor dovezi ce nu au fost administrate în cauza soluționată de Tribunalul Giurgiu.

Instanța de apel nu a avut în vedere schimbarea soluției definitive pronunțate de Tribunalul Giurgiu în temeiul unor probe administrate în prezenta speță, ci doar a procedat la evaluarea forței probante a soluției, în contextul probelor administrate în prezentul dosar, în raport cu elementele pe care sentința Tribunalului Giurgiu le dovedește.

Cât privește critica referitoare la greșita respingere de către instanța de apel a probei cu expertiză judiciară contabilă solicitată de recurenta-reclamantă prin apelul formulat, cu încălcarea prevederilor art. 254 C. proc. civ. și ale art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi examinată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci în cadrul cazului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 30 martie 2018, instanța de apel, în temeiul prevederilor art. 479 din C. proc. civ., a respins cererea apelantei-reclamante (recurenta din prezenta speță) de administrare a probei cu expertiza contabilă, considerând-o neutilă cauzei, în raport cu obiectul cererii și cu prevederile contractului de închiriere.

Se constată, pe de o parte, că această încheiere nu a făcut obiectul recursului formulat de recurenta-reclamantă, iar pe de altă parte, că în conformitate cu prevederile 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., instanța de apel încuviințează și administrează probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar potrivit art. art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse de părți, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei.

Sub acest aspect, Înalta Curte consideră că aprecierea asupra necesității administrării probei pentru soluționarea apelului este atributul exclusiv al instanței de apel, astfel că, prin respingerea motivată a acesteia de către instanța de apel, nu se poate susține că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Ca atare, și această critică va fi respinsă, ca neîntemeiată.

În considerarea celor anterior expuse, cum din conținutul criticilor analizate nu se desprind motive de nelegalitate de natură să conducă la casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. împotriva deciziei civile nr. 939 din 25 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2019.