ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1284/2020

Ședința publică din data de 08 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2327 din 23 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2012, a fost respinsă cererea de chemare în judecată privind pe A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.., ca neîntemeiată; de asemenea, a fost admisă cererea de intervenție forțată formulată de pârâtă cu privire la intervenienta C. S.R.L., prin administrator D.; a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C. S.R.L.; a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. S.A., ca neîntemeiată; și a fost respinsă cererea pârâtei având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1560 A din 07 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012 au fost admise apelurile declarate de apelantele A. S.R.L. și E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2327 din 25 septembrie 2015, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimații B.. și C. S.R.L., prin administrator judiciar D..; ca atare, a fost anulată în parte sentința apelată în ce privește acțiunea principală și cererile de intervenție, reținută cauza spre judecare și menținută sentința doar în ce privește respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă; pe fond, a fost respinsă acțiunea principală formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B.. și intervenienta C. S.R.L. (fosta F.), prin administrator judiciar D.., ca nefondată; de asemenea, a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C. S.R.L. (fosta F.), prin administrator judiciar D.., în interesul B..; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altei persoane formulate de pârâta B.. privind pe intervenienta C. S.R.L. (fosta F.), prin administrator judiciar D..; a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. S.A. în contradictoriu cu pârâta B.., reclamanta A. S.R.L. și intervenienta C. S.R.L. (fosta F.), ca nefondată; și au fost obligate apelantele A. S.R.L. și E.. S.A. să plătească intimatei-pârâte B.. suma de 2.712,8 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1617 din 07 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2012, au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de intervenienta E. S.A. împotriva deciziei nr. 1560 A din 7 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, care a fost casată, fiind trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 15.01.2018, sub nr. x/2012*.

La data de 30.05.2018, a fost depusă de C. S.R.L. cerere de intervenție accesorie în interesul intervenientei E. S.A.

De asemenea, la aceeași dată, C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei cerere de renunțare la judecata cererii de intervenție accesorie formulate în interesul pârâtei B..

Prin încheierea de ședință din data de 31.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, s-a luat act de renunțarea C. S.R.L. la judecata cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei B..; de asemenea, s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei-interveniente E. S.A., formulată de C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 938 din 29 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost calificată ca apărare de fond excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată, invocată de intervenienta accesorie C. S.R.L.

Au fost admise apelurile declarate de apelantele A. S.R.L. și E. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2327 din 25 septembrie 2015, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatele B.. și C. S.R.L.

A fost anulată în parte sentința civilă apelată, în ceea ce privește soluțiile pronunțate relativ la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de intimata B.., la cererea de intervenție voluntară principală formulată de intimata E. S.A. și la cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei B.., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L. și reținută cauza spre rejudecare.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B..

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.248.449,3 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic Iernut.

S-a luat act că reclamanta A. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B.., în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L., ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., pârâta B.. și intervenienta în interes propriu C. S.R.L., ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei-intervenientă principală E. S.A., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., ca neîntemeiată.

S-a luat act că apelanta A. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A fost respinsă cererea apelantei E. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

S-a luat act că intimata B.. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

Întrucât prin încheierea de ședință din data de 31.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, s-a luat act de renunțarea S.C. C. S.R.L. la judecata cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei B.., Curtea a apreciat că aceasta determină anularea sentinței civile a primei instanțe cu privire la soluția pronunțată de aceasta asupra acestei cereri de intervenție accesorie.

În ceea ce privește neregularitățile privitoare la judecata în primă instanță și la sentința civilă pronunțată de prima instanță, invocate de apelantele A. S.R.L. și E. S.A., Curtea a reținut că, prin încheierea de ședință din data de 01.11.2012, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte B.., ca neîntemeiată. De asemenea, prima instanță a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată.

Curtea a reținut că prin art. 1.852 C. civ. este expres reglementat contractul de subantrepriză, iar art. 1.856 din același act normativ, statuează dreptul de a promova o acțiune directă împotriva beneficiarului lucrării pentru recuperarea prețului cuvenit, neputând fi interpretat că se referă doar la lucrători-persoane fizice.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că prin încheierea de ședință din data de 06.12.2012, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei de interes cu aceeași opinie exprimată de instanță prin încheierea din data de 01.11.2012.

Având în vedere că prin aceste încheieri prima instanță a rezolvat anumite aspecte litigioase ale procesului care lasă să se întrevadă care va fi soluția acestuia, Curtea a apreciat că au natura juridică a unor încheieri interlocutorii (art. 268 alin. (3) C. proc. civ.), ca atare, aceste încheieri leagă instanța, aceasta nemaiputând reveni asupra lor.

Cu toate acestea, prin sentința civilă apelată, prima instanță a reținut, cu nerespectarea caracterului interlocutoriu al încheierilor menționate anterior, că în cauza de față se pune problema exercitării unei acțiuni directe de către reclamanta subantreprenor față de pârâta beneficiar. Astfel, deși prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă ca neîntemeiată, a avut în vedere numai posibilitatea apelantei-reclamante de a figura în procesul declanșat în calitate de parte, neanalizând îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de art. 1.856 C. civ.

Curtea a constat, așadar, că prima instanță, ignorând considerentele pentru care au fost respinse excepțiile menționate anterior, a reținut că apelanta-reclamantă nu are calitatea de titular al dreptului de a formula acțiunea prevăzută de art. 1.856 C. civ. împotriva intimatei-pârâte B.., cu încălcarea dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, având în vedere principiul contradictorialității, care este o componentă a dreptului la apărare, Curtea, verificând încheierea de amânare a pronunțării din data de 02.09.2015, a constatat că prima instanță a luat concluziile părților numai cu privire pe fondul cauzei, fără a se invoca o excepție privind lipsa calității procesuale (active sau pasive).

Pe cale de consecință, pronunțarea asupra litigiului, fără a se analiza îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de art. 1.856 C. civ., care formaseră obiectul dezbaterilor orale, și fără a se da posibilitatea apelantei-reclamante să își exprime opinia, raportat la alte motive decât cele care au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților, duce la nerespectarea principiului contradictorialității, precum și la încălcarea dreptului la apărare al apelantei-reclamante și a dreptului la un proces echitabil.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că apelul declarat de apelanta-reclamantă este fondat.

În ceea ce o privește pe apelanta-intervenientă E. S.A., Curtea a constatat că, în dispozitivul sentinței civile apelate, prima instanță a menționat că respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de această intervenientă, ca neîntemeiată.

Cu toate acestea, în considerentele sentinței civile apelate nu s-a motivat în niciun mod această soluție de respingere și, având în vedere că sentinței civile apelate îi lipsește un element obligatoriu, Curtea a constatat că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca atare, Curtea a anulat în parte sentința civilă apelată în ceea ce privește soluțiile pronunțate relativ la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de intimata B.., la cererea de intervenție voluntară principală formulată de intimata E. S.A. și la cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei B.., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., reținând cauza spre rejudecare.

Cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., Curtea a reținut următoarele:

La data de 14 octombrie 2011, apelanta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de subcontractor/subantreprenor, a încheiat cu G. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului), în calitate de subantreprenor principal, contractul de subantrepriză nr. 802, care a fost modificat ulterior prin acte adiționale.

Pe de altă parte, la data de 06 mai 2011, intimata-pârâtă B.., în calitate de beneficiar, a încheiat cu intimata-intervenientă C. S.R.L. (F. la data încheierii contractului), în calitate de antreprenor, contractul de antrepriză generală nr. 2011.1, referitor la construcția la cheie a unui centru logistic în Iernut, România.

Acest contract de antrepriză a fost modificat prin mai multe acte adiționale.

Cu privire la actul adițional nr. x/14.09.2012, Curtea a reținut următoarele:

Având în vedere considerentele deciziei nr. 1617 din 07 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a analizat dacă contextul și situația reală justifica, sub auspicii oneste, încheierea actului adițional nr. x/14.09.2012 pentru executarea contractului inițial, sau dacă acest demers a avut doar un scop procesual.

Cu prioritate, Curtea a constatat că acest act adițional a fost încheiat după ce apelanta-reclamantă o înștiințase pe intimata-pârâtă B.. despre faptul că G. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului) nu îi achitase contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/14.10.2011.

A mai constatat Curtea că, din adresa intimatei-pârâte B.. către intimata C. S.R.L. (F. la momentul respectiv), rezultă că acestea aveau cunoștință de faptul că subantreprenorii acesteia din urmă formulaseră plângeri cu privire la neplata facturilor scadente.

Curtea a apreciat că încheierea, la data de 07.09.2012 sau la data de 14.09.2012, de către intimata-pârâtă B.. și intimata C. S.R.L. (F. la momentul respectiv) a actului adițional nr. x la contractul de antrepriză generală 2011.1/06.05.2011, s-a realizat și cu scopul de a paraliza demersurile apelantei-reclamante de recuperare a creanței pe care o pretinde în prezenta cauză.

Pe de altă parte, la data de 05 mai 2011, intimata C. S.R.L. (F. la momentul respectiv) a încheiat cu G. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului), contractul de subantrepriză nr. 2937.

Curtea a apreciat că acțiunea prevăzută de art. 1.856 C. civ. constituie o excepție de la principiul relativității efectelor contractului.

S-a mai reținut că acțiunea directă se află și la îndemâna subantreprenorilor, sfera persoanelor care au acces la acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 1.856 C. civ. fiind extinsă față de dispozițiile mai restrictive ale art. 1488 C. civ. de la 1864.

În final, a reținut Curtea că, fiind o acțiune directă, starea de insolvabilitate sau falimentul antreprenorului nu se răsfrânge asupra creanțelor subantreprenorului. Acesta îl acționează direct pe beneficiar și, prin urmare, nu are a suporta concursul celorlalți creditori ai antreprenorului (dacă aceștia nu au făcut o poprire asupra sumelor datorate de beneficiar în mâinile acestuia, înainte de intentarea acțiunii directe).

Față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Curtea a apreciat că trebuie să analizele dacă G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) datorează anumite sume de bani apelantei-reclamante A. S.R.L. în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/14.10.2011, dacă intimata C. S.R.L. (fosta F.) datorează anumite sume de bani societății G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/05.05.2011 și dacă intimata-pârâtă B.. datorează anumite sume de bani intimatei C. S.R.L. (fosta F.) în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011.

Având în vedere probele adminsitrate în cauză, Curtea a reținut că societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) datorează apelantei-reclamante A. S.R.L., în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/14.10.2011, suma de 7.248.449,3 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic Iernut.

Totodată, Curtea a constatat că intimata C. S.R.L. (fosta F.) datora la data formulării acțiunii deduse judecății (respectiv la data de 14.08.2012) societății G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/05.05.2011, suma de 13.823.620 de RON.

Curtea a apreciat că faptul că societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu este înscrisă, în calitate de creditor, în tabelul definitiv de creanțe împotriva averii sale nu constituie un impediment de natură legală în promovarea de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. a acțiunii deduse judecății.

Astfel, chiar dacă, potrivit art. 76 din Legea nr. 85/2006, societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu ar mai avea dreptul de a-și realiza creanța împotriva intervenientei accesorii C. S.R.L., Curtea a apreciat că ceea ce trebuie să se verifice într-o acțiune întemeiată pe prevederile art. 1.856 C. civ. este dacă, la data promovării acesteia (respectiv la data de 14.08.2012), intimata C. S.R.L. (fosta F.) datora societății G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) vreo sumă de bani, iar nu dacă respectiva sumă de bani mai poate să fie plătită la un moment ulterior acestei date.

Curtea a avut în vedere și faptul că, la data promovării acțiunii deduse judecății, respectiv la data de 14.08.2012, față de intervenienta accesorie C. S.R.L. nu se deschisese procedura insolvenței, care a fost deschisă la data de 18.06.2013. Faptul că ulterior datei de 14.08.2012 față de intervenienta accesorie C. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenței nu are nicio relevanță juridică, atât timp cât condiția arătată mai sus era îndeplinită la data promovării acțiunii deduse judecății și cât apelanta-reclamantă nu tinde să își valorifice creanța sa din patrimoniul intimatei C. S.R.L. (fosta F.), ci din patrimoniul intimatei-pârâte B..

Curtea a avut în vedere aceleași considerente și pentru argumentele intervenientei accesorii C. S.R.L., referitoare la deschiderea procedurii insolvenței față de societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.).

Curtea de apel a reținut, de asemenea, că, așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în fața primei instanțe, intimata-pârâtă B.. datora la data formulării acțiunii deduse judecății, în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011, suma totală de 13.967.942,93 de RON.

Curtea a apreciat că intimata-pârâtă B.. nu mai trebuia să achite intimatei C. S.R.L. (fosta F.) sumele de 396.180 de RON și de 6.471.762,93 de RON, având în vedere că apelanta-reclamantă o înștiințase pe prima despre faptul că G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu îi achitase contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/14.10.2011. Achitând sumele de 396.180 de RON și de 6.471.762,93 de RON, intimata-pârâtă B.. s-a expus riscului de a fi obligată să achite și apelantei-reclamante A. S.R.L. sumele datorate acesteia de societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), având în vedere prevederile art. 1.856 C. civ.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă este întemeiată cu privire la suma de 7.248.449,3 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic Iernut.

În ceea ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B.., în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L., Curtea a reținut că la data de 25.10.2012, intimata-pârâtă B.. a formulat, în temeiul art. 57 - 58 C. proc. civ., cerere de chemare în judecată a altor persoane în contradictoriu cu C. S.R.L., pentru ca hotărârea care se va pronunța să fie opozabilă intervenientei în interes propriu.

La termenul de judecată din data de 06.12.2012, prima instanță a reținut că C. S.R.L. (fosta F.) va avea dublă calitate, respectiv intervenient în interes propriu (în temeiul art. 58 C. proc. civ.) și calitatea de intervenient accesoriu (în temeiul art. 49 alin. (3) și a art. 52 C. proc. civ.).

Având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. este întemeiată, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B.. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L. (fosta F.) este neîntemeiată, neputându-se acorda aceeași sumă de bani și acesteia din urmă.

În ceea ce privește cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A., Curtea a reținut următoarele:

Raportat la decizia nr. x din 07 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a constatat că, prin contractul de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G63/02.08.2010, intimata C. S.R.L. (fosta F.), în calitate de cedent, și apelanta-intervenientă E. S.A., în calitate de cesionar, în vederea garantării tuturor obligațiilor asumate de cedent prin contractul de credit nr. x/23.10.2008 (în valoare de 10.000.000 de euro), a instituit în favoarea cesionarului o garanție reală mobiliară asupra creanțelor prezente și viitoare, precum și asupra veniturilor prezente și viitoare.

Curtea a reținut că temeiul juridic al încheierii acestui contract în constituie prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, titlu care reglementează regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare, contractul fiind modificat prin trei acte adiționale, în sensul extinderii obiectului garanției.

Una dintre creanțele avute în vedere de intimata C. S.R.L. (fosta F.) și apelanta-intervenientă E. S.A. a fost și cea rezultată din contractul de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011.

A mai reținut Curtea că acestui contract și actelor adiționale nr. x și 2, încheiate anterior datei de 01.10.2011, li se aplică prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, iar actului adițional nr. x, având în vedere că a fost încheiat ulterior datei de 01.10.2011, i se aplică prevederile referitoare la ipotecile asupra creanțelor conținute de C. civ. din anul 2009, față de dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Pe de altă parte, garanția reală mobiliară constituită potrivit contractului menționat anterior cuprinde o universalitate a creanțelor prezente și viitoare împreună cu toate drepturile, dobânzile, beneficiile și garanțiile aferente acestora, astfel cum erau datorate de debitorii cedați din contractele comerciale identificate în anexa la contract, așa cum acesta a fost modificat.

În privința naturii juridice a contractului de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G63/02.08.2010, Curtea a apreciat că aceasta nu este aceea a unei cesiuni de creanță, ci a unei garanții reale mobiliare constituite în condițiile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, fiind incidente prevederile art. 62 - 89 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.

Curtea a avut în vedere și prevederile art. 84 - 85 din același act normativ.

În privința neîndeplinirii de către intimata C. S.R.L. (fosta F.) a obligațiilor pe care și le-a asumat prin contractul de credit (nedepus la dosarul cauzei) și/sau contract de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G63/02.08.2010, Curtea a constatat că apelanta-intervenientă E. S.A. este înscrisă în tabelul de creanțe din procedura insolvenței, în calitate de creditor garantat al acestei intimate.

Ca atare, Curtea a apreciat că se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ., că intimata C. S.R.L. (fosta F.) nu și-a îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat prin contractul de credit și/sau contract de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G63/02.08.2010, atât timp cât administratorul judiciar al acesteia a dispus înscrierea în tabelul de creanțe al intimatei a creanței deținute de apelanta-intervenientă E. S.A.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu se poate ignora natura juridică a acțiunii promovate de intimata-reclamantă A. S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 1.856 C. civ., constatând că acțiunea directă exercitată împotriva terțului debitor al propriului debitor are avantajul că valoarea urmărită trece din patrimoniul terțului direct în patrimoniul creditorului urmăritor, fără a mai suporta riscul concursului altor creditori.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că creanța intimatei-reclamante A. S.R.L. are prioritate față de creanța invocată de apelanta-intervenientă.

Mai mult, Curtea a considerat că, având în vedere mecanismul instituit de Titlul VI din Legea nr. 99/1999, apelanta-intervenientă E. S.A. a avut posibilitatea de a se prevala de garanția sa numai la momentul la care a constatat că intimata C. S.R.L. (fosta F.) nu și-a îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat prin contractul de credit și/sau contract de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G63/02.08.2010.

Cum apelanta-intervenientă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă, în condițiile art. 1169 C. civ., momentul la care intimata C. S.R.L. (fosta F.) nu și-a îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat, Curtea a apreciat că se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ., că aceasta din urmă nu și-a mai îndeplinit obligațiile începând cu data la care s-a deschis față de ea procedura insolvenței, respectiv data de 18.06.2013.

Ca atare, numai de la această dată apelanta-intervenientă E. S.A. a avut posibilitatea de a se prevala de garanția sa.

Cum la această dată era deja promovată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. acțiunea întemeiată pe prevederile art. 1.856 C. civ., Curtea a apreciat că această creanță beneficiază de prioritate.

Față de aceste considerente, Curtea a considerat că este de prisos analizarea celorlalte motive de apel expuse de apelanta-intervenientă E. S.A. prin cererea de apel pe care a formulat-o, constatarea ca fondate a acestora nefiind de natură a duce la admiterea cererii sale de intervenție voluntară principală.

Ca atare, având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că nu se mai impune verificarea, așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în recurs, a îndeplinirii tuturor condițiilor stabilite în art. 5 al actului adițional nr. x la contractul de antrepriză.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., pârâta B.. și intervenienta în interes propriu C. S.R.L. este neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei-interveniente principală E. S.A., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., Curtea a reținut că, având în vedere că cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A. urmează a fi respinsă, apreciind că apărarea intervenientei accesorii C. S.R.L. nu a fost de natură a duce la câștigarea litigiului de către partea pentru care a intervenit, a constatat netemeinicia cererii de intervenție accesorie.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs recurenta-intervenientă E. S.A. și recurenta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar H., I. S.P.R.L., motivele fiind, în esență, următoarele:

Motivele recursului declarat de recurenta recurenta-intervenientă E. S.A. sunt, în esență, următoarele:

Un prim motiv de recurs vizează încălcarea ordinii de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii A. S.R.L. - art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Arată în acest sens recurenta că, prin cererea formulată în rejudecarea apelului la termenul din 30.05.2018, intervenienta accesorie C. S.R.L. a învestit instanța de rejudecare cu excepția inadmisibilității acțiunii directe a apelantei-reclamante A., raportat la lipsa calității de creditoare a subantreprenorului G. S.R.L. (fost F. SRL), față de debitoarea antreprenor general C. S.R.L., în aplicarea dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006.

Deși părțile au solicitat instanței de apel, în vederea respectării dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., să se pronunțe cu prioritate asupra excepției inadmisibilității acțiunii A., astfel cum se reține prin încheierea din 09.01.2019, instanța de rejudecare a decis că "preliminar discutării acestei excepții, curtea apreciază că trebuie discutate probele solicitate de părți".

Mai mult, intervenienta accesorie C. S.R.L., prin avocat, a solicitat instanței să facă aplicarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și să se pronunțe motivat asupra excepției inadmisibilității acțiunii formulate de A. S.R.L., având în vedere că această excepție este absolută, dirimantă (peremptorie), făcând inutilă continuarea judecății.

Recurenta-intervenientă E. S.A. arată că instanța a nesocotit dispozițiile legale imperative ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și că, atât prin încheierea din 09.01.2019, cât și prin cea din 16.01.2019 (de amânare a pronunțării asupra probatoriului), instanța de rejudecare a omis să motiveze soluția de a da prioritate discutării probatoriului și de încălcare a priorității soluționării excepțiilor. Astfel că, abia după un an de la învestirea cu excepția inadmisibilității acțiunii A., respectiv la termenul din 17.04.2019 (termen la care instanța a dat cuvântul atât pe excepția inadmisibilității, cât și pe fondul apelurilor formulate în cauză), instanța de rejudecare a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității acțiunii directe, respectiv cu privire la posibilitatea calificării acesteia ca fiind apărare de fond și cu privire la admisibilitatea sau posibilitatea invocării excepției direct în apel fără ca partea să fi formulat cale de atac.

De asemenea, potrivit recurentei-interveniente E. S.A., nu s-a motivat în niciun fel recalificarea, care este, de asemenea, nelegală.

Un alt motiv de recurs invocat de către recurenta-intervenientă E. S.A. vizează faptul că instanța nu a analizat și nu a soluționat motivat toate motivele de apel invocate de aceasta.

În acest sens, recurenta-intervenientă E. S.A. arată că, prin cererea de apel formulată, a criticat soluția instanței de fond din perspectiva mai multor neregularități incidente, învestind astfel instanța de apel cu soluționarea criticilor respective.

În cadrul rejudecării, instanța de apel s-a limitat la analiza ordinii de prioritate dintre creanțele concurente: creanța chirografară a subantreprenorului A. și creanța garantată a subscrisei cesionare E. S.A., fără a se apleca asupra celorlalte critici formulate prin cererea de apel.

Raportat la aceste argumente, recurenta-intervenientă E. S.A. apreciază că lipsa motivării încalcă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs fiind în imposibilitatea de a efectua controlul de legalitate.

O altă critică invocată de către recurenta-intervenientă E. S.A., care se regăseșete și în motivele de recurs ale recurentei interveniente S.C. C. S.R.L., vizează încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării dispozițiilor instanței de casare.

În acest sens, recurenta-intervenientă E. S.A. arată că, la termenul din 09.01.2019, instanța a pus în discuția părților probatoriile solicitate.

Atât apelantele A. S.R.L. și E. S.A., cât și intervenienta accesorie C. S.R.L., au solicitat instanței de apel, în vederea respectării îndrumărilor instanței de casare, suplimentarea probatoriului, această necesitate reieșind din considerentele deciziei de casare.

Potrivit recurentei-interveniente E. S.A., deși instanța de casare nu s-a pronunțat în mod direct asupra necesității suplimentării probatoriului în rejudecare prin indicarea în concret a probelor ce ar fi trebuit administrate, este fără dubiu că elucidarea aspectelor semnalate de Înalta Curte reclama extinderea probatoriului aflat la dosarul cauzei.

Analizând solicitările de probatorii ale părților, instanța de apel le-a respins, apreciind, în esență, că decizia de casare obliga instanța de rejudecare exclusiv la reanalizarea cauzei din perspectiva materialului probator deja administrat, respingând, de asemenea, și solicitarea de suplimentare a probatoriilor întemeiată pe dispozițiile art. 292 alin. (1) teza 2 și art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Raportat la aceste critici, recurenta-intervenientă E. S.A. apreciază că nesocotirea dispozițiilor imperative ale instanței de casare, au fost de natură a o împiedica să-și formuleze apărările într-un mod complet și pertinent, fiindu-i încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, impunându-se astfel anularea deciziei recurate.

Recurenta-intervenientă E. S.A. critică decizia recurată și din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv interpretarea și aplicarea greșită a normelor speciale (Legea nr. 85/2006), în raport de norma generală (art. 1.856 C. civ.).

Se invoctă, totodată, de către recurentă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, al caracterului definitiv al dezlegării dare de instanța de insolvență, cu privire la creanța pretinsă de S.C. G. S.R.L. față de debitoarea S.C. C. S.R.L.

În ceea ce privește soluția asupra fondului excepției inadmisibilității, recurenta consideră că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale imperative ale legii speciale, respectiv art. 76 din Legea nr. 85/2006.

Mai mult, potrivit recurentei, instanța de rejudecare a acționat ca o instanță de control judiciar al soluțiilor instanțelor specializate de insolvență, procedând practic la o adevărată reevaluare a creanțelor înscrise/înlăturate definitiv din tabelele de creanță ale debitoarelor G. și C. S.R.L., fapt ce reprezintă încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat, precum și al dispozițiilor Legii nr. 85/2006.

Recurenta invocă, de asemenea, interpretarea ș aplicarea greșită a dipozițiilor Legii nr. 99/1999 (Titlul VI) și a C. civ. (referitoare la ipoteca mobiliară), în raport de dispozițiile art. 1856 C. civ. și prioritatea creanței sale față de creanța chirografară a S.C. A. S.R.L.

Recurenta precizează că are calitatea de creditoare garantată a debitoarei C. S.R.L. în baza contractului de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G 63 din data de 02.08.2010, fiind înscrisă în această calitate începând cu tabelul preliminar de creanțe publicat în B.P.I. nr. 18804/2013 și până la ultimul tabel întocmit până în prezent în procedură, respectiv tabelul definitiv consolidat de creanțe publicat în B.P.I. nr. 21142/07.11.2019.

Actul adițional nr. x din data de 08.06.2011 la contractul de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G 63 din data de 02.08.2010 a fost înscris pentru opozabilitate față de terți în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare din data de 18.07.2011, cu dată de expirare ta 22.09.2015,valabilitatea înscrierii garanției a fost prelungită succesiv, fiind în vigoare și în prezent.

Recureta precizează, de asemenea, că la data la care a fost încheiat contractul de subantrepriză invocat de A. (14.10.2011), creanța directă a E. față de B., izvorâtă din contractul de cesiune de creanță (încheiat la 02.08.2010, modificat prin actul adițional nr. x/08.06.2011) era înscrisă la A.E.G.R.M. pentru opozabilitate față de terți.

Cu privire la titlul de creanță al recurentei (contractul de cesiune de creanță cu titlu de garanție nr. G 63/02.08.2010 și actele adiționale nr. 1-3), instanța de apel, concluzionând că acesta are natura juridică a unei garanții reale mobiliare, a stabilit că legea aplicabilă este Titlul VI din Legea nr. 99/1999, care reglementează regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare (pentru contract și actele adiționale nr. 1-2) și noul C. civ. (pentru actul adițional nr. 3).

În argumentarea propriului demers deliberativ, instanța de rejudecare a evocat dispozițiile art. 62-89 din Titlul VI ale Legii nr. 99/1999, care nu condiționează, nu restrâng și nu invalidează dreptul prioritar al creditorului garantat asupra garanției.

Potrivit recurentei, deși a citat dispozițiile art. 62 - 84 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în realitate instanța de apel a refuzat să le aplice.

Mai mult, susține recurenta, conform art. 27 alin. (1) din Titlul VI ale Legii 99/1999, "Garanția reală încetează o dată cu îndeplinirea obligației garantate, în afară de cazul în care părțile au căzut de acord, prin contract, că garanția reală acoperă și obligații viitoare, precum și în alte cazuri prevăzute de lege", ceea ce înseamnă, per a contrario, că până la data încetării garanției aceasta produce efectul conferit de art. 9 Titlul VI din Legea nr. 99/1999.

Instanța de apel îi pune pe aceiași plan toți creditorii, indiferent că unii sunt creditori garantați (cazul recurentei), iar alții creditori chirografari (cazul A.), contrar dispozițiilor art. 28 și art. 98 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999

Mai mult, recurenta apreciază că mecanismul acțiunii directe descris de instanță este eronat, deoarece pretențiile concrete în speța dată nu sunt ale antreprenorului, ci ale creditorului garantat cu sumele respective, garanție publică și opozabilă oricărui creditor subsecvent, conform înscrierii garanției în A.E.G.R.M.

Recurenta arată, de asemenea, că aprecierea instanței referitoare la scadența creanței E. la data deschiderii procedurii insolvenței debitoarei C. S.R.L., adică 18.06.2013, este eronată.

Conform notificărilor din 07.02.2013 și mai 2015, ambele anterioare deschiderii procedurii insolvenței F., recurenta susține că a notificat atât debitoarea F. (actuală C. S.R.L.), cât și debitoarea cedată B., cu privire la neexecutarea culpabilă la scadența din 31.01.2013 a creditului contractat. Potrivit actului adițional nr. x la contractul de credit nr. x/23.10.2008, modificat prin actele adiționale nr. 1-17, scadența creanței E. a fost stabilită la data de 31.01.2013.

Cu privire la aprecierea Curții referitoare la momentul la care recurenta se putea prevala de beneficiul propriei garanții, respectiv numai ulterior neexecutării obligațiilor garantate cu respectiva garanție, recurenta arată că această concluzie este fără fundament legal, având în vedere dispozițiile din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, coroborat cu dispozițiile art. 567 C. proc. civ., precum și art. 2.401 alin. (1) și art. 2.403 din noul C. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar H., I. S.P.R.L. sunt următoarele:

Recurenta invocă fapul că instanța de apel a nesocotit obligația impusă de către instanța de casare, de a clarifica pe deplin regimul juridic aplicabil cesiunii de creanță - calificată drept garanție reală mobiliară, instanța de apel limitându-se la enumerarea generică a normelor aplicabile, fără să indice temeiurile de drept care au condus-o la concluzia priorității/prevalenței creanței chirografare aparținând A. asupra creanțe garantate a E.

Astfel, potrivit recurentei, deși instanța de apel a enumerat în mod generic (și doar parțial) normele juridice aplicabile garanțiilor reale mobiliare, enumerând articole din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 și din C. civ., nu s-a analizat, în realitate, în mod concret, regimul juridic aplicabil constituirii, publicității și opozabilității, respectiv priorității specifice cesiunii de creanță cu funcția de garanție reală mobiliară, ce a fost incheiată prin contractul de cesiune nr. x/02.08.2010.

Recurenta susține și că instanța nu a analizat în nici un fel efectele juridice pe care constituirea garanției E. si înscrierea sa în A.E.G.R.M. le produc asupra debitorului cedat B., respectiv asupra terțului - pretins creditor chirografar - A..

Prin neindicarea temeiurilor de drept care au condus la concluzia priorității creanței chirografare a A., în raport de creanța garantată a E., au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vătămarea procesuală produsă neputând fi înlaturată decât prin anularea hotărârii recurate în condițiile art. 304 pct. 5, raportat la art. 105 C. proc. civ.

Recurenta arată că S.C. A. S.R.L., în calitate de subantreprenor și creditor al subantreprenorului G. S.R.L. este înscrisă în tabelul definitiv consolidat al debitoarei G. S.R.L. cu o creanță în cuantum de 7.248.449,45 RON, creanță identică cu cea solicitată de reclamata A. S.R.L. în prezenta cauză.

În aceste condiții, recurenta apreciază că au fost încălcate prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, instanța de apel fiind ținută sa pună din oficiu în discuția părților suspendarea acțiunii formulate de A. în prezenta cauză.

Recurenta arată că, prin admiterea cererii formulate de A. în prezenta cauză au fost încălcate atât dispozițiile art. 36, cât și cele ale art. 76 din Legea nr. 85/2006, fiind nesocotit scopul reglementarii legii speciale, derogatorie de la prevederile dreptului comun, respectiv de înlăturare a incertitudinilor cu privire la masa credală a societăților insolvente/falite G. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., de protejare a averii societăților insolvente, precum și caracterul concursual și colectiv al procedurii insolvenței.

Devin astfel, potrivit recurentei, incidente motivele de recurs reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 305 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs invocat vizează nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva interpretării și aplicării greșite a legii, repectiv a dispozițiilor speciale și imperative prevăzute de art. 2, art. 3, art. 36, art. 76, art. 121 și art. 123 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, nefîind îndeplinita condiția existenței unui lanț neîntrerupt de datorii între beneficiar (B.), antreprenorul general (C. S.R.L.) și subantreprenori, printre care pretinde că se numără și A. S.R.L., prin raportare la dispozițiile imperative ale art. 76 din Legea nr. 85/2006 (care instituie decăderea din dreptul de a mai pretinde plata unei creanțe neinscrise în tabel, în condițiile legii), condiția prevăzută de art. 1.856 teza finală C. civ., nu este îndeplinită, cererea A. fiind inadmisibilă.

Admiterea cererii de chemare în judecată formulată de A. conduce către situația contrară Legii nr. 85/2006, în care un terț, care nu este creditor al societății în faliment C. S.R.L., obține satisfacerea unei creanțe în detrimentul tuturor creditorilor înscriși în tabelul de creanțe al acestei societăți.

Pe altă parte, arată recurenta, admiterea cererii de chemare în judecată formulata de A. conduce la situația contrară Legii nr. 85/2006, în care creditorul chirografar A. al debitoarei G. S.R.L. (aflată și ea în faliment), obține satisfacerea creanței sale în detrimentul tuturor creditorilor cu același rang de preferință înscriși în tabelul definitiv consolidat al debitoarei, fiind astfel încălcate dispozițiile imperative ale art. 121, art. 123 din Legea nr. 85/2006, privind ordinea distribuirii sumelor obținute din lichidarea averii debitoarei falite, respectiv ordinea de preferință a

Recurenta arată, de asemenea, că prin raționamentul din considerentele deciziei recurate, în sensul că la data înregistrării cererii de chemare în judecată formulata de A. nu fuseseră încă deschise procedurile de insolvență a S.C. G. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., sunt încălcate dispozițiile art. 149 din Legea nr. 85/2006, regimul juridic specific acțiunii directe reglementate de art. 1.856 C. civ. și dispozițiile art. 15 din Legea nr. 24/2000, care instituie principiul prevalenței legii speciale.

Recurenta invocă și interpretarea și aplicarea greșită a legii - dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de încălcarea principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituția României, prin discriminarea creditorilor înscriși în tabel, care s-au conformat cu bună-credință dispozițiilor Legii nr. 85/2006.

O altă critică vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile garanțiilor mobiliare având ca obiect garanția reală mobiliară deținută de E. față de debitoarea sa S.C. C. S.R.L., respectiv încălcarea regimului juridic și a regulilor de opozabilitate și prioritate aplicabile acestei garanții reale mobiliare, în conformitate cu dispozițiile art. 9, art. 18 alin. (2), art. 28, art. 29 din Legea nr. 99/1999, dar și a dispozițiilor art. 2.345 alin. (2), art. 2.346, art. 2.370 din noul C. civ., respectiv dispozițiile art. 104 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, instanța de apel, a apreciat că se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ. (prezumție pe care instanța de apel a utilizat-o în mod repetat, cu încălcarea rolului activ), că S.C. C. S.R.L. nu și-ar fi îndeplinit obligațiile de plată începând cu data la care s-a deschis față de aceastăsocietate procedura insolvenței, respectiv 18.06.2013, motiv pentru care și apelanta-intervenientă E. se putea prevala de garanția sa numai de la acestă dată.

Cu alte cuvinte, în temeiul dispozițiilor art. 94, art. 18 alin. (2), art. 20, art. 28, art. 98 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, având în vedere că la data de 18.07.2011, deci anterior chiar încheierii contractului de subantrepriză dintre A. și S.C. G. S.R.L., s-a făcut înscrierea in A.E.G.R.M. a actului adițional nr. x, de la această dată creanța E. împotriva "debitorului cedat" B. a devenit opozabilă și preferabilă, inclusiv pentru transa 20 din contractul de antrepriză, față de toți creditorii chirografari sau cu garanții reale de rang inferior, care ar fi invocat creanțe având la origine același contract de antrepriză dintre S.C. C. S.R.L. și B..

Contrar considerentelor din decizia pronunțată în apel, recurenta apreciază că nu poate fi pus un semn de egalitate între efectivitatea unei ipoteci mobiliare și exigibilitatea garanției.

Recurenta consideră că, și în ipoteza în care ar s-ar aprecia ca fiind aplicabile dispozițiile din noul C. civ. cu privire la ipotecile mobilare, concluzia nu poate fi decât prioritatea creanței garantate a E. față de cea chirografară a reclamantei A., în conformitate cu dispozițiile art. 2409 alin. (3), art. 2345 alin. (2) noul C. civ., contrar considerentelor deciziei recurate prin care s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Examinând motivele de recurs invocate în prezenta cauză, prin raportare de decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursurile declarate sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs invocat de recurenta-intervenientă E. S.A. întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctul 5 C. proc. civ. relativ la încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și nerespectarea ordinii de soluționare a incidentelor procedurale, este fondat pentru argumentele ce vor fi expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cele ce urmează:

Ca incident procedural, excepția se va soluționa cu prioritate față de actele de cercetare a cauzei în fond. Mai mult, excepția, prin neregularitătile pe care le aduce în discuție și a căror soluționare o impune, are uneori rolul de a simplifica cercetarea judecătorească sau de a ajuta la o bună administrare a actelor judecății. În acest sens, conform prevederilor art. 137 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., soluționarea excepțiilor se face în etapa de cercetare a procesului, etapă în care se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de procedură la cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul. Regula generală stabilită de C. proc. civ. este ca instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei - art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Precizarea din art. 137 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere, generic, regula ca excepția procesuală să fie rezolvată înainte de analiza fondului, indiferent de soluția ce urmează să fie dată acesteia (de admitere sau respingere).

Instanța trebuie să califice în mod corect excepțiile invocate și să stabilească ordinea de soluționare a acestora atunci când ele sunt invocate simultan.

Respectarea principiului dreptului la apărare si a principiului contradictorialității impune punerea în discuție în contradictoriu cu părțile a calificării așa-zisei excepții ca apărare de fond sau, eventual, invers, dacă este cazul; instanța se va pronunța prin încheiere asupra acestui aspect, ca asupra unei chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicțional fiind lipsit de transparența pe care o impune dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține că, deși excepția inadmisibilității acțiunii directe a subantreprenorului a fost invocată de intervenienta C. S.R.L. încă de la termenul din data de 30 mai 2018, instanța de apel a apreciat ca fiind prioritara necesitatea discutării probelor cu încălcarea regulii de prioritate instituită de dispozițiile articolului 137 alin. (1) C. proc. civ., menținând această stare de incertitudine până la momentul rămânerii în pronunțare -17 aprilie 2019, când a pus în discuție calificarea excepției invocate ca fiind o apărare de fond.

Înalta Curte reține, astfel, că în cauză s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al părților și a principiului contradictorialității, prin ignorarea normei din art. 137 C. proc. civ. și a naturii juridice a incidentului procedural care oblige instanța de judecată fie la o soluționare imediată, fie la o calificare, tot imediată, a incidentului intervenit ca fiind o simplă apărare de fond, după ce acest aspect a fost pus în discuția părților, fie la unirea excepției invocate cu fondul cauzei, în condițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, incidentele procesuale, categorie în care se regăsesc și excepțiile procesuale, impun o reacție imediată a instanței de judecată, întrucât ele reprezintă un mijloc de apărare pus la îndemâna părților cu scopul de a pune capăt procesului înainte de a se intra în cercetarea judecătorească, astfel încât instanța este obligată să ia măsura, prin încheiere motivată, de soluționare sau de recalificare pentru respectarea dreptului de apărare atât al părții care a invocat un atare incident, cât si al celei căreia i se opune, asigurând transparența actului jurisdicțional și, implicit, dreptul de acces la instanță.

Recurenta-intervenientă E. S.A. a mai invocat în cadrul motivelor formulate, încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a apreciat ca fiind de prisos analizarea tuturor motivelor de apel formulate de intervenientă prin cererea sa de apel, deoarece, constatarea ca fondate a acestora nu determină admiterea cererii de intervenție voluntară formulată, recurenta-intervenientă susținând că, astfel, soluția instanței de apel este una pur formală, făcând dificilă exercitarea controlului judecătoresc.

Înalta Curte reține ca fiind întemeiată și critica recurentei-interveniente E. S.A., privind neanalizarea și nesoluționarea motivată a tuturor motivelor de apel invocate de aceasta, critică întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Conform textului de lege menționat, casarea se poate solicita atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii. Motivul de casare arătat este consecința firească a nerespectării dispozițiilor art. 165 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, menționându-se argumentele pentru care s-au admis și, re